Alexandru Filipașcu – istoric, gazetar, profesor – teolog și primar al Sighetului în perioada interbelică – are, începând de azi, 16 ianuarie 2019, o placă memorială amplasată pe clădirea unde a locuit, în orașul în care s-a documentat și a scris una dintre cele mai importante lucrări ale sale, ”Istoria Maramureșului” (premiată de Academia Română în anul 1941).

Demersurile pentru confecționarea și instalarea plăcii, făcute de poetul prof. Ion Petrovai și de către actualul primar al Sighetului, ing. Horia Scubli, s-au finalizat cu bine.

În prezența unui public (prea) restrâns și-a unui singur profesor de istorie “în exercițiu” (sic!), părintele protopop Vasile Aurel Pop a sfințit placa.

Poate, poate, așa cum s-a remarcat la fața locului, într-un viitor nu foarte îndepărtat, Alexandru Filipașcu va avea și un bust la Sighet.

Propunerea a fost făcută de către “Salut, Sighet!” în urmă cu peste un an (puteți reciti articolul AICI), dar rezultatele au fost modeste.

Speranțe mai sunt, descendenții acestuia, din semnalele pe care le-am primit, se pare că doresc să se implice în acest proiect!

Ion MARIȘ

* În faţă la supermarket fulguie intensiv. Tinere mămici în culori aprinse, cu droaia de prunci aferentă, s-au prins în vârtejul ninsorii – cerşesc intensiv. (Prima ninsoare)
* O cantină-restaurant. “…Auzi? Nu se-aude nimic! Le-au şi dat să mănânce…” (– despre piticii tocmai intraţi în sala lor, veseli nevoie mare). Aceeaşi locaţie, o masă plină de lucrători (dublu) de la o firmă. Mănâncă amuţiţi, în singurătate. Deasupra lor o cupolă de trudă. (Linişti)
* “V-am ajuns şi vă-ntrec!” “Cât de bine-am ispră’it! Şi tu?” (– negustorese pe centru, pe lângă biciclete, sâmbătă după-amiază)
* 15 decembrie. Tineri de-aiurea în port popular, între două fumuri de ţigară, aşteaptă să interpreteze datinile de Crăciun şi Anul Nou. Că doar e zonă specifică. Şi este doar începutul. Copiile asaltează prototipul – “fără număr, fără număr”, înainte şi după Sărbători.
* „Copiii de astăzi sunt foarte obraznici. Nu se compoartă cum am purtat noi.” (– vârstnice la pletyka)
* “Mă! Lăudăm pa Iisus!” “În veci amin!” (– doi feciori) “Ne vedem p’în Vălieni, Ilea’!” (– două neveste) “Mai treb’e să-mi dai două sute tr’izăci de mn’ii!” (– alte două) – febra şopingăluitului la Oraş, de Sărbători.
* Prima ninsoare la blocuri. O mămică stă cu copilaşul în braţe. “ Ce atent se uită!” – observă un trecător. “N-o mai văzut din astea până astăzi…” – răspunde femeia privindu-şi copilul dusă… (Triplu debut)
* „Salut! Ce mai faci?” „Apăi, nimica nu mai fac! Lucru ş-atât!” (– un sexagenar liber, cu un congener în serviciu, în pre-Sărbători)
* Decembrie, spre seară. Nişte adolescenţi vin de la Grădina Morii , sub prime becuri aprinse. Ritm alert, geci viu colorate. Plouă de rupe. Lor nu. (Drum luminat…)
* Sighet. Pe străzile dinspre centru, maşinile sunt parcate până-n ziduri şi garduri. „De milyen szemtelen emberek, vai de mine!” “De hogy emberek!… Néhány kölykőt…” (– o bătrânică ocolind pe carosabil, urmată de ginerele ei)
* „O perişoară şi un ardel!” – dă comanda la bucătărie ospătăriţa, intimă rău cu limba româna. (În plastic grai…)
* “Am deschis sala de sus. Dacă nu credeţ, veniţ să vă convingeţ!” (– reklám)
* “Închiriem spaţiu la subsol.” (– ofertă în oraşul părăsit)
* Pereche “de argint” plimbându-se între Sărbători. Îşi petrec. Dacă întâlnesc vreun cunoscut, se cam grăbesc, fără supărare…
* Zilele astea, dacă priveşti atent grădinile, curţile, sigur vei zări vreo oală roşie găurită întoarsă pe vreun morcovit cu tăciuni şi măturice. (– peisaj de iarnă)
* Un tip elegant prin ninsoare, cu linia pardesiului imaculată. Se vede că este cine să-l „inşpecteze” când iese din casă…
* E un ger de-mi halucinează obrajii din copilărie…
* “…are tri băi, cu muzică!…, interfon, bă!… şi eu m-am spalat la ciotornă!…” (– vânzător de ţâgări-ţâgări, despre fecioru-său)
* “ …Fiecare constructor spun în alte feluri!… Da’ mai am puţin şi termin… Pă cînd ‘a fi gata, frumoasă, curată, m-or scoate cuconii din ea… Asta sută-n sută!… Ce să ţână acolo o mortăciune?” (– bolnav în sala de aşteptare)
“…Da, n-am griji, mi-i bine, da-s zăpăcit de cap… Patu’ şi televizoru’, televizoru’ şi patu’ toată ziua…Noaptea stau treaz, mănânc, m-am îngrăşat 5 kile în Sărbătorile astea, şniţele, grătare. Ziua dorm”. (– tânăr pensionat de boală, la control)

