Octombrie 1959, închisoarea din Satu Mare… Procesul s-a sfârşit. O parte a tinerilor maramureșeni, membri ai „lotului Vișovan” – arestaţi prima dată în 1948 şi eliberaţi după executarea unor detenţii mai mari  sau mai mici – au fost condamnaţi din nou, primind pedepse şi mai mari. De această dată, acuzaţiile erau complet inventate şi concluziile de-a dreptul aberante. Securitatea a mai adăugat grupului încă câțiva tineri din Maramureș  care nu fuseseră arestați prima dată pentru a arăta că noua „organizaţie” luase amploare…

Trei dintre cei condamnaţi – Nistor Man, Ștefan Deac și Ghiţă Nan (acesta din urmă nu mai fusese arestat înainte dar s-a speculat prietenia sa cu Nelu Dunca și a fost atașat grupului deși nu se manifestase niciodată contra regimului) – au fost băgaţi la izolare, fiind acuzaţi de sfidarea justiţiei în timpul  procesului.  Era ziua de 26 octombrie, sărbătoarea sfântului Dumitru. Au fost introduşi într-o celulă fără geam, afară era o toamnă friguroasă, temperatura sub zero grade, ei îmbrăcaţi în haine subţiri de doc, cu lanţuri la picioare, lanţuri grele şi groase cu veriga de 15 mm. În celulă nu era niciun  mobilier, doar o tinetă fără capac, ciment pe jos şi o cană pentru apă. Mâncarea era o dată la 3 zile…

Nistor Man ne relatează: „Ne ţineam în braţe unul pe altul ca să nu îngheţăm, ne schimbam tot la 40 de secunde, cel din faţă venea în spate şi tot aşa… La ora 10 seara era stingerea, primeam o pătură zdrenţăroasă pe care o înfăşuram pe lângă noi şi ne culcam unul în braţele celuilalt. Nu mai puteam de foame, oboseală, frig… Aşa au trecut 30 de zile îngrozitoare… Pe 25 noiembrie am fost scos de la izolare. Când mi-au scos lanţurile am simţit că zbor!  În celulă mă aşteptau Aurel Vişovan  şi Ştefan Minică, ei ştiau de unde venim… Am intrat în celulă unde era destul de cald şi plăcut. Vișovan și Minică ne-au întâmpinat pe supraviețuitori cu cântece de recunoștință:  „Rugămu-ne îndurărilor, Luceafărului mărilor”  şi apoi  „Ave Maria”… Eram aşa de fericit, credeam că sunt în rai…”

(mărturia domnului Nistor Man, în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)

Domnul profesor Nistor Man trăiește și azi, la Târgu Mureș, la venerabila vârstă de 97 de ani. A suferit 13 ani în temnițele comuniste, cea mai lungă detenție dintre tinerii maramureșeni (după Aurel Vișovan). Ștefan Deac și Gheorghe Nan sunt plecați demult pe drumul veșniciei… Preacurata Fecioară Maria, care i-a însoțit în Calvarul închisorilor, să îi conducă pe toți eroii neamului românesc la fericirea cerească!

Preot prof. Marius Vișovan

Azi 19 august avem aniversarea rotundă (75 ani) de la arestarea tinerilor anticomuniști maramureșeni din „lotul Vișovan” , la 19 august 1948, primul lot de deținuți politici din Maramureș arestați de regimul comunist, majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet. Oferim cititorilor acest fragment prin care, alături de Gheorghe Andreica ne „furișăm” și noi în închisoarea din Sighet, în acele prime zile de detenție și îi cunoaștem pe tineri, așa cum erau ei atunci…

* * *

„…Uşa puşcăriei s-a deschis şi în prag apăru un gardian cu centură şi diagonală. Avea în mână o listă pe care figurau numele noastre în ordinea alfabetică. Gardianul începu să ne strige cu glas tare:
-Andreica Gheorghe.
-Prezent.
-Treci înăuntru!

…Şi aşa, din ultimul am ajuns primul. Aşa mi-a fost dat mie de Sus să fiu la ghinioane tot primul, iar la plăcinte tot ultimul. De-ar fi fost acesta singurul caz, poate l-aş fi uitat. Dar n-a fost singurul, ci toate – parcă – aşa mi-au mers în viaţă. Orice lucru l-am obţinut greu. Mai scumpe au fost sudorile decât realizările. Abia când mă gândesc la cei care-au trecut prin iadul Piteştiului sau al Gherlei mă consider un om norocos. Deşi am căutat dezastrul cu lumânarea, Dumnezeu m-a ferit de el. Căci n-aş fi rezistat. Iar acum, la bătrâneţe, îmi dau seama că n-am fost deloc ghinionist ci, din contra, un om norocos.

Toţi hoţii din închisoare au fost strânşi în camerele lor, iar gardienii, cu mic cu mare, au venit pe coridor în faţa corpului de gardă, ca să întâmpine „faimoasa bandă”, cea care era cât pe-aci să spulbere regimul democrat popular. Şi uite-aşa, în fruntea plutonului de proaspeţi puşcăriaşi păşeam eu ţanţoş în pas de front. Mă vedem şi eu o dată în frunte…

După ce am ajuns la etajul 2, urcând câte trei trepte deodată, la un timp oarecare ne-a ajuns din urmă şi un gardian bătrân, pe nume Grigore Tivadar, consătean şi prieten cu doi dintre noi, cei arestaţi. Ne-a deschis uşile şi, rând pe rând, am fost introduşi tot câte unul sau doi în cameră. Aveam unde, căci întreg etajul 2 era liber. Camera era goală. Într-un colţ era o „tinetă” din tablă – cu un capac ce se îmbuca ermetic – pentru necesităţi fiziologice. În rest nimic. Pe jos, duşumeaua era de scândură…

De acum echipa era întreagă. Iată-ne:

AUREL VIŞOVAN era şeful grupului. La liceu avea funcţia de profesor suplinitor la chimie. În paralel urma cursurile Facultăţii de Drept din Cluj – secţia „particular”, adică „fără frecvenţă”. La data arestării era în anul IV de studii. Avea 22 de ani. Deși locuia de multă vreme la Sighet, părinții lui erau originari din satul Breb.
Dumnezeu l-a dotat pe Vişovan cu multe talente. Mai întâi avea o memorie de excepţie. O convorbire banală a noastră, a „copiilor”, o putea repeta cu exactitate după câteva luni, când noi uitaserăm chiar şi despre ce a fost vorba. Cunoştea bine limbile italiană şi franceză. Începuse să-l preocupe germana şi engleza. Scria poezie destul de bună. Scria proză cu mult talent…
Deşi nu avea o voce excepţională, era  totuşi  un bun cântăreţ. Mai târziu, pe parcursul închisorii, s-a dovedit a fi şi un talentat compozitor. În momentele de inspiraţie inventase semne speciale cu care fixa melodia sau ariile unui cântec, zgâriind pe perete diferite semne mnemonice pe care numai dânsul le înţelegea… Aşa au fost compuse „Rapsodia Maramureşului” şi alte cântece de închisoare sau de dragoste, care ne-au ridicat moralul nouă, celor neîmpliniţi ca vârstă.
În închisoare, cu toţii îi ziceam „domnu’ profesor”. Mai târziu, după ani şi ani de zile – după ce diferenţele de vârstă s-au şters – a devenit pentru toată lumea: „Aurel”…Creştin până în măduva oaselor, om de onoare şi de sacrificiu. Dintre toţi prietenii pe care i-am avut, n-am întâlnit pe nici unul care să-l fi depăşit.

IOAN VIRAG, în vârstă de 24 de ani, bun prieten cu Aurel Vișovan. Fiu de ceferist din Sighet. De meserie funcţionar, fusese notar în localitatea Ocna Şugatag, în apropierea Sighetului. Fiind cel mai vârstnic dintre noi toți, răspundea în cadrul organizației de recrutarea adulților, dar nu apucase să facă mare lucru. A fost suficient însă ca să primească la judecată doi ani de închisoare corecţională. Sărmanul… La închisoarea Cluj, imediat după proces, s-a îmbolnăvit de tuberculoză galopantă. În timp ce noi ceilalţi ne târam cu greu, ducându-şi fiecare crucea prin alte închisori, Virag murea în închisoarea Cluj…

NISTOR MAN din Șieu, flăcău de 19 ani înalt de statură, bun la carte, nepăsător în faţa morţii şi a suferinţei. Părul bogat, castaniu, ondulat, îi dădea prestanţă şi autoritate asupra altora. Bărbat frumos, inteligent şi cult. În cei 13 ani de închisoare pe care i-a executat, n-a făcut nici un compromis cu administraţiile comuniste. Din această cauză, în perioada cât a executat pedeapsa la Canalul Dunăre – Marea Neagră, a stat mai mult pe la brigăzile disciplinare, cu lanţuri la picioare. În semn de protest împotriva regimului ce i s-a aplicat, de multe ori a declarat greva foamei…

CONSTANTIN RAD (îi ziceam Costică) din Călinești – băiat de mare ţinută morală şi dârz la cei 19 ani ai săi. A executat și el mulți ani de pușcărie, în două etape. De statură mijlocie, bine legat… Avea un păr platinat, extrem de subţire şi fin. Bun matematician, dar şi expert în orice fel de muncă fizică.

ȘTEFAN DEAC (îi ziceam Fănică) din Cuhea (actuala comună Bogdan Vodă) – de aceeaşi statură cu Costică Rad. Nici un milimetru în plus nici unul în minus… Era un flăcău bine legat, vânjos şi tăcut. Pe lângă că vorbea puţin, era şi foarte corect. Îi plăcea să asiste la ciondănelile noastre, ale celor mai mărunţi, distrându-se copios pe socoteala noastră. Datorită ţinutei sale de ţăran înstărit, l-am botezat „Chiaburul”. Fănică Deac era tipul tânărului răbdător şi nepăsător la suferinţă. Aceasta era o atitudine specifică celor din satul Cuhea. Răbdau ca nişte catâri, fără să se vaite sau să protesteze.Vârsta -19 ani.

IOAN ILBAN din localitatea Dragomireşti, flăcău de 18 ani, înalt brunet şi drept ca frasinul. Mult mai emancipat decât mine şi chiar decât alţii… Era veşnic îndrăgostit – şi asta pe drept, căci dintre toţi avea cea mai mare trecere la fete…În închisoare purta cea mai zdravănă căciulă ce mi-a fost dat să văd în viaţa mea. I-a trimis-o scumpa lui mamă şi i-a fost de mare folos în cele trei ierni pe care le-a petrecut în închisoare. Nu l-am văzut niciodată căinându-se sau dând înapoi din faţa greutăţilor.

GRIGORE HOTICO, de 19 ani, era fecior de învăţător din Ieud. Lucrul cel mai important pentru noi era că mai avea şi două surori, una mai frumoasă decât cealaltă. Lizuca – cea mai mică – s-a măritat între timp, aşa că am tăiat-o definitiv din agendele noastre. Dar Ticuţa a rămas… Securitatea a încercat să-l corupă şi să-l facă informator. Flăcău de ispravă, Hotico l-a anunţat discret pe Vişovan şi astfel am luat toate măsurile posibile ca să ne ferim de năpastă. Grigore Hotico avea o teorie medicală proprie, pe care am adoptat-o şi noi ceilalţi: râsul şi veselia ţin de foame şi – pe deasupra – îngraşă. El toată ziua râdea de nebuniile pe care le făceam noi, ceilalţi, şi ne instiga mereu la altele…

GĂVRILĂ COMAN, supranumit „generalul”, era cel mai ordonat flăcău dintre toţi. Fusese copil de trupă la batalionul 9 „Vânători de Munte” din Sighetu Marmaţiei. Avansase oficial până la gradul de sergent. La închisoare a intrat în ţinută militară. I s-au smuls doar epoleţii şi petliţele. Dintre toţi era cel mai sărac. N-avea mamă. Tatăl său, un om necăjit din Săliște, fără avere, a rămas văduv de timpuriu cu vreo şapte copii, toţi mărunţei. Noroc cu armata română, care i-a luat pe vreo trei dintre cei mai mărişori, făcându-i copii de trupă. Dintre aceştia făcea parte şi Găvrilă al nostru. Milităros şi bun la învăţătură, era brav şi de o corectitudine ireproşabilă. În faţa lui nu puteai să scapi o minciună nici în glumă. Oricine ai fi fost, pe loc te lua la trei păzeşte. Vârsta lui Găvrilă -19 ani.

