În urma articolului nostru din 14 mai a.c. intitulat „Rezistența anticomunistă din Maramureș – deținuții politici pe localități” (care poate fi văzut aici) am primit mai multe informații care completează fericit documentația asupra rezistenței maramureșene. Cele primite în ziua publicării articolului le-am introdus pe loc în listă (cu acordul redacției), dar ulterior modificarea listei nu ar mai fi avut relevanță (majoritatea cititorilor parcurgând deja textul) de aceea am decis să le includem într-un nou articol, împreună cu alte precizări necesare.

Este vorba de un număr de țărani gospodari din satele Maramureșului, care au suferit temniță pentru refuzul de a acepta colectivizarea sau pentru neplata cotelor mari impuse de autoritățile comuniste (tot o formă de a lichida  țărănimea fruntașă și de a intimida restul gospodarilor pentru a-i determina să intre în colectiv). Ne-au fost semnalate numele: Ancuța Matilda (Berbești), Chiș Mihai Burla, Vlad Ion Horea și Țurlaș Grigore (Săliștea de Sus), Arba Ion și Arba Ioana (Vadu Izei), dar cu siguranță cazuri similare sunt și în alte localități, asteptăm în continuare informații de la cititori. De asemenea daca există undeva studii de specialitate despre represiunea asociată  colectivizării din Maramureș rog să ni se semnaleze, pentru a completa documentația rezistenței anticomuniste.

Un capitol cu totul aparte, puțin cunoscut și studiat (dar care obligatoriu trebuie scos la lumină) îl constituie etnicii maghiari din Maramureș care au suferit în închisorile comuniste, ca urmare a unor atitudini individuale sau a apartenenței politice din trecut. Nu am văzut niciodată o listă a acestora (dacă există undeva), nu știm dacă sunt mulți sau puțini, dar cu siguranță există și merită cunoscuți. Singurele informații certe de care dispunem actualmente sunt cele privitoare la frații Szöllösy din Sighet, Tiberiu și Anton, ambii decedați în detenție (la Văcărești, respectiv Canal ). De asemenea, nu dispunem  de informații despre deținuți politici de etnie ucraineană sau evreiască din Maramureș; etnicii germani din Vișeu de Sus au fost cu siguranță incluși în deportările sovietice din 1945 dar ar fi bine să avem date concrete și analize concludente.

În încheiere doresc să reafirm limitele demersului exprimat prin aceste articole. O listă incompletă de nume și localități este doar un prim pas, foarte superficial, de explorare a unui fenomen istoric complex (politic, economic, spiritual, psihologic) cum este cel al rezistenței maramureșene și scopul nostru este acela de a trezi atenția tinerilor din zona noastră asupra istoriei locale recente și a valorilor care merită apărate având ca model jertfele generației precedente.  Am pus numele în ordine alfabetică tocmai pentru a arăta că nu facem (aici) niciun fel de clasificări sau ierarhizări. Munca de aprofundare pe care vă provoc să v-o asumați (alături de studiile deja existente) va scoate în evidență diversitatea situațiilor, în privința cauzei detenției (orientări politice asumate, simpatii sau doar reacții spontane  în fața unor probleme concrete), lungimea foarte diferită a detenției (între 3 luni și 16 ani ), statutul juridic diferit ( cu una sau mai multe condamnări sau fără condamnare deloc), regimul de detenție (condițiile și tratamentul din închisori sau lagăre diferite, dacă deținutul a fost torturat sau nu), calibrul spiritual și intelectual al deținuților (reflectat în atitudinea din detenție sau ulterioară) precum și statutul fostului deținut după eliberare, marginalizarea, șicanarea și supravegherea depinzând deseori de zelul, mai mare sau mic al Securității locale (dar și de numeroși alți factori uneori greu de evaluat), cazul special al preoților greco-catolici, etc.

E o comoară de suflet pe care o dezgropăm cu grijă și o punem la loc de cinste. Este efortul nostru și al generațiilor viitoare.

preot prof. Marius VIȘOVAN

 Rezistența anticomunistă din Maramureș

– deținuții politici pe localități –

Azi, 14 mai, cu ocazia „Zilei naționale de cinstire a martirilor din temnițele comuniste” (instituită prin legea 127 /2017) oferim cititorilor acest mic studiu care oferă o nouă perspectivă a datelor existente referitoare la zona noastră.

Rezistența anticomunistă din Maramureșul istoric (cu maxima intensitate în anii 1948-1953) a cuprins în proporții diferite toate localitățile, de la forme de opoziție pasivă cvasi – generală până la atitudinea directă împotriva regimului, reprimată brutal prin execuții, torturi, anchete, șantaj, percheziții, confiscări și prin foarte mulți ani de detenție în închisori și lagăre.

Victimele directe ale represiunii comuniste sunt cei uciși de Securitate sau întemnițați. Considerăm că este utilă o grupare a lor pe localități pentru a evidenția mai bine principalele focare de rezistență; acolo unde localitatea natală este irelevantă pentru contextul nostru am preferat localitatea de domiciliu și activitate îndelungată a persoanei. Am ținut să precizăm calitatea profesională (preot, profesor etc.) doar la cei care au avut această calitate în momentul arestării. De asemenea, am marcat cu o mică cruce numele celor care au murit în luptă sau în detenție, dând astfel jertfa supremă. Acolo unde sunt două nume identice în aceeași localitate, le-am diferențiat prin inițiala tatălui sau prin porecla familiei, utilizată în actele existente. Din păcate, în câteva cazuri, informația privitoare la localitatea de domiciliu lipsea și nu am putut-o identifica.

Lista de față (alcătuită în mare măsură pe baza informațiilor existente la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței) este cu siguranță incompletă, de aceea lansăm provocarea tinerilor intelectuali din Sighet și din localitățile maramureșene să scoată din uitare și alte victime ale represiunii comuniste și să îmbogățească documentația despre cei aflați în lista de față atât prin culegerea de mărturii de istorie orală din partea generației seniorilor cât și prin identificarea unor documente inedite. Fiecare localitate maramureșeană să cinstească memoria înaintașilor care ne dau demnitate și legitimitate în fața lumii și a istoriei!