Consemnări de Marin SLUJERU

GHEORGHE STRIMBEI
Un pictor sighetean uitat

S-a născut în 16 februarie 1908, la Sighet. Tatăl său, proprietar – adică un mic moșier local – căsătorit cu o învățătoare din familia Gherasim, avea livadă mare cu pomi la marginea orașului și avea acolo casă de vară și acareturi, mergea acolo cu trăsura, la sărbători și la diverse ocazii, cu întreaga familie și cu prietenii.

Provenind din familii numeroase și având ei înșiși mulți copii, prin căsătorii strimbeienii au ajuns un neam cu mulți dascăli și într-o societate elevată, care prețuia frumusețile naturii înconjurătoare, artele plastice și muzica, sportul… cultura și civilizația.

Studiile primare, Gheorghe Strimbei, le-a făcut în limba maghiară, iar după Unire a continuat la Liceul „Dragoș Vodă”. Apoi, după unele specializări de scurtă durată, a devenit finanțist și a lucrat ca inspector financiar până la pensionare. Soția sa, învățătoare, provenind din familia Poleanschi, o familie de dascăli venită din Bucovina, l-a secondat și încurajat în preocupările artistice.

Întâile noțiuni în domeniul artelor plastice le-a primit de la profesorul său din liceu, Liviu Szabo – Bordeaux, cunoscutul pictor maramureșean trecut pe la școala lui Hollosy de la Teceu, (cel care a avut prima tentativă de a iniția în Sighet o școală de pictură),* dar, după venirea la Sighet a tânărului profesor și pictor, Traian Bilțiu-Dăncuș, Gheorghe Strimbei a intrat total sub influența acestuia. A fost începutul unei prietenii, care a durat cât viețile lor.

După ce s-a căsătorit și s-a stabilit la București, Traian Bilțiu – Dăncuș venea în Maramureș de câteva ori pe an – tânjea după Maramureș – și la Sighet casa lui era cea a familiei Strimbei, iar copii acesteia – pe care i-a botezat cu numele lui și al soției sale: Traian și Constanța, au fost copiii lui, el neavând norocul de-a avea urmași.

“Adeseori venea însoțit de alți artiști prieteni, precum marele pictor Catul Bogdan – fiul academiciamului Gh. Bogdan-Duică – cu care s-a împrietenit în tinerețe, la Școala de Arhitectură din București, și care a îndrăgit mult Maramureșul” ne mărturisește doamna Constanța Gavaler, născută Strîmbei, al cărei portret, pictat de nașul Traian Bilțiu – Dăncuș la scurt timp după botez, ne privește de pe peretele din fața noastră.

“Era un om deosebit de modest și de discret. Când venea singur, îi spunea mamei că nu-i trebuie decât un pat și o pătură, într-un colț de odaie… În portretul de alături, făcut tot de el, este mama mea”.

Dar Gheorghe Strimbei a fost și un prețios ajutor al lui Traian Bilțiu -Dăncuș în toate marile sale lucrări realizate în Maramureș. La executarea picturii din Biserica „Adormirea Maicii Domnului” , de pe strada Dragoș Vodă, ridicată de vicarul Maramureșului, preotul Tit Bud, între anii 1890 – 1892, pictată de Traian Bilțiu – Dăncuș și considerată de acesta ca fiind una dintre lucrările sale de referință în domeniul picturii religioase, l-a avut tot timpul alături pe Gheorghe Strimbei, fapt consemnat de altfel și în presa vremii.