NELU DUNCA, de 16 ani, feciorul preotului greco-catolic din Ieud. Tatăl său n-a acceptat nici un compromis cu regimul comunist. Din această cauză a înfundat puşcăria. Fiul său l-a urmat, iată, la scurt timp. Mic de statură şi deosebit de vioi, cel mai guraliv dintre toţi. Cum amândoi aveam aceeaşi statură şi – aproximativ – aceleaşi năravuri, străinii ne confundau. Am avut mai multe porecle dar până la urmă am rămas cu numele ce ni le-au dat părinţii: eu Ghiţă, iar el Nelu. Nelu Dunca era cel mai bun cântăreţ dintre toţi, în plus avea şi un auz muzical de excepţie. După Aurel Vişovan şi Nistor Man, el era cel mai citit. În schimb învăţătura sistematică, şcolărească nu-i plăcea. De matematică nici nu voia să audă. Avea talent la scris. Era o plăcere să-i citeşti compunerile. Avea cel mai mare debit de cuvinte pe minut dintre toţi. Prin marile lagăre de la Canalul Dunăre-Marea Neagră – pe unde şi-a petrecut ultimii ani din prima puşcărie – n-a fost nici unul să-l întreacă. Făcea glume bune şi dădea replici prompte. Era veşnic dispus să cânte. N-a fost cântec nou compus în închisoare pe care Nelu Dunca să nu-1 fi învăţat. Eu – prietenul cel mai apropiat – i-am fost şi cel mai statornic auditoriu. Niciodată nu m-am săturat să-l aud cântând.

PETIU CODREA. Petru îi era numele în actul de identitate, dar toţi i-am zis Petiu, aşa cum îi ziceau cei din familie. Feciorul unui învăţător de excepţie. Mai avea doi fraţi şi o soră… (cu toții trăiesc și azi, n.n.). O familie de intelectuali serioși şi deosebit de harnici la muncă. Locuia în Sighet, dar copilărise la Șugău, o vale pitorească de la marginea orașului unde tatăl său înființase școala, cu ani în urmă. Petiu îmi era cel mai vechi prieten. Ne cunoşteam încă din 1942, pe vremea ocupaţiei maghiare a Ardealului de Nord, când ne-am întâlnit vreo patru români la liceul maghiar „Piarista Gimnazium”. La masa acestei familii de intelectuali români m-am mai cioplit puţin şi eu – făcutul din topor şi total neşlefuitul. Petiu era silitor la învăţătură, iar la meserii – fruntaş între fruntaşi. A fost un prieten de nădejde, pe care puteai miza în orice situaţie. Sportiv şi curajos, avea 17 ani.

PETRICĂ ULICI, botezat de noi „Ursu”, datorită forţei muşchilor săi. Deşi avea doar 19 ani, era înalt şi puternic. Bun la învăţătură şi mare şahist, cu dorinţa obsedantă de a fi mereu în frunte. Flăcău de ţăran din Rona de Jos, avea cele mai multe relaţii în rândurile gardienilor de la închisoare, dintre care doi îi erau chiar vecini şi prieteni: Grigore Tivadar şi Ioan Tivadar (noi pronunțam Tivodar, după accentul locului). În acel moment, când Securitatea Poporului abia se năştea, mai puteai avea prieteni chiar şi printre gardienii de închisoare…

IULIU VLAD (îi ziceam Micu) – feciorul preotului greco-catolic din Rona de Jos – era consătean cu Petrică Ulici.

Era înalt, subţire ca o joardă, cu o voce de fetiţă, total neîmplinit fizic. Fratele lui mai mare, proaspăt absolvent al Facultăţii de Medicină, i-a dat multe cunoştinţe medicale. Aşadar, Micu Vlad era „doctorul nostru” (ale cărui sfaturi medicale ne-a ferit totuşi Dumnezeu să le urmăm…). Deşi avea doar 16 ani, ţinuta lui era veşnic sobră. Era un băiat serios şi aşa a rămas toată viaţa. Dacă ar fi fost vorba să-l compar cu mine, atunci Micu Vlad ar fi fost un îngeraş, iar eu un drăcuşor…

IOSIF ANDREICA zis „Puiu” era fecior de dascăl din  Călineşti, discipol şi consătean al lui Costică Rad. Era cel mai tânăr dintre toţi – 15 ani. Iute din fire şi încordat, mâna îi tremura abia observabil. Pentru noi ceilalţi, acest aşa-zis defect era un prilej de distracţie şi de glume. De câte ori avea de făcut o treabă mai fină (de exemplu, de pus aţa în ac) i-o dădeam lui, minunându-ne cu toţi cum reuşeşte să treacă aţa prin urechile acului mişcând mâna în dreapta şi în stânga. Cu voce de fetiţă a intrat la închisoare şi tot cu voce de fetiţă a fost pus în libertate, după doi ani şi jumătate.

GHEORGHE BULACU (îi ziceam Gicu) – fecior de dascăl din Budeşti. Anii ocupației maghiare (1940-1944, n.n.) i-a petrecut refugiat cu familia în Oltenia, în localitatea Ciuperceni (la bunicii din partea tatălui), şi a rămas cu multe obiceiuri olteneşti în vocabular şi chiar în mişcări. Flăcău plin de curaj. Bun camarad. Nu se dădea bătut cu una, cu două. Avea 17 ani.