***

Sighet

1.Ardelean Iuliu – preot
2.Bilțiu-Dăncuș Ioan + – profesor
3.Chindriș Alexandru – preot
4.Chindriș Ioan – învățător
5.Codrea Petru
6.Folea Ion – ofițer
7.Moldovan Gheorghe – preot
8.Popșa Vasile +
9.Popșa Ioan +
10.Rusu Ioan
11.Șofron Grigore
12.Șofron Mihai
13.Ștefan Alexandru
14.Vancu Cornelia
15.Vancu Gheorghe – medic
16.Virag Ioan + – notar
17.Vișovan Aurel – profesor +
18.Vlad Mihai

Apșa de Jos (peste Tisa)

1.Călinici Gheorghe

Bârsana

1.Bologa Ioan
2.Cora Alexandru

Berbești

1.Pop Ioan

Biserica Albă ( peste Tisa)

1.Moiș Grigore + – preot
2.Pop Mihai

Bocicoel

1.Cheșa Ioan
2.Dumitran Ilie
3.Radu Ioan

Bogdan Vodă

1.Buftea Ioan – Curator
2.Buftea Irina – profesoară
3.Deac Ștefan
4.Mareș Vasile
5.Mariș Vasile – Buheanu
6.Nan Gheorghe

Borșa

1.Botoș Eugen – preot
2.Mihali – Ștrifundă Găvrilă + – primar
3.Timiș Grigore
4.Timiș Ilie
5.Timiș Nicoară

Botiza

1.Manta Teodor
2.Manta Florea
3.Pătrăuș Ioan
4.Petreuș Ioan
5.Petreuș Vasile
6.Poenar Gheorghe
7.Suciu Ioan

Breb

1.Oanea Dumitru
2.Pop Arvinte – primar
3.Pop Ioan Arvinte

Budești

1.Berinde Ion – învățător
2.Bordi Frunzilă Ion
3.Bulacu Gheorghe
4.Mariș Victor

Călinești

1.Andreica Iosif
2.Rad Constantin

Desești

1.Bohotici Ion
2.Fodoruț Vasile – învățător

Dragomirești

1.Ardelean Dumitru
2.Ardelean Gr.Ioan
3.Ardelean Ioan Gavriș
4.Bogdan Ioan
5.Chiș Ioan
6.Florea Dumitru
7.Florea Ion
8.Ilban Ioan
9.Ilban Șt. Ioan
10.Ilban V. Ioan
11.Ionescu Ioan – ofițer
12.Ionescu Maria
13.Iusco Dumitru
14.Iusco Gavril – medic
15.Iusco Ilie – avocat
16.Iusco Simion
17.Jurj Gavril
18.Man Iosif – notar
19.Mariș Filimon
20.Mariș Ștefan
21.Minică Ștefan
22.Neț Ioan
23.Ofrim Vasile
24.Petrovan Dumitru
25.Petrovan D. Ioan
26.Petrovan Ioan
27.Petrovan Maria
28.Pitic Vasile
29.Plohod Gheorghe
30.Pop Nița
31.Rubel Ianoș
32.Rubel Iosif
33.Sitar Gheorghe
34.Țicală Ilie – învățător
35.Țicală Gr. Vasile
36.Țicală L. Vasile
37.Vlad Aurel
38.Vlad Mihai
39.Vlad Vasile +
40.Zubașcu Ilie
41.Zubașcu Ion
42.Zubașcu I. Ilie +

Ferești

1.Pop Dumitru – călugăr

Giulești

1.Lazăr Ilie – avocat

Glod

1. Crăciun Simion, primar

Hărnicești

1.Hotea Vasile +
2.Iurca Gheorghe + – preot

Hoteni

1.Hotea Ioan

Ieud

1.Balea Dumitru
2.Balea Ștefan
3.Bizău Ioan
4.Chindriș Dumitru
5.Chindriș Găvrilă
6.Chindriș Gheorghe
7.Chindriș Ioan
8.Chindriș Ștefan
9.Chindriș Vasile – preot
10.Chindriș Vasile
11.Costinar Ioan
12.Dăncuș Sabin – călugăr
13.Deac Vasile
14.Dunca Anuța
15.Dunca Dumitru
16.Dunca Gavril
17.Dunca Găvrilă Pâțu
18.Dunca Ioan Bărbosu
19.Dunca Ioana
20.Dunca Ilieș
21.Dunca Dumitru Joldea +
22.Dunca Joldea Ioan – preot
23.Dunca Joldea Nelu
24.Dunca Mărcuța
25.Dunca Vasile
26.Gorzo Găvrilă – preot
27.Gorzo Vasile
28.Hotico Dumitru +
29.Hotico Grigore
30.Hotico Ioan Ceacu
31.Hotico Ioan Mureanu
32.Hotico Mărcuța
33.Hotico Petre – grefier
34.Hotico Vasile – preot
35.Iusco Dumitru +
36.Iusco Găvrilă
37.Iusco G. Pălaga – călugăriță
38.Iusco I. Pălaga
39.Iusco Ion
40.Nemeș Irina – călugăriță
41.Pleș Grigore
42.Pleș Vasile Gănău
43.Pleș Vasile Bedrilă
44.Pop Grigore Roibu
45.Pop Dumitru Roibu – primar
46.Sas Ioan
47.Sas Maria – călugăriță
48.Sas Pelagia

Moisei

1.Coman Ștefan
2.Pop Coman Sigismund
3.Tomoioagă Vasile

Oncești

1.Mihnea Ioan

Petrova

1.Filipașcu Alexandru + – preot

Rona de Jos

1.Bota Ioan – ofițer
2.Nicolici Victor
3.Tivadar I.Vasile
4.Tivadar D.Vasile +
5.Ulici Petru
6.Vlad Iuliu

Rozavlea

1.Belea Gheorghe
2.Iurca Augusta – profesoară
3.Mariș Aurel
4.Maroș Ioana
5.Mârza Ioan
6.Popan Florea
7.Popan Gheorghe
8.Tand Ștefan

Sarasău

1.Șteț Gheorghe

Săcel

1.Coman Ioan
2.Coman Parasca
3.Grad Axenia

Săliștea de Sus

1.Bărcan Gheorghe
2.Chiș Dumitru +
3.Chiș I. Ioan
4.Chiș S. Ioan
5.Coman Găvrilă+
6.Iuga Grigore +
7.Iuga Dumitru +
8.Pașca Gheorghe +
9.Pașca Dumitru +
10.Pașca Mihai
11.Trifu Vasile – preot
13.Vlad Darie
13.Vlad Gheorghe +

Săpânța

1.Borca Teodor
2.Pop Dumitru
3.Rednic Gheorghe
4.Rițiu Grigore – preot
5.Rițiu Ioan
6.Rițiu Laura +
7.Rițiu Melania

Sârbi

1. Gherman Vasile

Slatina ( peste Tisa)

1.Dan Alexandru
2.Motrea Ioan

Șieu

1.Balea Gheorghe
2.Dunca Dumitru
3.Iusco Găvrilă
4.Man Nistor
5.Nemethi Adalbert
6.Petrovan Gheorghe
7.Petrovan Mihai
8.Petrovan Nicolae

Valea Vișeului

1.Kormoș Ioan

Văleni

1.Bodea Gheorghe

Vișeu de Jos

1.Andreica Grigore
2.Condruc Ioan
3.Florea Lia
4.Iuga Mihai
5.Năsui Vasile
6.Năsui Floare
7.Năsui Pantelimon
8.Pop Dumitru
9.Pop Găvrilă
10.Pop Ioan Dola
11.Pop Ioan Răchită
12.Pop Vasile
13.Șimon Niculae
14.Pop Ștefan
15.Tomoioagă Andrei

Vișeu de Mijloc

1.Andreica Gheorghe
2.Grad Dumitru

Vișeu de Sus

1.Andreica Grigore
2.Hojda Ioan
3.Hojda I. Ioan
4.Mihalca Grigore – jurist

preot prof. Marius VIȘOVAN

Evoluții, schimbări. Frumusețile de altădată, cu doruri și timpuri trecute, care nu se vor mai întoarce și care au lăsat un urmă doar regrete. Nu le comparăm deloc cu cele din vremile prezente, sau mai apropriate, pentru că sunt prea mari diferențele, față de atâtea alte datini și tradiții, de o deosebită frumusețe, cu schimbările lor profunde în trecerea timpurilor, ducând cu ele viața însăși în aceste regrese.