La fel s-au petrecut lucrurile și la realizarea unei alte astfel de lucrări cu care, în primăvara anului 1938, a acoperit pereții sălii de spectacole din Palatul Culturii, după ce acesta a fost cedat Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și în sala respectivă s-au oficiat slujbe religioase. Pictura respectivă, acoperită în primii ani ai dictaturii comuniste, se găsește acolo și în prezent.

Tot despre pictorul Gheorghe Strîmbei, iată și câteva secvențe din amintirile unuia dintre nepoții săi, pictorul maramureșean Gheorghe Codrea, stabilit după absolvirea studiilor la Cluj, dar rămas legat sufletește de Maramureșul natal și de unchiul său:

„Încă de mic mă atrăgea mirosul și strălucirea culorilor și am simțit acest lucru pentru prima dată în preajma unchiului meu, Gheorghe Strîmbei, fratele mamei, care era pictor, din păcate dispărut prea devreme și uitat prea repede. Căutam să fiu cât mai mult în preajma lui, să văd cum pictează. Mi-aduc aminte că, odată, mă uitam cum pictează un peisaj. Undeva, acolo pe pânză, era și o vietate, un iepure. După un timp, când am văzut tabluoul gata, animalul dispăruse, îl ștersese. Am întrebat mirat și contrariat unde-i iepurașul și unchiul Gheorghe, cu un aer cât se poate de serios, mi-a răspuns, că a trecut pe-acolo un vânător și… Am fost total bulversat. Nu mai înțelegeam nimic…. dar acest lucru m-a stârnit și mai mult să aflu tainele picturii.

Ceva mai târziu, tot datorită lui, care era foarte bun prieten cu Traian Bilțiu – Dăncuș, am ajuns și la Școala de pictură din Palatul Culturii. Îmi plăcea grozav în sala aceea mare și luminoasă de la etajul II, plină de tablouri și de șevalete și priveam cu mare admirație la cei care lucrau. (…) Acolo am început, acolo m-am „contaminat” pentru toată viața de culori și de mirosul lor, care îmi fac și astăzi atât de bine! (…)

Încă nu aveam 10 ani, când am primit prima sarcină importantă. Traian Bilțiu – Dăncuș primise comanda să picteze pereții sălii de spectacole din Palat, acolo urmând să fie capela noii Episcopii Ortodoxe a Maramureșului și, împreună cu Gheorghe Strîmbei și cu un alt prieten și pictor local, Alexandru Dohi*, pregăteau pereții și culorile, iar eu „pauzam” cartoanele care urmau să se transpună direct pe tencuială (…)

Pe toți pereții sălii, la o înălțime de aproximativ un metru, era proiectat un chenar ca un ștergar maramureșean stilizat, asemeni celor care se puneau în casele țărănești deasupra icoanelor și care era conceput dintr-un joc repetat de lumini și de umbre, ce-i dădeau o aparență de relief. Deasupra lui începea pictura propriu-zisă (…) Am lucrat cu mare plăcere și eram extrem de mândru de importanța care mi se dădea.”*

Trebuie menționat aici faptul că, în Maramureșul interbelic exista o puternică activitate plastică întreținută de o serie de artiști plastici valoroși, confirmați în anii următori la nivel național, precum: Liviu Szabo-Bordeaux, Traian Bilțiu-Dăncuș, Tasso Marchini, Letiția Munteanu, dar și o serie de localnici, mai puțin titrați dar dotați cu talent indiscutabil: Badzei Pall, Magdalena Karpaty, Gheorghe Strîmbei, Alexandru Dohi, Vasile Kazar și alții.