VASILE DUNCA din Ieud era cel mai vârsnic dintre elevi: 21 de ani. Cânta şi el destul de bine, secondându-1 sau „terţându-1” pe Nelu Dunca. Încerca să compună „vierșuri”(cântece specifice înmormântărilor maramureșene, care evocau viața răposatului, după terminarea rânduielii canonice a prohodului) ba chiar şi unele melodii, care însă mie nu-mi plăceau. După ani şi ani de zile, profitând de unele slăbiciuni ale firii sale, Securitatea i-a provocat o prăbuşire sufletească totală, din care își va reveni târziu și greu, ajutat de Aurel Vișovan.

IOAN MOTREA (îi ziceam Ionică ) – flăcăul cel singur pe lume s-a născut în comuna Slatina, situată dincolo de Tisa, în actuala Ucraină Subcarpatică. L-a prins închiderea graniţei, din anul 1947, dincoace de Tisa, în Sighetu Marmaţiei, şi aici a rămas. Ionică era, la 20 de ani, marele nostru sportiv şi microbist şi cel mai bun şahist dintre toţi. Avea un suflet bun şi nobil, care înduioşa. N-aveai cum şi nu puteai să te superi pe el.

MIHAI VLAD (îi ziceam Milu) din Sighet, era cel de-al doilea student printre noi, după Aurel Vişovan. Avea 22 de ani.

L-am cunoscut abia în puşcărie, aşa că nu am ce zice despre el prea multe, decât că s-a dovedit un băiat bun, ca toţi ceilalţi.

ULTIMUL sunt eu, GHEORGHE ANDREICA din Vișeu de Mijloc (actualmente cartier al orașului Vișeu de Sus),  cred că deja mă cunoaşteţi destul de bine, din cele spuse până acum, fără să trebuiască să mă laud. Aveam atunci 17 ani.”(Gheorghe Andreica, „Cu ghiozdanul la închisoare”)

* * *

Dintre cei arestați atunci, mai sunt acum în viață Nistor Man la Târgu Mureș, Ioan Dunca la Vișeu de Sus și Petru Codrea la Sighet, cu toții trecuți de 90 ani, dar cu o tinerețe spirituală remarcabilă, modele luminoase pentru noi cei de azi.

Preot prof. Marius Vișovan

Acordarea titlului de „Cetățean de Onoare al Sighetului” domnului Petru Codrea a scos din bagajul ideologiei marxist – leniniste (prin directorul Institutului Elie Wiesel) „argumente” de condamnare a acestei onorări, pentru „sensibilizarea” opiniei publice, amplificând vinovății inexistente, fără nicio conexiune cu obiectivul Institutului de-a găsi/ identifica adevărații criminali/ fasciști care au reușit să scape de justiție. Probabil în virtutea trecutului comunist bogat pe care-l are conducătorul Institutului, Alexandru Florian (tatăl acestuia, Radu Florian, a fost un „excelent” profesor de marxism – leninism după anul 1948 până în 1989) și-a propagandei atee pe care o desfășura înainte de anul 1989 (este autorul cărții „Cunoașterea științifică și apusul zeilor”, vezi AICI), acesta își justifică salariul, din bani publici, vânând foștii… anticomuniști. Mai mult, Alexandru Florian ne-a „tras de urechi” chiar în sediul Primăriei Sighet, probabil pentru intimidare, la o zi după acordarea titlului de Cetățean de Onoare domnului Petru Codrea. Este a doua oară când Alexandru Florian ne dă o lecție… oportunistă. În urmă cu cinci ani (2017) același Institut Elie Wiesel a încercat să „extragă” din patriomoniul orașului nostru Casa Memorială „Elie Wiesel” pentru o presupusă mai bună gestionare. Protestul transmis presei de către prof. Gheorghe Todincă, directorul de atunci al Muzeului Maramureșean (vezi Aici) și opoziția întregii comunități locale, a mass mediei și prin vocea jurnalistului Teofil Ivanciuc (vezi AICI), au blocat „inițiativa”.

Cunoaștem crimele comunismului, „tolerat” prea mult timp de Occident în Estul Europei, zecile, sutele de mii de arestări, cu procesele mincinoase, Holodomorul ucrainean (vă spune ceva?), gulagul, morții din închisori, „reeducarea”, duritatea pe care „cizma roșie sovietică” o aplica contestatarilor „bunelor lor intenții” ba chiar și prietenilor din zona lor de influență (nota bene: modelul lor de colaborare și „denazificare” este din nou aplicat în Ucraina de către Rusia). Forțe „oculte” s-au opus condamnării crimelor comunismului atât la noi în țară cât și pe plan internațional.

Asociația „Firul Vieții” din Sighet, fondată de intelectuali care sunt consecvenți principiilor de moralitate și demnitate umană, a susținut acordarea titlului de „Cetățean de Onoare” domnului Petru Codrea, cunoscând contextul local și realitatea evenimentelor din Sighet din anii nedreptei condamnări (1948). După anul 1946 (alegeri „libere”), România a fost condusă de „trimișii” Moscovei care umileau și condamnau (iese din discuție justiția care trebuia și a fost firesc aplicată criminalilor de război, în conformitate cu legislația penală internațională și cu actele elaborate de Procesele de la Nürnberg) absolut toți opozanții regimului, prin acele Tribunale ale poporului, în care activau oportuniști analfabeți care simțeau mirosul sângelui.
Domnul Petru Codrea a conviețuit și conviețuiește în bune relații cu toată comunitatea locală, inclusiv cu cea evreiască. Țelul lor, al grupului de elevi de la cel mai mare liceu din Sighet, elevi între 16 – 18 ani (Petru Codrea s-a născut în anul 1931), în acei ani tulburi, a fost opoziția față de ocupantul sovietic, ei erau DOAR luptători profund religioși și sinceri ANTICOMUNIȘTI. „Bunele intenții bolșevice” erau prezente și în Maramureș, colectivizarea forțată, distrugerea democrației, anihilarea elementului țărănesc românesc veritabil, interzicerea unor culte religioase etc., au generat revolta anticomunistă! La 17 ani (vârsta la care, spre exemplu, aproape toți tinerii până în anul 1989 din România erau „prin jurământ” formal UTC-iști, neavând – atenție! – nicio vină) lupta lor se concentra împotriva celor care transformau violent și România într-un gulag.