Fiind în perioade istorice destul de depărtate, firesc era să fie un progres, într-o normalitate a așteptărilor, a vieții, spre mai bine, în evoluția timpului. Dar schimbările s-au produs chiar invers, cam în toate cele ce cuprind viața cea de toate zilele.

Sunt și altfel de contraste, uimitoare, depărtate însă de „domeniul utilitar”, direct. Așa cum ar fi trecerea de la mersul cu căruța, la deplasări amețitoare, cu mijloacele moderne, sau cu zborurile navelor pe traectorii interplanetare și alte „minuni”, de exemplu, în domeniul informaticii.

Când eram cu domiciliul la Vișeu de Sus, sau la Cluj, Crăciunul și Paștele le sărbătoream aproape mereu la Săliștea de Sus, unde confortul, frumusețile, plăcerile și „sfințenia” lor erau depline. Ne simțeam „acasă”, cu toate.

Spații depopulate. Acuma o primă constatare, ar fi golirea comunei de oamenii locului, o mulțime fiind plecați în pribegii, prin străinătăți, pentru a putea face față nevoilor familiale, aduse de ticăloasa și micimea umană a administrării țării. Sunt familii care se reunesc de marile sărbători, cu greutăți enorme și se bucură mult de împlinirea acestora, altele sunt rămase în separația singurătăților sau în durerea atâtor tragedii, determinate de alungarea peste hotare a cetățenilor acestei țări. Cu toată măreția și evlavia cu care se petrec și se mai păstrează aceste tradiții, în luminile și sfințenia lor, peste ele parcă plutește o umbră a tristeței și disperării, a pustiului, mai mulți fiind cei care pleacă, decât cei care se întorc acasă.

Dar să lăsăm aceste întunecimi și să revenim la situații locale mai vesele, într-o privire mai cuprinzătoare, cum erau altădată și cum mai sunt rămase și mai reduse acum, în respectarea cu eforturi a frumoaselor tradiții și datini, în respectarea Sfințeniei Marilor Sărbători.

Marile Sărbători în evoluția timpului. De mic îmi reamintesc imaginile frumoase, de tradiție, în prețuire, în liniște și reculegere a tuturor sărbătorilor de peste an, când se respectau și conservau aceste frumoase datini, mai ales în Transilvania. În preajma Marilor Sărbători se țineau posturile, ca și ajunuri în unele zile și, în același timp, o mare mulțime de oameni, aproape toți adulții, se mărturiseau și se împărtășeau cu Sfintele Taine.

Sărbătorile Pascale sunt printre cele mai așteptate de peste an. În cele 7 săptămâni premergătoare Învierii Domnului, populația din comună avea și are un comportament mai deosebit. Oameni mai în vârstă, care nu participă la munci grele, posteau și postesc întregul Post Mare, în sens bizantin, meniurile fiind lipsite de toate produsele animaliere, cum ar fi carnea, de orice fel, laptele, brânzeturile, untul, ouăle; nu mâncau nimic „de dulce”. Majoritatea adulților și cei mai mici, posteau în zilele de post (luni, miercuri și vineri), cu strictețe mai ales vinerea. Foarte mulți ajunau Vinerea, unii chiar toate cele 7 vineri din post. Încă de mic, de la 8 ani, am ajunat, prima dată cu o masă la amiază, apoi doar seară. Cei mai „zdraveni”, mai puțini, practicau ajunul mare, din când în când: din seara de Joia Mare, nu mâncau nimic până Duminecă dimineață, după venirea cu „Pasca”, cu cele Sfințite, de la Biserică; se mânca apoi câte puțin în primele zile. În 3 ani consecutivi, la 10, 11 și 12 ani, am ținut și eu acest ajun mare și aproape toate Vinerile din Postul Mare. La început a fost mai greu, apoi m-am obișnuit. Cât de bună a fost această educație a foamei, prin aceste ajunuri. Uneori și la făcutul fânului nu mâncăm nimic până seară, obligați de vremea capricioasă, schimbătoare, pentru a proteja adunarea pologului uscat, de degradare, de ploaie. Și muncile grele de la coasă, de la cărat căpițe, ridicrea clăilor, tăierea și transportul lemnelor, mi-au făcut mușchii numai fibră. Educarea foamei și condiția fizică deosebită m-au ajutat să rezist, în minime condiții de a rămâne viu, în detenția cumplită comunistă.

Sfintele Taine. Comuna era mare, în jur de 4.000 de adulți și aproape toți se mărturiseau și se împărtășeau, înainte de Crăciun și de Paști. De aceea, cu destul de mult timp înaintea Paștilor, se organiza la Biserică un program prelungit pentru acestea. Se făceau și se fac multe pomeni, multe daruri pentru cei necăjiți, de aceste sărbători, într-o solidaritate creștină de profunzime.

Meniul Pascal era foarte bogat și variat. Se vopseau multe ouă, în culori diferite, culoarea roșie predominând și foarte multe se și „împistreau”, în diverse variante. Se făcea, de regulă, ciorbă de miel și miel umplut, friptură de miel, cârnat și șuncă, afumate și fierte, excepționale, cozonac special pregătit, cu multe adausuri, mai multe variante (aluatul, cu făină albă, lapte, smântâna, ouă, unt și după fermentație se umplea cu brânză de vacă amestecată cu zahăr și apoi se punea la cuptor), deosebit de gustoase, completate cu diferite prăjituri de casă. Se făcea și o pâine foarte bună, din făină albă, cu împletituri, din care una mai mică, „Pasca”, era pentru sfințit. Acestea se puneau într-o traistă frumoasă, de regulă nouă, sau într-un coșuleț și se ducea la Biserică pentru sfințire, cu o sticlă cu vin.

Pregătirea Nopții de Înviere. Săptămâna premergătoare acesteia, numită Săptămâna Mare, era și este dedicată mult pentru diverse servicii religioase (multe rugăciuni, reculegeri, mărturisiri), mulțime de femei sunt prezente la Biserică, pentru o curățenie deosebită și diferite alte aranjamente, pentru a întâmpina cum se cuvine Marea Sărbătoare.

În Joia Mare, se citesc seara cele 12 Evanghelii, iar după această se face, în Vinerea Mare, Prohodul Domnului, cu biserică plină de lume și prin împrejurimi. Din această zi, până în Noaptea Învierii, nu se mai trag clopotele la Biserică. Sâmbătă Mare este o zi de rugăciune, post, ajun și reculegeri.