Gheorghe Strîmbei n-a pictat ca să vândă și nici n-a avut ambiția să-și organizeze expoziții. Picta pur și simplu pentru propria sa plăcere. Fire calmă, blândă și liniștită el se simțea cel mai bine în natură, în peisaj, să observe până în cele mai mici detalii tot ce-l înconjoară. Au rămas după el o mulțime de coli simple de hârtie acoperite cu peisaje realizate în tuș sau acuarelă – dovezi grăitoare despre răbdarea, meticulozitatea, plăcerea de a „lua” cu sine, acasă, câteva clăi de fân dintr-un colț de livadă, printre care se zărește casa gospodarului cu toate cele din jurul ei, până în cele mai mici amănunte. Și-a risipit cu generozitate lucrările, dându – le cadou numeroaselor sale rudenii și prietenilor. Au rămas după el câteva lucrări în ulei, câteva schițe, o serie de studii, mici desene în tuș și un basorelief sculptat în lemn, deosebit de frumos, reprezentând ciclul muncilor țăranului maramureșean. Le păstrează copiii săi, Traian și Tanța.

În ultimii ani, își amenajase în podul casei un atelier cu fața spre grădină și spre Solovan și se pregătea ca după ieșirea la pensie să picteze cu adevărat, în tihnă și liniște, așa cum și-a dorit mereu, dar, în 1969 (19 iunie), la 61 de ani, a fost răpus de o boală neașteptată și nemiloasă.

Am scris aceste câteva rânduri cu un dublu scop: 1. Să (re)aducem în actualitate figura unui concitadin, care a existat alături de mulți dintre noi, un om și un artist modest care și-a dăruit o parte din timpul și din sufletul lui iubirii frumuseților care ne înconjoară și pe care mulți dintre noi nu le observăm și 2. Fecem cu această ocazie un apel către cei care dețin lucrări ale pictorului Gheorghe Strîmbei, să ne sprijine în intenția, de a-i organiza, în luna iunie (2019), când se împlinesc 50 de ani de la dispariția sa, o expoziție, oricât de “modestă”, ca un firesc gest de recunoștință.

Reproducem mai jos câteva dintre lucrările rămase fiicei sale, Constanța Gavaler și fiului Traian Strîmbei și așteptăm reacțiile celor care pot și vor să ni se alăture, cu lucrări ale pictorului sau cu sugestii.

Ioan Ardeleanu – Pruncu

Mihai Trifoi, profesor, publicist, traducător și cercetător a fost, pentru mine, marea revelație a acestui sfârșit de an. O cunoștință a domnului Mihai Trifoi, doamna Ileana Tămaș, mi-a vorbit despre profesorul din Bixad – Covasna, născut la Sighet, specialist în esperanto. A fost în prima fază curiozitate, iar după ce am discutat telefonic cu profesorul Mihai Trifoi și am început să citesc mai multe despre dânsul, am decis să-l abordez pentru un interviu.

Și pentru că era lansat, la ora când am început să parcurg bogata biografie a profesorului Mihai Trifoi, proiectul nostru de la “Salut, Sighet!” de a aduce în atenția cititorilor noștri absolvenți de marcă ai Liceului “Dragoș Vodă”, m-am bucurat că era o șansă de-a avea un interviu deosebit, din categoria “CNDV 100”, de-a urmări un traseu de… excelență.

Profesorul Mihai Trifoi a muncit o viață (între anii 1967 – 2009) în învățământ (a predat limba și literatura română) și câțiva ani în cultură. Din anul 1979 și până la pensionare (2009), adică exact 30 de ani, a predat limba română în județul Covasna, la Sf. Gheorghe și Bixad.

Mihai Trifoi, fiind expert în limba esperanto, a participat la zeci de congrese, conferințe, seminarii și ședințe de lucru în țară și în străinătate, a fondat Filiala Sf. Gheorghe a Asociaţiei de Esperanto din România, a „oficializat” predarea limbii esperanto la Şcoala Generală “Mikes Άrmin” Bixad (jud. Covasna) în cadrul unui proiect internațional dar, mai ales, a scris mult și bine. A publicat constant articole în ziarele “Cuvântul nou” și „Mesagerul de Covasna” ambele din Sf. Gheorghe, și multe cărți. Mai nou, colaborează și cu revista de cultură „Clepsidra de Cristal” din Tăuții- Măgherăuș. A publicat 11 volume de memorialistică, eseuri, publicistică și manuale școlare, 14 volume de traduceri din limba esperanto în limba română și foarte multe articole, studii în limba esperanto. L-a tradus pe filozoful și scriitorul danez Thomsen Martinus în limba română.

Profesorul Mihai Trifoi nu poate fi prezentat în câteva fraze, în toată complexitatea sa, dar voi încerca, într-o discuție ce presupune câteva zeci de minute, să intrăm un pic mai profund în universul transparent al esperantistului sighetean.