Acei tineri liceeni, condamnați la 19 august 1948 la ani grei de închisoare, n-au avut absolut nicio atitudine ostilă/agresivă împotriva evreilor, n-au săvârșit niciun act criminal, n-au avut nicio interacțiune nedemnă față de populația locală evreiască, puțină, care rămăsese după deportările inumane din anul 1944. Ei răspândeau doar manifeste ANTICOMUNISTE și „complotau” pentru înlăturarea Guvernului Petru Groza 4 (vicepreședinți Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Iosif Chișinevschi etc.) instalat prin fraudă, în „numele” proletariatului și-a „luptei de clasă”.

Azi, la Sighet, avem un Memorial al Victimelor Comunismului și al Rezistenței (în celula 74 apare și domnul Petru Codrea alături de tinerii din „lotul Vișovan”), care „vorbește” mai bine decât orice altă mărturie despre decimarea premeditată a elitei românești, laică dar și religioasă, elită care ar fi putut ține piept „omului nou” și care trebuia să dispară. Maramureșul s-a învecinat cu fratele cel mare de la răsărit (URSS) și la indicațiile tovarășilor (majoritatea instruiți la Moscova) instalați în toate funcțiile din statul bolșevic – muncitoresc, acționau la comandă, dădeau sentințe fără procese, judecau după „prietenii”, favorizau turnătorii, îndoctrinau populația. Astfel de condamnări au primit elevii de la Liceul din Sighet, iar în Fișele lor matricole penale – la o analiză atentă – se poate sesiza „calitatea” actului de justiție „populară”. Maramureșenii au luptat cu arma în mână, în munți, nu împotriva evreilor ci a bolșevicilor care „au numărat voturile” (conform principiului stalinist) și au ucis democrația în România pentru zeci de ani. Memorialul Sighetean este un proiect european. Oare ar trebui desființat pentru că – după cum spuneam – în celula 74 apare și actualul Cetățean de Onoare al Sighetului?

Avem un RESPECT deosebit pentru mica noastră comunitate evreiască sigheteană, RESPECTĂM suferința produsă și condamnăm fără nicio ezitare Holocaustul prin care a fost suprimată populația evreiască a Sighetului în anul 1944 (sub autoritățile hortyste). Ne înțelegem extraordinar aici, ba chiar suntem legați de prietenii curate, relații interumane firești, eu fiind unul dintre autorii Laudatio-ului pentru acordarea titlului de „Cetățean de Onoare al Sighetului” Doamnei Heidi Fried, scriitoare de prestigiu, supraviețuitoare a Holocaustului, o extraordinară promotoare a toleranței și a înțelegerii între oameni, un model și o mândrie pentru sigheteni, o Doamnă care îi respectă pe români.

Își închipuie cineva (poate doar cu rea credință!) că am fi putut promova pentru titlul de „Cetățean de Onoare al Sighetului” o persoană care ar fi acționat în vreun fel împotriva evreilor, concitadinii noștri? Este atât de inadecvată și mincinoasă abordarea (care se transmite  în mass media) că un luptător ANTICOMUNIST , un tânăr de 17 ani, în Sighetul anului 1948, avea vreo problemă cu evreii. Problema tinerilor  de atunci – care se repetă azi în Ucraina – era modelul sovietic de „pacificare” a României.

De altfel, din așa numitul „lot Vișovan” de la Sighet, cel care a făcut cea mai multă închisoare dintre elevi (aproape 13 ani), Nistor MAN (născut în anul 1929, actualmente profesor pensionar), coleg de suferință cu Petru Codrea, a fost decorat în anul 2018 de către președintele României, dl. Klaus Iohannis cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler. Păi ce faceți, dragi foști nomenklaturiști, nu îl puneți la punct pe dl. Iohannis? Cum a îndrăznit să acorde Ordinul altui luptător ANTICOMUNIST dragoșist? Greșește și Președintele României?…

Avem parte și în zilele noastre de foarte multă manipulare, fake-uri și ură generată din partea unor foști „tovarăși” ajunși în instituții ale statului român, care nu concep totuși că și Comunismul TREBUIE condamnat. Clar, doar ideologia cominternist – stalinistă trebuie/ trebuia condamnată și nu foștii membri obișnuiți, nevinovați, ai Partidului Comunist Român și ai altor organizații atee. DOAR conducătorii care au făcut – prin intermediul unei tagme  obediente de „patrioți” – mult rău României. Țapul ispășitor a fost „tovarășul” Nicolae Ceaușescu, ucis „democratic”, de Crăciun.

Credeți că foștii UTC-iști, propagandiștii PCR –ului etc. ar fi trebuit arestați și terorizați după anul 1989? Să se fi aplicat modelul bolșevic (exact ca în 1948) și foștilor mulți… „tătuci”? Nu, nicidecum, trebuiau pedepsiți doar conducătorii dovediți – prin justiție imparțială – că au la activ crime, care au fost torționari etc. Dar – din păcate – și foștii torționari au trăit bine în noua democrație, cu pensii consistente, iar alți mulți „foști” ne gestionează și azi, democratic, viețile.