Ceremonialul religios de Înviere, a avut în timp două desfășurări. Mai demult, se făcea slujba de Înviere de la miezul nopții, cu cele obișnuite peste tot în bisericile ortodoxe și greco-catolice și se continua cu Sfânta Liturghie a zilei, după care se Sfințeau cele aduse în acest scop și apoi lumea pleca acasă, spre ziuă, cu serviciile religioase terminate pentru prima zi. Mai nou, după slujba de Înviere, se sfințește Pasca și se pleacă după aceea acasă, iar dimineață, la orele stabilite, se efectuează slujba obișnuită. Sărbătorile Pascale durează trei zile, în ultimele două cu Sfintele Liturghii și cu unele mărturisiri, pentru cei care nu le-au putut efectua până atunci. Am să vorbesc puțin de slujba de Înviere. La miezul nopții se adună mult lume la Biserică, se trag clopotele, se ia Lumina și se înconjoară Biserica de trei ori, cu preotul/ preoții, cu o mulțime de oameni, în rugăciuni și cântând „Cristos a Înviat”, de multă lume, cântec amplu ce răsuna peste împrejurimi.

Apoi se ajunge la ușa bisericii, închisă, preotul bate în ușă, purtând dialogul creștin cunoscut, după care intră apoi înăuntru și se efectuează slujba de Înviere, cu dese intervenții ale unei formații mari de coriști, băieți și fete, tineri și bătrâni, care cântă în mai multe variante acest „Imn al Creștinismului”, „Cristos a Înviat”. La încheierea acestuia, lumea participă la slujbă în continuare, fie pleacă acasă și dimineață, mai târziu, o parte dintre ei se întorc la Biserică, pentru Sfânta Liturghie de Paști.

Masa de Paști. În ziua Învierii, de dimineață, cu toți ai casei prezenți, purtătorul Păștilor, a produselor sfințite, când intră în casă spune: „Cristos a Înviat” și cu toții, împreună, răspund: „Adevărat că a Înviat”, apoi aducătorul Păștilor înconjoară masă de trei ori, spunând până la sfârșit aceleași rugăciuni. Se pun pe masă, special pregătită, și alimentele sfințite, lângă cele nesfințite, separat, apoi se spală toți într-un lighean cu apă curată, în care este pus un ou roșu, sfințit și se repetă de toți versurile cu: „Cristos a înviat” și se rostește și „Tatăl Nostru”. Se trece apoi la servirea mesei, încheiată din nou cu aceleași rugăciuni. Evident, nu lipsește ciocnitul cu ouăle roșii între membrii familiei, cu aceleași exprimări. Câteva zile se servește dimineață puțin din alimentele sfințite, apoi se completează cu celelate alimente, până se termină, în cursul acelei săptămâni.

Obiceiuri. Copiii mai mici umblă de dimineață bună în Tiez, la vecini, neamuri, cunoscuți, cu o tășcuță de gât, pentru ouă. La intrare spun „Cristos a Înviat” și li se răspunde de gazdă „Adevărat că a Înviat” și-i servesc cu câte un ou roșu, mere și nuci; își cam umplu tășcuța.

După masa de Paști, aproape toți ai casei, mai ales tineret, bărbați și copii pleacă și umplu cimitirul de lângă Biserică. Copiii se dau în „cioca”, cu ouă nesfințite, lovind ouăle cu vârful, cu aceleași cuvinte ca în Tiez; oul spart îl ia câștigătorul și până la urmă iese un campion, cu cele mai multe ouă sparte. Bărbații mai în vârstă se așează pe lângă morminte, unde se dispută în jocuri de cărți, simbolizând, probabil, activitățile soldaților romani ce păzeau pe Isus Cristos, în Suferințele de pe Cruce, până la Înmormântare, timp în care se câștiga „Cămașa lui Isus” și altele, probabil și „Cununa de Spini” de pe cap. Mulți tineri se urcă în Clopotniță și trag clopotul, semn de răspândire de vești bune peste an. Tinerii mai mari (18-20 de ani), organizau jocul „de o bătută și pe ea”, un fel de „oină locală”, când timpul permitea, pe spații lărgi, cu galerii, într-o mare veselie, cu toții, fără pizmășii, o adevărată și frumoasă manifestare sportivă.

Mai ales în cele două zile următoare, ca și în toate duminecile și sărbătorile, respectate peste an, șoseaua și trotuarele alăturate erau pline de lume, tineri și bătrâni, în relații de prietenie, de afaceri, sau o recreere și-ți era mai mare dragul să-i privești în costumația locală de sărbătoare, de o frumusețe deosebită. Și o purtau cu mândrie, cu naturalețe, ca ceva ce se cuvine și ce trebuia așa făcut. Mașini erau puține și se rula cu atenție și încet. Foarte mulți elevi din comună intrau la Facultăți, câte 14-16, anual. Majoritatea acestor Facultăți fiind de 5 ani, se plimbau prin comună între 50-70 de studenți și mulțime de elevi. La un moment dat, Săliștea de Sus era comuna cu cel mai mare număr de studenți, pe țară.

Cu timpul, acele tradiții frumoase ale Marilor Sărbători s-au diminuat. Paștele, Crăciunul, sau alte serbări frumoase, „Familiale”, de mare amplitudine, ce umpleau comuna, pline de farmec, spiritualitate, noblețe, frumusețe și trăinicie, acestea s-au rarefiat, s-au împuținat. Locurile s-au umplut de multe „insule familiale” în singurătăți, suferințe și tragedii, printre cele rămase în trăinicia acelor datini frumoase, care și ele și-au mai diminuat din farmecul lor deosebit, de altădată. Erau impuse de stăpâniri stabilite într-o necinste și lipsă de credință, de onestitate, de sentimente naționale, cu ideologii străine neamului românesc, în trecerea timpurilor, îmbinate acuma și cu efectele acestei pandemii, care micșorează și mai mult frumusețea acelor datini și tradiții de altădată. Ele se manifestă totuși, mereu, în evlavie, cucernicie și credință, cu bucurii și tristeți și nu vor fi nicicând suprimate, ci dimpotrivă, vor reveni, prin „renaștere”, la amploarea și desfășurarea lor firească, de altădată, cu unele„împrospătări”, aduse de timp, în treceri.

prof. Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA.

foto: Rada Pavel

Palatul Culturii din Sighet, construit între anii 1912 – 1913, a fost până în anul 1938 destinat strict activităților culturale din oraș. În anul 1938, guvernul României, condus la acea vreme de Armand Călinescu, donează Palatul Culturii Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului (înființată în acel an), care-l folosește până în anul 1940.

Fotografia reprodusă în acest „Album retro” este realizată în perioada respectivă (1939 – 1940) când în proximitatea Palatului a fost ridicată și o clopotniță.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

     Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

Bine v-am găsit în luna lui mărțișor!

„Femei din Maramureș. Portrete povestite” este numele unui mini-primăvăratic proiect pus la cale de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș, pentru a marca anul acesta Ziua Internațională a Femeii.

V-am obișnuit până acum cu obiceiuri și credințe populare, cu porți și biserici de lemn, descântece și hori. 8 martie sigur nu-i sărbătoare tradițională, dar e un prilej bun să aflăm mai multe despre viața femeii din satele încă tradiționale.

Am vorbit cu câteva maramureșence. Le-am îndemnat să ne povestească despre ele, despre viața lor, să își facă un autoportret din vorbe. Ce le place să facă? Ce și-ar dori? Când au fost mai mulțumite? Când le-a fost mai greu? De ce le e dor? Au fost vreodată în vacanță? S-au hodinit vreodată? Le-am întrebat și le-am ascultat. Ba chiar le-am filmat. La ele acasă!

