Sîmbătă, 12 octombrie 2018, la Bădăcin, pe Dealul Țarinei, Casa lui Iuliu Maniu a fost din nou locuită. După mulți, prea mulți ani în care a fost bîntuită de toți demonii istoriei, casa familiei Maniu a fost, aproape orbitor, luminată de spiritul acestuia. Căci dacă n-am fost capabili, o Țară întreagă să-i găsim osemintele, pentru a-l înmormînta creștinește, iată, un preot de țară, a reușit să dez-îngroape spiritul lui. Și acesta a străpuns, nu doar întunericul unei epoci în care umanitatea părea că a rătăcit calea, dar și răsăritul de toamnă tîrzie care-și revărsa razele calde peste dealurile și livezile Bădăcinului. Era frig afară, bruma se topea încet în iarba încă verde dar era atîta căldură în toate sufletele care veniseră, care de unde, care cu ce, însă cu credință și bucurie să adeverească și să mărturisească puterea de neînfrînt a nădejdii în Dumnezeu.
L-am salutat creștinește mai întîi pe Părintele Cristian Borz, preotul parohiei greco-catolice din Bădăcin, sufletul și nucleul generativ al unei campanii susținute, în primul rînd cu sprijinul cotidianului Sălajul pur și simplu, patru ani. Cel care, fără să obosească, să se tânguiască sau să învinuiască pe cineva, dăruit cu har de la Sfântul Duh și îndrumat de Fecioara Maria, Regină a familiei, s-a străduit, asemenea lui Plotin, dar prin puterea și voința Tatălui Ceresc, „să înalțe divinul din el la înălțimea divinului din Univers”.
Ne-au fost de ajuns cîteva cuvinte și o îmbrățișare. Apoi ne-a condus (pe mine și pe cei doi prieteni cu care am plecat din Cluj: Lucian Tănase, care și-a pus mașina „la drum” și aparatul de fotografiat „la treabă” împreună cu Virgil Rațiu, încercînd să-și depășească oboseala acumulată în ziua precedentă, la Bistrița, unde asistase la inaugurarea unei statui a lui George Coșbuc) prin încăperile, devenite de o sacralitate smerită și monumentală totodată, ale Casei Memoriale.
Era devreme. Oficialitățile încă nu sosiseră.
„Ghidarea” nu era formală.
„Explicațiile” nu erau pentru un „muzeu”, ci scurte informații familiare, de viață cotidiană, despre locuitorii și stăpînii Casei care păreau a fi, pentru moment, ieșiți la o plimbare prin livada de pe Dealul Țarinei și puteau să apară în pridvor din clipă în clipă. Ioan, Clara, Scipio, Cassiu, Elena, Iuliu, Sabina, Cornelia (Sora Cecilia), Iulia, Emilia…
Viață! O viață adevărată vibrează încă în fiecare încăpere, în fiecare ungher, în fiecare obiect… Pînă și în urmele/umbrele suferințelor consumate în această Casă pulsează o lumină lăuntrică… În care se păstrează amintirea unchiului lui Iuliu Maniu, „europeanul” Bărnuțiu…
L-am privit, o clipă, cu un profund respect pe medicul Ioan Boilă, ultimul strănepot al Sfinxului din Bădăcin, așezat pe o bancă, în veranda casei, într-o atitudine de meditație profundă, de bucurie și, poate, de tristețe în același timp… Parcă îl mai aștepta încă pe „unchiuțu” să vină cu mere înrourate din grădină…
Apoi, ca și cum aș fi fost prins în vortexul unei mașini a timpului, rememorez – pentru a cîta oară? – o succesiune de evenimente din viața mea: născut la Sighet, în 1953; armata – la Sighet în 1973-1974; „rătăcit” (împreună cu scriitorii, mult mai puțin cunoscuți atunci, Ioan Groșan și Matei Vișniec, aflați la Festivalul de Poezie) prin coridoarele Închisorii din Sighet, în care am intrat toți trei „prin efracție”, nemaigăsind o vreme drumul înapoi, spre geamul pe care intraserăm și terifiați de gîndul că, fie și numai pentru o noapte, am putea rămîne „prizonieri” ai acelei închisori, în 1983 dacă bine îmi amintesc; am participat la primul simpozion „Închisoarea de la Sighetu Marmației – Memorial Istorico-Politic”, în 1993, prilej cu care l-am condus pe Seniorul Corneliu Coposu prin închisoare (care nu era încă amenajată ca „memorial”) pentru a-i arăta celula în care a murit martiric Iuliu Maniu; l-am condus și pe ultimul drum pămîntesc pe Senior, în 1995… Și, acum, în A.D. 2019, ziua a 12-a a lunii octombrie, după patru ani de campanie națională, la care „m-am înrolat” ca voluntar solitar dar solidar, mă aflu în Casa lui Iuliu Maniu. În capela Casei… În biroul lui… În dormitorul lui… În fața cenotafului lui și a mormintelor părinților lui… Respir aerul pe care l-au respirat ei, toți aceștia…
Cred că trebuie să existe o semnificație mai înaltă în tot acest lanț de întîmplări (și altele, încă, pe care nu le mai evoc acum, aici) ale vieții mele… Trebuie să fie treptele unei inițieri pentru o ascensiune care nu are nimic de-a face cu „ridicarea” pe treptele sociale…
Mă rog Sfintei Marii, Sfîntului Anton și Bunului Dumnezeu să-mi lumineze calea pe care o mai am de parcurs și să-mi dea puterea să nu mă prăbușesc, oricît de grea ar fi ea…
Lăudat să fie Isus Cristos!
Vasilea GOGEA
(articol preluat de pe Gogea’s Blog)
Fotografii de Lucian Tănase și Gogea’s Blog.
În cadrul manifestărilor dedicate sărbătoririi Centenarului Colegiului Naţional „Dragoş Vodă” Sighetul Marmaţiei, catedra de istorie a pregătit un program divers. 
catolici şi ortodocşi în şcolile maramureşene interbelice. Studiu de caz: Liceul Dragoş Vodă Sighetu Marmaţiei – prof. Florin Dragoste; Sistemele de acces în fortificaţiile neolitice – prof. Ovidiu Sechel; Istoria competiţiilor The League of Legends în România – Adrian Petrovai (Bucureşti); Regele Carol al II-lea în presa din Maramureşul interbelic – prof. Horaţiu Vescan; Imaginea voievodului Dragoş în creaţiile populare şi literare – prof. Claudia Dura; Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” la Centenar – prof. Marius Voinaghi.