Și apropo, aveți idee unde a început să învețe limba esperanto? Nu cred că bănuiți! Da, tocmai la… Sighet, la Casa de Cultură, între anii 1972 – 1974.

Dar, să nu mai lungesc vorba, adică introducerea, haideți să-l ascultăm pe profesorul Mihai Trifoi răspunzând unui număr… rezonabil!… de întrebări.

Ion Mariș (IM): Domnule profesor Mihai Trifoi, ați absolvit Liceul “Dragoș Vodă” în anul 1962. După peste jumătate de secol de la absolvire, ce amintiri durabile v-au rămas?
Mihai Trifoi (MT): Amintiri? N-aș putea spune că prea multe, a fost o perioadă grea pentru mine, însă ceea ce-mi amintesc mereu e că am avut colegi simpatici și profesori foarte buni care au știut să insufle tinerilor învățăcei dragostea de carte și să le modeleze caracterul prin transferul de cunoștințe utile și valori morale sănătoase. A fost un timp când școala era școală și miniștri Educației nu se schimbau cum se întâmplă azi chiar și de mai multe ori într-un an, deci era mai multă stabilitate. Atunci când lucrurile se schimbă prea des, nu pot fi implementate cu adevărat nici reformele…

IM: De Sighet, de anii de liceu vă leagă de fapt perioada în care v-ați format. Cât de “liniștiți” au fost acei ani pentru dumneavoastră?
MT: N-au fost deloc liniștiți, ci plini de zbucium. Îmi amintesc faptul că acasă aveam mereu de efectuat tot felul de munci gospodărești, că nu aveam bani pentru cărți, că nu aveam timp necesar pentru studiu și că tocmai de aceea îmi doream să cresc mai repede și „să evadez” în lume pentru a-mi satisface setea de cunoaștere… Încă din acei ani m-au atras cerul, cosmosul și filozofia, fără să știu atunci că aceste subiecte vor deveni pentru mine, mult mai târziu, o preocupare importantă care îmi va schimba viața… Chiar și în aceste împrejurări Liceul „Dragoș Vodă” a rămas pentru totdeauna o pată de culoare în drumul meu spre viitor, un punct de pornire în „aventura vieții”, și tocmai de aceea, de câte ori am ocazia să revin la Sighet trec pe lângă acea clădire parcă fără vârstă, care încă trezește ecouri adânci în ființa mea…

IM: La Casa de Cultură din Sighet ați început să învățați esperanto; se pare că Sighetul acelor ani nu stătea chiar rău cu oportunitățile educaționale. De ce v-ați îndreptat spre esperanto și cu cine ați învățat?
MT: De ce esperanto? În primul rând pentru că este „limbă internațională”, deci special destinată comunicării și înțelegerii între vorbitori de limbi diferite; ea a devenit între timp „o punte” între oameni, între popoare, între toate culturile lumii; este relativ ușor de învățat și respectă criteriile unei limbi universale, dintre care primul este de „a fi neutră din punct de vedere național”, deci să nu aparțină nimănui (nici unui popor sau stat), ci tuturor în egală măsură. Prin esperanto comunicarea devine directă, dacă și interlocutorul cunoaște limba. De pildă, în cadrul întâlnirilor internaționale, cum ar fi Congresele de Esperanto Universale – care se organizează în fiecare an în altă țară, și la care participă până la 5-6.000 de oameni din circa 70-80 de țări, toți comunică în aceeași limbă – esperanto – neavând nevoie de traducători. Oare nu este acesta un vechi vis al omenirii? Să nu uităm că pe glob se vorbesc între 6000 – 7000 de limbi, cine le poate învăța pe toate? Dar imaginați-vă imensa „armată a traducătorilor” și imensele cheltuieli financiare destinate traducerii documentelor, plus multe alte complicații care decurg din acestea… Desigur, omenirea încă nu este pregătită pentru o astfel de schimbare, dar până de curând omenirea n-a fost pregătită nici să părăsească Pământul și să iasă în spațiul cosmic… Când va veni timpul, oamenii vor înțelege și această necesitate… Înțelegând toate acestea, am decis să învăț esperanto, și tocmai se anunțase un asemenea curs, în 1972, la Casa de Cultură din Sighet. Conducătorul cursului era un inginer pe nume Szabo Ladiszlau. După primele ore de curs am început să aprofundez cu toată seriozitatea studiul acestei limbi, iar în 1974, în urma unor cursuri și examene internaționale în Bulgaria mi-am luat diploma de „instrurajto”, adică dreptul de a preda esperanto, oriunde în lume. Și așa, după mulți alți ani de studiu și diverse activități în domeniu, pe plan național și internațional, viața mea a primit un alt curs, aducându-mi astfel nenumărate satisfacții, însă la baza tuturor reușitelor a stat în permanență munca asiduă, perseverența și mai ales pasiunea, căci nimic important nu se face și nici un scop mai înalt nu se poate atinge fără greutăți și sacrificii, dar mereu, când renunți la ceva, primești în schimb altceva, conform legii compensației..