Ce ne-au zis puteți vedea și auzi în perioada 8-12 martie, pe pagina de facebook a centrului nostru: facebook.com/culturatraditionala.ro, dar și pe la prietenii de la „Salut Sighet!”.

Mulțumim că ne urmăriți.
O primăvară hireşă!

CJCPCT Liviu Borlan Maramureș
Email: [email protected]
www.culturatraditionala.ro
facebook.com/culturatraditionala.ro

Ah, pustiu al vieții. Ce mai faci? Rătăcești în continuare pe meleaguri gri? Sau ai găsit puțină alinare?

Astăzi aș vrea să stau cu tine, să discutăm puțin. În ultima vreme, te-am simțit cam distant. Mă gândeam să ne amintim câte ceva din vremurile în care zburdam printre jocurile răzlețe de lumină ale soarelui plutitor.

Știu… Ai să-mi spui că am crescut. Deși mi-aș dori, nu pot să te contrazic. Am prins aripi și am tins spre culmile cele mai înalte. Am învățat să zbor mai sus de nori și să privesc totul ca pe un întreg atât de frumos! Știu, știu că sunt departe uneori și uit de tine. Dar am plecat să visez! Sau, mai bine zis, să-mi țes o amintire. Știi? Când voi păși mândră pe aleea viselor cu tine, îți voi povesti acea amintire. Îți voi spune ce am învățat despre nemurirea noastră și cât de dulce e soarele când îl privești cu sufletul plin de fericire. Te voi învăța tot ce am învățat eu, în călătoria mea.

Pentru început, am învățat să prețuiesc. Uneori, puținul nostru este ceva mai mult decât putem noi să percepem și ne conturează viața cutremurător de frumos. Mai apoi, am mers un pic către oameni. Acolo, sinceră să fiu, m-am cam împotmolit… Nu sunt mândră de mine, dar am încercat! Sunt frumoși, știai? Au ochii plini de cuvinte nespuse, sufletul încărcat de atâtea emoții neștiute și totuși, mereu zâmbesc. Ah, zâmbetele! Sunt plăceri exterioare și cortine ce ascund drama care urmează să fie jucată pe scena vieții lor. Doar, că nu sunt încă pregătiți să lase spectatorii să vadă dincolo de ele. Biletele s-au vândut prin cunoștiințe, prin prieteni, prin toate mijloacele. Dar, mi se pare că sunt actori triști. Singuri. Deși sunt conștienți de fericirea care se va emana în jurul lor, de bucuria celor care îi vor privi, am sentimentul că au stins luminile, chiar înainte de a începe. Îmi pare rău. Dar viața e un joc periculos, dezordonat aș spune, iar noi suntem pionii acestuia. Totuși, am învățat că poți să încerci. Acum, aș vrea să te întreb ceva. Tu, vei încerca?

Mi-aș dori să încerci să deschizi ușile pe care le-ai zăvorât de atâta timp. Lasă puțină lumină să pătrundă, să simți cum e acea căldură, chiar și atunci când afară totul e rece și înghețat. Știu că exteriorul e un loc așa de nesigur, însă niciodată nu vom avea toate răspunsurile pentru întrebările noastre. Trăim sub un semn de întrebare care se accentuează în fiecare zi, mai mult și mai mult.

Eu va trebui să plec… Dar voi fi mereu cu gândul la tine, pentru că știu că de fiecare dată când voi vorbi cu tine, îți voi povesti din acea amintire pe care o formez. Amintirea care va deveni la final, romanul vieții mele. Înainte să iau trenul care mă așteaptă zi de zi în gară, prieten drag, învață să fii fericit, să zâmbești cum fac oamenii despre care ți-am povestit și să ridici cortina! Pentru că, la final, indiferent de sfârșitul pe care îl are piesa ta, spectatorii se vor ridica în picioare și te vor aplauda!

Adela NEAG

sursă foto: Pinterest

Onigău. Acest om sărac, atât de curajos și puternic, de o forță herculeană, era angajat sezonier la diferite munci, pentru a-și asigura existența lui și familiei sale. Forța lui neobișnuită îl ajuta în multe demersuri făcute, cu folos. Când eram copil, mai mărișor, auzeam de la bătrânii locului multe relatări despre el, cu un înalt grad de aventură, de realități și… cum puteam să le uit?! Astfel, ducea două berbințe cu lapte de oi, de pe deal până în comună, la o distanță de 9-10 km. Ele cântăreau în jur de 60 de kg; le punea peste umăr, pe o bucată de lemn rezistent, una pe spate, alta pe piept, pe un umăr. Mai se transmit și unele exagerări, legende, despre astfel de personaje, «pete de culoare». Am auzit că prindea o nuia de alun, de grosime potrivită și o strângea cu o mână până aceasta «lăcrima» la capăt. Dar, adevărul e că, fiind conștient de forța lui masivă, întreprindea și acțiuni temerare, riscante, așa cum este și cea prezentată mai jos, în toată realitatea ei. A plecat însă pe alte tărâmuri, în condiții umane firești, în grija Domnului.

Astfel, aproape în fiecare an era solicitat să meargă bouar în munte, de unii sau de alții, el prezentând o garanție mai mare ca oricine; și remunerația era pe măsură. În timpul verii, majoritatea animalelor urcau la munte, cele cu lapte pentru producție, iar sterpăcuinile pentru vârât; boii erau în turme separate, pe câte o mutare de munte. Animalele de pradă, urșii și lupii, o parte le urmau și ele și le mai împuținau, cu toată paza lor, dar cu totul nesemnificativ; mai erau și ierbivorele sălbatice și alte specimene de care profitau.

Într-o vară, o turmă de boi era străjuită de bouarul Onigău (e porecla lui, numele nu mi-l amintesc), care se tot plimba printre aceste cornute mari, trăgând după el uriașa lui bâtă, armă de apărare împotriva jivinelor. Mai erau confecționate și un fel de torțe formate din bucăți lungi de lemn de brad, îmbibate cu multă rășină, ușor inflamabile, pe care le foloseau mai ales în atacurile de noapte ale fiarelor mari, alături de câini, și de alte obiecte zgomotoase, în strigătele păzitorilor. Urșii atacau mai ales animalele mari, iar lupii se dădeau mai ales la oi, ziua, când erau împrăștiate pe golurile montane bogate în ierburi, sau chiar și noaptea, la stână; când erau mai mulți atacau și câte o vacă sau o junincă, izolate. Mai fugăreau și caii, până îi aruncau în prăpăstii, unde unii se schilodeau și rămâneau a lor. Între urși și boii de la munte se ducea o luptă ca și între bivolii sălbatici și leii africani, evident cu diferențele specifice, în multe privințe; ursul e cel mai puernic animal al munților, așa cum leul e regele zonelor fierbinți, o felină mult mai agilă. Amândoi însă sar în spatele buolui sau a bivolului și-l doboară prin ruperea coloanei. Ei nu se pot întâlni, dar mă întreb: care ar fi rezultatul luptei dacă ar putea avea loc (sau ar fi puși față în față)? Două forțe ale naturii. Dar să revenim la bouarul amintit, cu istoriile lui.