Și, în final, haideți să facem un exercițiu ABSURD de imaginație. Rusia de azi, cu nostalgii imperial – URSS-iste, a declanșat un război ticălos („acțiune specială de denazificare”) împotriva Ucrainei, acuzând-o de… fascism. Să dăm crezare Rusiei, ca și în 1948? De-acolo sunt părinții comunismului, nu? Și, dacă Rusia susține asta (exact ca și în România anilor postbelici) și le dăm „credit” înseamnă că SUA, Occidentul tocmai ajută o țară „fascistă”?!… Ce ziceți, stimabililor care judecați strâmb? Sau, dacă – ferească Dumnezeu!! – câștigă Rusia „teren” ucrainean, vă dați seama câte condamnări ale patrioților ucraineni vor fi făcute sub acuzația de „fascism”?… Ceva este putred în… Est?!
Au avut dreptate bolșevicii și slugile lor care au condamnat niște tineri anticomuniști – și nu doar pe ei – în anii ’40 – ’50, după ce au ocupat și impus un regim ateu, sângeros, criminal în țara noastră? Este un „model” replicat și azi dinspre răsărit?!

Judecați ce fel de dreptate este aplicată puținilor luptători anticomuniști rămași în viață și nu uitați: întotdeauna (din păcate!) dictaturile – de orice natură – au făcut „legea”, ne-au fabricat sentințe și… istoria! Sper  ca opinia publică, societatea civilă, să analizeze imparțial faptele și dovezile trecutului (și mai ales ale prezentului) vehiculate pe toate palierele mediatice și – mai sper – să nu ajungem niciodată să (re)studiem Istoria  Românilor scrisă de… Mihail Roller!

Ion Mariș (membru al Asociației Firul Vieții – Sighet)

Joi, 10 iunie 2021 a fost Ziua Eroilor. Și-n Sighet au fost diverse manifestări, oficiale, care au marcat ziua dedicată celor care s-au sacrificat pentru țară, neam, credință.
Tot despre niște eroi – câteodată prea puțin respectați! – a fost întâlnirea sub semnul „Zilei Memoriei” organizată de Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (la distanță de doi ani de la precedenta reuniune), fiind, de fapt, un dialog cu foștii deținuți și deportați politic.
Întâlnirea a fost moderată de cunoscuta poetă Ana Blandiana, dedicată Memorialului de aproape 30 de ani și implicată în toate evenimentele pe care le organizează Fundația Academia Civică (aniversarea din acest an fiind sprijinită și de Fundația Hans Seidel).

Cele câteva ore, petrecute alături de supraviețuitorii din rândurile foștilor deținuți și deportați politic, ne-au făcut să (re)trăim, în incinta uneia dintre cele mai dure închisori ce a distrus elita cultural – politică a țării dar și biserica (în special greco – catolică), întâmplări povestite de cei care au trecut prin etapa nașterii „raiului” comunist.
Au vorbit foști deținuți ai regimului comunist prezenți la Sighet (Octavian Bjoza – președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici, Man Nistor – fost elev al Liceului „Dragoș – Vodă”), au fost transmise mesaje și de la distanță, din țară; am avut lansări de carte (De la refugiu la deportare, Mărturii ale refugiaților din Basarabia și Bucovina, editor Georgeta Pop, Spații carcerale în România comunistă. Penitenciarul Sighet (1950 – 1955), autor Andreea Dobeș, Credință sub terorare, editor Gelu Hossu); ne-am bucurat că istoria recentă este cercetată și înțeleasă de elevi (aplaudându-i pe elevii de la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” și profesorii lor cărora li s-au decernat diplome pentru implicarea în proiectele educaționale ale Memorialului) și, nu în ultimul rând, am rezonat cu actrița Rodica Mandache în monologul – lectură „Întâlnire cu durerea noastră”.

Ziua Memoriei 2021 s-a încheiat – cum era firesc – la Cimitirul Săracilor, unde s-a desfășurat un serviciu religios la care au participat, împreună, preoți greco – catolici (Filip Onisim, Marius Vișovan, Vasile Florea) și ortodocși (Gavril Burzo, Mihai Oprișan, Dragoș Gulea Olariu).

Foto & text: Ion Mariș

Am citit un articol pe „Salut, Sighet! ” și nu pot să trec așa ușor peste el. Tema: rezistența anticomunistă „Ultimii zece eroi maramureșeni ” – autor, Marius Vișovan. Nu este primul articol pe care-l citesc, pe această temă, scris de preot prof. Marius Vișovan. Cunosc puține nume dintre cele enumerate. Doar două. Man Nistor, născut în Șieul meu și care a avut un rol important în evenimentele din Tg. Mureș în 1990, în a tempera spiritele și Aurel Vișovan.

Anul 1978 este anul repartiției mele la Fabrica de Șuruburi Sighet, după terminarea studiilor. Calc sfios spre poarta fabricii și intru în spațiul de primiri al celor sosiți cu interes în fabrică. Sunt primit și înregistrat, cu diploma în mână, la Biroul Personal, dus la Director și repartizat rapid la sectorul Mecanic-șef. Răspund de tot ce înseamnă piese de schimb necesare reparațiilor utilajelor din secția de producție și numai.

Pentru documentare, am nevoie și de cărțile tehnice ale utilajelor. Se găsesc la Biroul Investiții. Solicit anumite cărți șefului biroului, o parte traduse, utilajele fiind rusești, italiene, nemțești sau japoneze, iar o parte, nu. Erau în lucru, la traducere.

De traducere se ocupa un domn înalt, sobru, mereu cu haina pe umeri, la Biroul dinspre geam. Am intrat de multe ori în acest birou, am solicitat multe cărți tehnice dar, niciodată domnul de la geam n-a ridicat capul să-mi spună ceva despre o carte sau alta. Mereu scria. De multe ori îmi căutam singur cărțile de pe rafturile până-n tavan. Solicit o carte și mi se spune că încă nu-i tradusă. Se lucrează la ea. Lucrează la ea domnul cu biroul de lângă geam. Am fost de multe ori în acel birou, dar niciodată nu am surprins o discuție cu domnul de la geam. Urcam des la etaj, acolo erau birourile, la Biroul Tehnic, PPUP (lansarea producției), la bibliotecă pentru a consulta unele STAS-uri sau alte cărți. Treceam pe lângă biroul Investiții și uneori îl întâlneam pe domnul cu biroul de la geam, plimbându-se pe hol de-a lungul birourilor, fără să comunice cu cineva. Mergea domol, cu mâinile la spate și sacoul pe umeri.