Într-una din zile, boii erau la pășune în grupuri mari, dar câte unii și izolați de ceilalți, prin descoperirea unei rariști bogate în ierburi suculente, de care nu se puteau despărți. Păzitorul se tot plimba printre ei, trecea de la unii la alții, dar, în mod evident, nu-i putea cuprinde pe toți cu privirea, nu-i putea contabiliza. Însă, odată, aude răgetul unui bou mai depărtat, care semnaliza un pericol, mai ales că el se tot repetă. Onigău dă fuga spre locul respectiv și, ajuns acolo, vede o namilă de urs cățărat pe spatele boului, încercând să-l doboare. A strigat cât a putut de tare, a ridicat și bâta amenințător, dar ursul își vedea de treabă și nu-i dădea nicio atenție, nu se sinchisea. Înfuriat, bouarul se repede atunci spre atacator și, fără a mai judeca, îi așterne bată de-alungul spatelui, cu toată forța. Poate și de durere, dar mai ales pentru că era deranjat în însușirea prăzii, ursul sare jos de pe bou, care, eliberat de povară o ia la fugă și rămân în scenă doar ursul și omul. Poate abia atunci și-a dat seama de pericolul în care se afla, pentru că nu se vedea în stare să se ia la trântă cu ursul, cu toată forță lui, de care era convins, dar intuia că e departe de cea a ursului. Evenimentele au început să se precipite fulgerător și omului nu-i rămânea nicio secundă de gândire, de pierdut, pentru că ursul a și declanșat atacul: năvălea spre el! Singura soluție ce o vedea în acea teribilă spaimă, încă de când a văzut ursul sărind jos, era să fugă, nu înspre urs! Dar știa că și la fugă îl întrece ursul și a rămas singură șansa de a se cățăra în bradul ce se află aproape de el. Nici nu-i trecea atunci prin cap că și ursul se cățăra și-l putea prinde de picior chiar în cățărare; dar era sigur că ursul nu va mai alerga după bou, să-și recupereze prada și că acuma el este considerat prada lui. Din câțiva pași se află lângă brad, dar nu mai avea timp să urce; era prezent și ursul acolo. Omul se află în susul copacului iar ursul din jos de el; începea lupta de-a prinselea. Au făcut câteva ture în jurul acestuia, spaima ținând mereu omul aproape de brad, iar furia animalului îl mai depărta, prin mici salturi, mai ales când se repezea în jos; avantaje pentru om. Dar, la un moment dat, ursului îi vine în cap o idee genială (să mai spună cineva că animalele n-au inteligență, în apărare și atac!): omul fiind în partea de sus și ursul în cea de jos, fiara nu se mai repede cu furie după el, ci se apropie liniștit de copac, de parcă ar fi fost obosit; omul, agitat și tremurând, îl privea cu mare atenție, bănuindu-l de un șiretlic. Ajuns aproape de copac, mai să-l atingă, când omul îi simțea și respirația, fulgerător își aruncă labele și îmbrățișează copacul, vrând să-l agațe și pe «fugar» cu ghearele. Dar și acestuia îi vine o ideie tot genială și, tot fulgerător, apucă picioarele ursului deasupra labelor cu mîinile lui, care erau și ele uriașe. Picioarele ursului deasupra labelor fiind cele mai subțiri, acesta a reușit să-i încleșteze complet brațele ursului și să le tragă spre el, dar strânse lângă copac; și-a mai proptit și picioarele jos de trunchiul bradului, pentru o fermă și durabilă stabilitate și rezistență. A urmat un moment de năucire, de amuțire, situația fiind cu totul neașteptată și neprevăzuta de «luptători», după care, îndată, două urlete s-au auzit până departe în ecoul munților: răgetul furios al ursului, enervat de păcăleală și strigătul disperat al bouarului care răcnea cu toată puterea: ajutor, ajutor, ursul ! Acestea au tot continuat, cu deosebire că în urletul animalului a urmat spaimă, apoi disperarea, văzându-se prizonier, fără putință de a se elibera; el nu cunoștea niște legi ale fizicii, ca și omul de altfel, dar acesta le-a intuit efectul. Forța uriașă a ursului se descompunea după tangenta la suprafață și normală pe aceasta, în mii de puncte, astfel încât, forța rezultantă efectivă era masiv micșorată, practic ineficientă. Se poate face experiența cu un copil și un adult, la un copac de grosime potrivită și copilul ar fi câștigător, iar adultului i-ar rămâne rugămintea să-l sloboadă! Dar această stare, cu omul nemișcat și cu ursul schimbându-și doar poziția de pe un picior din spate pe altul și între ei suferințele bradului, care era tot scuturat, de parcă cei doi ar fi vrut să-i culeagă «fructele», perele solzoase, nu putea dura.

A ținut destul de mult hărmălaia din acel loc al muntelui, până când au apărut niște oameni, păstori, ciobani, purtând ceva unelte: bâte, securi ș. a. pentru a vedea ce se întâmplă pe acolo. În această situație, numai oameni se puteau apropia; urșii care auzeau urletele se depărtau probabil sau rămâneau nepăsători, iar boii nu erau pe aproape. Ursul evită să atace un bou din mulțime, sau în apropierea lor; atunci se adunau împotriva bestiei și, dacă reușeau să-l înconjoare, să nu iasă dintre ei, ursul este terminat: îl iau în coarne, îl bat cu capetele berbecește, îl calcă apoi în picioare și-l fac zdrențe, de nici nu mai știi ce a fost.

Poate că în situația prezentă, cu urmările ei, a fost și bine că nu erau boi pe aproape: dacă-i găseau așa uniți, îi puteau considera aliați și ar fi lovit berbecește din ambele părți și i-ar fi făcut zob pe amândoi; poate și bradul ar fi avut de suferit. Oamenii sosiți se țineau mai retrași de acel loc, având teamă că ursul se poată dezlănțui și spre ei, în orice moment. Însă, la strigătele repetate ale omului de a-l ajuta și urletul animalului arătând pericolul, s-au tot apropiat, trecând cu vederea că pe măsură ce se apropiau mirosea de pe acolo tot mai urât, din ambele părți. Unul mai de aproape, l-a lovit cu securea în creștet, determinând ultimul răcnet al ursului; a mai lovit, până când a avut siguranța că nu mai poate face rău. Au strigăt atunci bouarului:

– Dă-i drumul! la care el a răspuns:
– Nu vrea să plece!

Pentru a dezlega misterul, au pășit mai cu prudență de partea omului și au constatat că mâinile lui erau încremenite și reci pe labele ursului, parcă erau sudate și au început să i le desfacă pe rând, deget cu deget, după care ursul a căzut mai jos, pe spate. Omul, epuizat de efort, de spaimă, de extraordinară întâmplare, are totuși puterea să le spună :

– Cum să mă las eu doborât de un urs?! Ați văzut, am fost mai tare ca el?!