La salutul meu îmi răspundea scurt, privind țintă în față. Nu îndrăzneam să zic și altceva. De fapt, niciodată nu l-am surprins vorbind cu cineva. O astfel de atitudine, de stare, îți atrage atenția. Nu mă rabd si-l întreb pe un coleg mai vechi p’acolo: „Cine este domnul care face traducerile?”. „Domnul Aurel Vișovan”. Bine, asta nu-mi spune prea multe.

Nu stiu câți, atunci, știau de personalitatea marelui om, luptător anticomunist- AUREL VIȘOVAN. Atunci, era și periculos să deschizi un astfel de subiect. Ceva se discuta de faptul că a făcut închisoare din cauze politice, fără multe detalii. De câte ori parcurgeam holul și-l întâlneam, la salutul meu, același răspuns scurt de „Bună ziua!”, cu ochii țintă înainte.

După ce am aflat câte ceva, de la alții mai în temă, parcă mă lipeam de peretele holului, să nu cumva să-l ating. Parcă simțeam istoria recentă nespusă, suferința și totodată, nepăsarea celor care nu știau să aprecieze valorile. Emana prestanță, eleganță și demnitate.

Nu o dată l-am întâlnit și pe strada Vișeului, Basarabiei acum, din Sighet, sau pe strada Mihai Viteazul, cu aceiasi pași domoli, singur la ceas de seară, tot cu mâinile la spate sau în buzunare și sacoul pe umeri.

Deja știam mai multe despre Domnia sa, nu aveam pretenția să mă recunoască din biroul Investiții de la Mecanică Sighet dar, îmi răspundea la salut, tot așa, scurt și cu privirea în direcția de mers. Apoi, am aflat multe despre personalitatea marelui luptător anticomunist – AUREL VIȘOVAN și mereu mă gândesc că am avut șansa să îl salut.

Ne închinăm în fața celui care a fost AUREL VIȘOVAN și a celor care nu mai sunt, venerabili seniori luptători anticomuniști pe care istoria noastră, se pare că-i uită.

Urmărind evenimentele de azi, mă întreb, oare există în România oameni în stare de astfel de sacrificii?
Oare?! Hm!

autor, Gheorghe MIHĂIESCU

Nu de puține ori te găsești în viață la o răspântie de drumuri, când, uneori, nu știi pe care să-l urmezi, traseul, finalitatea și consecințele oricăruia dintre ele fiindu-ți total necunoscute, obturate. Deși nu dai cu „zarul” pentru decizie, care este oricum urmarea unor judecăți, cât de cât făcute, nu întotdeauna alegerea se dovedește a fi fost bună și pot exista o mulțime de situații, de la cele mai plăcute, la altele de-a dreptul demolatoare. Nu-ți rămâne decât să faci corecții „de drum”, atât cât se poate, să cauți să te strungești, să ieși din cele rele, cu cât mai puține costuri, dar în demnitate, dacă ai aceste preocupări; fără ele ieșirile pot fi „mai ușoare”, la fel ca și valoarea lor. Este bine când drumul ales este cel bun și această încadrare să nu depindă numai de greutatea lui, ci, mai ales, de frumusețea, de demnitatea acestuia.

Am fost pus în situația unei astfel de răspântii, venită peste noi neașteptat, aș putea spune că un fel de situație dată, „picată” alături de noi. Cu tot caracterul întâmplător sau nedrept al acesteia, în aceasta nu se aflau multiple opțiuni, ci doar două: una bună, de demnitate, care putea fi cu costuri enorme, demolatoare, cum s-a și petrecut, și alta rea, care te scutea în fapt de orice griji și-ți putea fi făcută și o „strângere de mână”, acea strângere de mână ce-ți aducea beneficii murdare de viață și care te făcea părtaș la suferințele altora, de atâtea feluri, la asocierea cu torționarii în ideologia lor malefică, de opresiune a prietenilor, a cunoscuților și a semenilor tăi. Am fost pus în fața unui fapt dat, ce s-a produs, indiferent cum a venit: acela de a alege între refuzul de denunțare și trădare, cu consecințele grele ale acesteia și acela de a accepta trădarea, cu „beneficiile” ei. Am îmbrățișat prima variantă, în mod spontan, determinant, succesiv și definitiv, pentru aceasta neavând nevoie de alegere: în ființa mea nu exista germenul trădării, nu putea apărea, nu se putea dezvolta, de la început și pe tot traseul absența ei fiind continuă. Chiar dacă aceasta a determinat întemnițarea mea și, mai apoi, suprimarea dreptului la studii, cu multe consecințe până astăzi, bucuria acestei bogății a fost enormă, de neprețuit, pentru că pe talerul acesteia a fost pusă zălog viața însăși. La Cartea scrisă mai târziu, cu titlul: „Adolescență și Tinerețe Frânte„, am avut onoarea ca Doamna Ana Blandiana să-mi scrie o prefață, extrem de laudativă, „NECLINTIREA ÎN ONESTITATE”:… „a ajuns la închisoare fără să fi trecut niciodată prin fața unui tribunal, doar pentru că, elev fiind a refuzat colaborarea cu securitatea și a preferat să tăinuie decât să denunțe…iar ideea denunțării nu este numai exclusă, ci pur și simplu nu apare”.

Redau în continuare „Triada” acelor evenimente, cu consecințele lor imediate și de mai apoi, până în prezent, ele avându-și izvorul în aceeași răspântie amintită, repetată, cu toate suferințele și frumusețea lor.