După puțină odihnă, după alte glume, peste care trecea totuși fiorul, și-au pregătit cuțitele și au recuperat pielea ursului, pregătind-o pentru vânzare, în partajare egală, probabil. Au nesocotit și au trecut peste avertismentul: «să nu vinzi pielea ursului din pădure». A fost din pădurile munților, cu ambele prezențe reale. Peste toată întâmplarea cu urmările ei, fericite, se pune întrebarea: oare ce se întâmpla dacă nu trecea nimeni pe acolo și probabil că și cele două «existențe» n-ar mai fi avut glas să urle? Poate mâinile omului până la urmă să fi epuizat strângerea iar ursul, eliberat și speriat, să o ia la fugă și de atunci încolo să fugă oricând îi va apare un om în cale, ori să-și fi păstrat îndârjirea și să se mulțumească cu omul în locul boului pierdut, sau, sleiți de puteri, puteau să rămână așa încleștați, până când se stingeau amândoi în luptă, fiecare fiind și câștigător și pierzător atunci, până la final. Nu se știe cum ar fi fost, dacă n-ar fi fost așa! Un lucru rămâne cert: povestirea spusă are o realitate certă, indiferent de forma mai reușită sau mai puțin reușită în care s-a redat, sau în care era mai potrivit să se exprime. Întâmplarea s-a răspândit peste tot în zonă și mai departe, despre un om de mare curaj și forță, care a învins în luptă un urs cu mâinile proprii; dar poate nu s-a consemnat și mai este puțin cunoscută, de puțini, din poveștile spuse la gura sobei de unii bătrâni și ar fi păcat să nu rămână consemnată în miezul ei.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 09.02.2021

foto: Peter Lengyel

*
Zi de zi cu râul, cu dealul… – relaxare, distanțare, depărtare, izolare, preumblare, aerare… „Mă aflu în treabă”, cum ar veni. Dar, cel puțin, nu mă las târât de „voința oarbă”, iau o pauză…
*
Pescarii mereu prezenți ”„la datorie”. Unii am rămas de voie-de nevoie în urbea natală și ne bucurăm zi de zi de Iza, de Solovan. Nu-i așa de rău, cu așa niște bijuterii în brațe.
*
Podul suspendat în trepidare, nu glumă… Cât e de bolovan câinelașul ce tocmai trecu!…
*
Bine trecut de 11. Zi noroasă, iluminată public din plin. De pe Podul Marmației, un vâj din Deal aruncă sticlă după sticlă în Iza, astfel încât să facă zgomot și să se spargă cât mai tare. După fiecare uiagă, privește în apă curios. Degeaba îl admonestează pescarii, se răstește la ei: „Ce, sunteți de la Valea Verde? Dați-mi amendă! Mi-o mai dat!” – Ș-apoi, cruci și…!
*
La noi, cireașa de pe tort la ospețe și în Sărbători sunt…sarmalele! I.e.: pumni, piroște, holopț’, curet’i împlut, porumbd’i, gălușt’i, haluște, brozbuță… („Made in Maramu’ ”)
*
Pâclă de dimineața. Pare că plouă – să nu zică unii „ce urât și nici măcar nu plouă!”. Sub cerul noros stă Dealul – plin de ramuri goale, crescute aiurea, Fără oglindire. Arboretul din parcul fără oameni nu știe odată ce să se facă.
*
„Noa, este ceva?” – trece pescarul mobrist pe lângă pescarii bicicliști aliniați la râu.
*
„Gyere, te, lustaságos!” – își alintă o doamnă ieșită la plimbare cățelușa, după ce aceasta trece, cu mari emoții, de casele cu câini.
*
31 decembrie. Cu un amic la râu. Povestim povești: cum era la Iza odinioară – la ștrand, la terasa cu sifon și limonadă… „Măi, plouă?!” Nici n-am prins de veste. Suntem tari la nostalgie… Hai cu prezentul! Hai cu viitorul!
*
„În supermarket-uri o fost lumea și țara. I-o lăsat să intre pe toți deodată, întruna, să cumpere cât mai multă marfă. Nice o restricție n-o fost! Ceă, virusu’ acela să n-aivă Sărbători?” (Target-ul)
*
2 Ianuarie, soare! În parc, la râu, apar, în sfârșit, oamenii. Ca de nicăieri. Se vede clar că-l vor disloca pe Nimeni.
*
De-a lungul râului, pescari în rugăciunea lor… „Ai văzut ce lună-o fost azi-noapte?”
*
Pe dig. Un nene biciclist, cu dinți falși, de argint, îmi râde în față: „Da’ în afară de aer, ceă-ți dorești?”
*
„De ce fotografiezi aceleași lucruri zi de zi: copacii, dealul, râul…?” „Pentru că-s aici. Și azi, acum. Să se vadă, să se știe!”
*
Vremuri grele. Prin oraș, o lume îngrijorată, tracasată, cenușie. Deodată, un chip senin: cercei verzi, mărunți, ruj, sprâncene creionate, păr cârlionțat – șatenă, măi!… Ține să fie frumoasă, să bucure. Are curaj. Chapeau bas!
*
Ianuarie, în plină zi. Starea luminii precară. Iza tot pe fugă, sub un soare gata-gata să ne dispară, să se stingă, toată ziua… Numai pre-vederi…
*
Frig ca lumea! La Grădina Morii, doi frățiori (fetiță și băiețaș) aleargă deodată în toate direcțiile, unul după altul, în raza tăticului lor. Au ochii strălucitori și obrajii numai buni pentru o bulgăreală sănătoasă.
*
Ies la râu. Am uitat mobil-ul acasă. Totul curge, totul stă. Astea nu-s instantanee… Timpul contemplării, integralitatea lui – o problemă tot mai delicată pentru o samă de oameni… Între mine și bradul întunecat fulgi albi, rari.
*
La râu, întâlnesc un congener: „!Frumos îi…!” – îl salut. „Da, da, musai a face plimbare, ha, ha!” – îmi răspunde el, trecând mai departe.
*
Vederi cu Izuca iarna. Închipuită și pudărită toată. „Thuamne, feri, gândești că-i raiu’! (Timi)
*
15 Ianuarie. La Grădina Morii, bustul Poetului avea ca o căciulă albă, de tarabostes (pileus).
*
Neaua a acoperit totul. Încât, după o scurtă raită prin peisaj, lucrătorii de la firma de curățenie a orașului se retrag abătuți, cu pungile lor negre goale.
*
Înzăpezite lumini. O domniță ‘naltă, semeață se grăbește spre Iza, să-și prezinte scurteica îmblănită.

***
Imagine…
E frig și ninge. Iza, altminteri „repede curgătoare”, are porțiuni înghețate albe, cu strat de nea pe stratul de gheață. Copiii, care de care mai mici, au ieșit la săniuș cu mămicile. Culori intense, o animație și o veselie nemaipomenit! Tot felul de păsărele ciripesc primăvăratic la râu. Câinelașii familiali străbat dintr-odată tot parcul alb și alb.

Eurosport (1) tv, nu se presupuie…
*„Fundașul X al gazdelor are probleme cu atacantul Y de pe partea sa, extrem de dezechilibrant.”
* „Clubul din Aston a trimis în teren niște puști, de la echipele de sub 23, sub 19, sub 18 ani… Acum știu să se bucure cel mai bine… Unul nu se bărbierește… Cormoranii i-au tocat mărunt – sunt obosiți, vor dormi neîntorși la noapte.”
* „Să vedem dacă echipa X merge în turul III. Deocamdată este în discursul calificării.”

text & foto, Marin SLUJERU

Teofil IVANCIUC

foto: Salut, Sighet!