Triada. Cele trei decizii de refuz a colaborării cu Securitatea, pe care le-am luat cu toată determinarea și convingerea, au reprezentat în viața mea puncte de explozii, cu consecințe multe și grele, de viață, pe lungi perioade de timp, pe care le-am avut în vedere, cu tot ce puteau aduce ele. Nu am regretat acele decizii nici în angajarea lor și nici în derularea acestora, cu îndurările lor prin atâtea necazuri, cu viața însăși amenințată. Dovada este dată de cele două cazuri de recidivă ce au urmat primului caz, când am fost întemnițat, deși îmi erau cunoscute efectele devastatoare ce puteau urma și care s-au și manifestat, din nou, sub alte forme, tot grele. De aceea le consider pe acestea, cu toată bulversarea de viață determinată de ele, ca o cunună de victorii, de împăcare și bucurii mai presus de orice prețuire, de neînlocuit, încrustate pe viu în viață, în trăirile ei, un medalion construit cu atâtea detalii și amănunte de suferințe, „forjări”, care-i dau strălucire mai mare ca a oricăror briliante prețioase, pentru că sunt vii, sunt din frânturi sângerânde de viață!

Dacă ți s-a permis totuși „să trăiești” în acea perioadă, după ce ai scăpat de toate urgiile criminale la care ai fost supus și ți s-a admis să exerciți o anumită activitate, în orânduirea ce le-a produs și din „zona” căreia nu puteai ieși, s-au găsit unii care să nu vadă normală această „păsuire” a torționarilor, să privească cu încruntare „permisul tău de muncă”, modest și poate nu la libera ta alegere, considerându-te „compromis”. Ne aflam în acel „Sistem” și existau aici doar două situații posibile: să trăiești în „libertatea” de afară, mulți sub sancțiuni „administrative”, sau în cea „interioară”, în detenție și aveai posibilitatea să-ți duci viața în demnitate sau în lipsa ei, în oricare dintre ele, atâta timp cât aceasta se derula. Era la alegere și fiecare a ales conform propriei conștiințe, a opticii sale de viață. Eu mi-am început studiile după închisoare, în domeniul științelor exacte, mai permisiv, credeam eu; le-am încheiat însă, cu multă greutate și persecuții, în 10 ani de la începerea lor, în loc de 4 ani, deși eram un student cu rezultate foarte bune, cu exmatriculare și alte multe sancțiuni administrative, urmare din nou a aceluiaș refuz de colaborator al securității. Mi s-a admis apoi practicarea profesiei însușite, după mulți ani și am activat ca profesor de matematici la un liceu, până la pensionare, care a venit și ea mai devreme, din cauza gravelor afecțiuni cardiace, determinate de atât de multe și grele „petreceri” de viață. De fapt, aceasta este singura manifestare de viață de acest fel, un „bonus” în avans și care nici nu a fost spre bucurie, celelalte, favorabile, venind toate și totdeauna cu multă întârziere, dacă au mai venit și n-au fost definitiv frânte. Dar un alt coleg, Man Nistor, cu peste 12 ani de detenție politică, considerat erou al închisorilor comuniste, a urmat și el studiile tot după închisoare, la o facultate umanistică și a profesat până la pensionare, predând limba franceză la un liceu din Tg. Mureș; au fost și ingineri, medici și de alte profesii. S-au auzit însă judecăți, afirmații sau întrebări, făcute fără drept și pe nedrept, precum: „dacă a făcut închisoare politică, cum a mai fost lăsat să lucreze în învățământ”, sau mai știu eu pe unde a lucrat? Dacă acestea erau gândite și exprimate de prigonitori în diferitele lor variante, le treceai cu vederea, cu totul, pentru că ei te vedeau definitiv pierdut, scos din drepturi, terminat. Dar, totuși, și aceștia au acceptat, până la urmă, încadrarea în muncă a celor osândiți, mai ales după 1964, având nevoie și fiind convinși de demnitea și calitatea profesională a acestora, au mai slăbit „strânsorile”. Ce te doare, este faptul că s-au găsit să manifeste astfel de gânduri cei ce au îndurat suferințe și nu cei care le-au produs, după o logică doar de ei știută. Cum ai putea să abandonezi această măreață bogăție, de credință, de onestitate și demnitate umană, de luptă împotriva „răului” atât de rău, când ți-ai pus în balanță pentru ea însăși viața?! Această bogăție nu se cumpără și nu se vinde nimănui, pentru nici o solicitare, nici o presiune, pentru că s-a obținut cu oferta vieții, fiind peste ea, prioritară acesteia! Probabil să le fi rămas în ADN-ul lor obiceiuri și practici securistice retardate, din alte timpuri. Să le păstreze sănătoși! Lumea-i largă, a totul și a toate cuprinzătoare!

Se vede și de aici cât de dezastruoasă a fost ideologia și practicile comuniste pentru oameni, care au produs și au conservat neîncrederea și suprimarea solidarității dintre ei. În acele timpuri, aproape nimeni nu avea încredere în nimeni, din cauza dislocării masive de oameni, de cunoscuți și prieteni de la domiciliul lor, care au fost transferați apoi în locații de grele suferințe, pentru foarte mulți, definitive. Dar se vede că s-a păstrat această neîncredere și suspiciune până în prezent și nu s-a reușit să se elimine din trăirile lor această optică, deoarece nu s-a reușit o decantare a binelui de rău și se lasă negurile acelor vremi să mai persiste printre oameni, să le întunece viața. Poate aceasta depinde și de puterea de pătrundere interioară în psihologia umană a unuia sau altuia, care pot așeza cu ușurință oamenii în locuri străine lor, la „grămadă”, fără a avea în preocupări eroarea, vina de a învinui nevinovații, prin care ei înșiși pot deveni vinovați, dacă ei condamnă, distribuie și exprimă cu „lejeriate” vinovății nevinovate.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului Dragos Voda, Sighet
31.05.2019, Minneapolis

N. R.: Redacția „Salut, Sighet!” îi urează domnului profesor Gheorghe Bărcan „La mulți ani!” cu multă, multă, multă sănătate!