Nu doar anul s-a înnoit zilele trecute, ci și colecția „Memoria Ethnologica”, revista de patrimoniu ethnologic și memorie culturală, pe care Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș o publică încă din 2001.

Numărul 76 – 77 al revistei e proaspăt scos din „cuptorul” tipografiei și are în el de toate, așa cum îi șade bine unei reviste ajunse la maturitate: studii și articole, colecții de folclor și recenzii de carte, scrise în limbile română, engleză și germană.

Între mituri, superstiții și arhitectură sacrală

Lectura noului număr ne poartă de la mituri esențiale la un studiu despre unguente folosite ca leac în medicina tradițională, apoi la semiotica costumului popular românesc din zona Banatului și înapoi, la credințe, superstiți și legătura aparte om-animal în mentalitatea țărănească.

Ne întâlnim, în paginile următoare, cu un studiu al complexității semnificațiilor salciei în universul satului românesc și cu o cercetare care depășește granițele țării noastre, mergând pe urmele materiale și imateriale ale trecutului industrial dintr-o zonă a orașului Milano (autor Luca Rimoldi).

Dr. Livia Ardelean ne prezintă Maramureșul anilor 1767-1769 văzut prin ochii unui general topograf austriac, cu doar câteva pagini înainte ca etnologul Pamfil Bilțiu să analizeze pedepsele aspre, „șocante și fanteziste” care se aplicau pentru diferite încălcări ale legii sau ale moralei în orașul Baia Mare din vremea evului mediu, aducând, astfel, contribuții la un domeniu mai puțin cercetat, cel al etnologiei juridice.

Cum arăta biserica de lemn din Berbești? Arhitectul Alexandru Baboș reconstituie istoricul, trăsăturile și semnificația unei biserici care, deși a fost remarcată, cercetată, fotografiată de specialiști încă din secolul XIX, constituind un reper in studiul arhitecturii sacrale a zonei, a fost demolată în 1932, lăsând un gol de neînlocuit în patrimoniul nostru cultural.

După un periplu de aproape 150 de pagini prin subiecte diverse, care au debutat cu un articol dedicat miturilor esențiale, ne întoarcem, ciclic, la mituri ca limbaj fundamental al lumii moderne și ca temelie pentru solidaritatea comunităților umane (autor, prof. dr. Ștefan Mariș).

Colecțiile de folclor ale revistei ne introduc, ca de fiecare dată, în lumea tradițiilor, a credințelor și a ocupațiilor maramureșene de odinioară, culese de la localnici cu darul povestirii și cu memorie ageră: nunta de pe vremuri, claca, obiceiurile de la stână, obiceiurile la sărbătorile de iarnă, prelucratul cânepei, făcutul fânului, luatul laptelui și fata pădurii sunt câteva dintre temele care populează această lume în numărul actual al revistei.

Memoria Ethnologica și conservarea tradiției prin modernitate

Anul acesta, revista Memoria Ethnologica împlinește 20 de ani. Sunt, deci, 20 de ani de când această publicație a urmărit să fie o dovadă a ceea ce memoria culturală a Maramureșului păstrează din vechime și în același timp, o imagine a memoriei culturale prezente. Și a reușit acest lucru, dacă ascultăm/ citim opiniile unora dintre redactorii și colaboratorii „casei”: „Memoria Ethnologica este un excelent mod de conservare a tradiției prin modernitate – modernitatea cercetărilor, care face din această publicație un reper național și internațional”, ne spune conf. univ. dr. habil. Carmen Dărăbuș, unul dintre redactorii publicației.

O altă ambiție a revistei a fost aspectul ei multidisciplinar, în paginile „Memoriei” găsindu-și locul studii scrise de specialiști în diferite domenii științifice. Este un aspect pe care îl recunoaște și îl apreciază și Livia Ardelean, doctor în istorie, consilier superior la Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale și colaboratoare a revistei: „Memoria Ethnologica are un rol deosebit în păstrarea identității locale. Și cum identitatea și memoria etnologică, etnografică nu pot fi scoase din contextul evoluției evenimențiale, istorice, sociale, socotim că multidisciplinaritatea este plusul acestei reviste. Încă de la începutul colaborării noastre, devenită, în timp, una tradițională, am fost bucuroasă și încântată să descopăr că paginile revistei adăpostesc nu doar cercetări etnografice, etnologice, antropologice, ci și analize sociale ale unor fenomene istorice ce și-au pus amprenta asupra întregii dezvoltări a comunităților din Maramureș, revista contribuind, astfel, la istoria locală și natală.”

Nelipsite din paginile revistei, încă de la „facerea” ei, sunt articolele profesorului Pamfil Bilţiu, membru al Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România, în opinia căruia, Memoria Ethnologica este cea mai bună revistă de profil din țară, evidențiindu-se datorită varietăţii conţinutului, care s-a diversificat şi se menţine constant, dar și datorită cooptării unui număr tot mai mare de specialişti din ţară şi de peste hotare: „Importanţa şi valoarea revistei ne sunt certificate de circulaţia tot mai intensă în rândul specialiştilor, dar şi al iubitorilor de cultură populară. Când am aflat că materialele publicate de noi în revistă au pătruns în peste 80 de ţări, am trăit momente de mare satisfacţie şi împlinire”. (prof. Pamfil Bilțiu)

„Memoria Ethnologica este o revistă științifică recunoscută internațional, fiind accesată de cititori din zeci de biblioteci universitare ale lumii, din China până în Statele Unite și din Australia până în Canada”, completează informațiile prof. dr. Ștefan Mariș, redactor-șef al revistei, confirmând, la rându-i, abordarea interdisciplinară și transdisciplinară a publicației, prin care „specialiști reputați (etnologi, antropologi, lingviști, filosofi, sociologi, istorici, teologi etc) contribuie la prezentarea unei viziuni holistice asupra realității, în încercarea (asumată) de a echilibra raționalitatea umană generică și unitatea biologică a omenirii, cu extraordinara diversitate naturală a formelor culturale.”

Vaccin anti-globalizare

Memoria Ethnologica este locul în care se întâlnesc, ca la o șezătoare, poveștile și credințele țăranilor de azi și de odinioară, hori și vechi colinde, descântece și magie, meșteșuguri dispărute sau care mai respiră încă, prin gospodării, obiceiurile zilelor de muncă și ale celor de sărbătoare, alături de lucrări de sinteză bine documentate și studii intelectuale temeinice. E podul casei în care găsești comori de mulți uitate, la care nu te așteptai, sau, pe care sperai să le descoperi și de care te bucuri cu nostalgie și mirare, recunoscător că ai găsit un refugiu care s-a ținut departe de globalizare.

Dacă doriți, la rândul vostru, o doză de vaccin anti-globalizare, vă poftim să achiziționați revista, în format tipărit, de la sediul CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș (Baia Mare, str. Culturii 7A, tel 0262 211 560, email [email protected]) sau să cercetați online întreaga arhivă, cu toate cele 77 de numere adunate până acum, pe website-ul: www.memoria-ethnologica.ro.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Text și fotografii: Rada Pavel