IM: Din generația dumneavoastră de dragoșiști pe cine credeți că am putea include la categoria “elită – Dragoș Vodă 100”?
MT: Mi-e greu să răspund la această întrebare delicată, deoarece n-aș vrea să greșesc lansând judecăți de valoare fără acoperire. Plecând din Sighet în 1975, n-am mai ținut legătura cu foștii mei colegi de liceu, cu unii m-am întâlnit sporadic și pentru puțin timp, așa că nu știu precis ce a realizat fiecare în viață și în ce măsură v-aș putea ajuta cu răspunsul meu. Pe de altă parte, nici măcar eu însumi nu sunt convins că am dreptul să fiu inclus în „elită”, întrucât mă consider un om obișnuit…

IM: Nu insist acum pe detaliile biografice care privesc absolvirea Institutului Pedagogic din Baia Mare, perioada ce a urmat din Maramureș și facem un mic salt în timp: la un moment dat ajungeți în Covasna. De ce acolo? Cum s-a întâmplat?
MT: După absolvire, în 1967, am ajuns la școala din Remeți, Maramureș, ca profesor de limba română. După un an de predare, din anumite motive, am petrecut un an la București, după care am revenit la Remeți. Au mai trecut doi ani și am ajuns la școala din Câmpulung la Tisa. Peste alți doi ani m-am prezentat la concurs și, câștigându-l, m-am transferat la Școala Nr. 9 din Sighet. În 1975 m-am mutat la Săcele, apoi la Brașov, unde am locuit până în 1978, când m-am transferat cu serviciul la Institutul de Învățământ Superior din Baia Mare, dar nereușind să fac schimb de locuință, m-am reîntors la Brașov, de unde m-am mutat la Sf. Gheorghe, în județul Covasna. În cele din urmă, am decis să mă mut „la țară”, și astfel am ajuns să predau limba română la școala din Bixad. Iată deci, pe scurt, explicația. De fapt, m-am stabilit în județul Covasna din motive familiale…

IM: M-a impresionat, citindu-vă biografia, diversitatea preocupărilor dumneavoastră: pe lângă pasiunea scrisului v-ați dedicat și pe latura educațională, pedagogică. N-ați uitat nici de esperanto! Ați reușit din plin! Cum au apărut succesul și rezultatele foarte bune pe care le-ați avut?
MT: Important în viață este să te străduiești ca ceea ce faci să faci cel mai bine, chiar dacă ți s-ar cere să cureți toaleta, așa cum se obișnuia în armată. Numai dedicându-te cu pasiune și conștiință sarcinilor primite sau pe care ți le propui, ai șanse de reușită. Pe de altă parte, ca educator, trebuie să fii, ca să nu spun „model”, un bun exemplu pentru alții. Iar cât privește înclinația pentru studiu și pentru scris le-am avut dintotdeauna, doar timpul mi-a lipsit pentru o abordare mai amplă a vieții… În ceea ce privește rezultatele, ele vin dacă rămânem perseverenți și constanți în drumul nostru spre țintă. Și dacă tot m-ați întrebat de esperanto, aș putea spune că am făcut din această pasiune o a doua profesiune. De altfel, așa cum spuneam mai sus, în 1974, în urma unor cursuri și examene internaționale la Burgas, în Bulgaria, am obținut diploma de profesor de Esperanto, ceea ce mi-a deschis orizonturi nebănuite până atunci, prin aceasta conectându-mă la o activitate la scară globală…

IM: Cunoaștem multe povești din/de presă care subliniază greutățile pe care le întâmpină românii în zonele cu populație majoritar maghiară. Cum v-ați descurcat? V-a fost foarte greu?
MT: Sincer? Extrem de greu, dar nu m-am dat bătut. De altfel, experiența anterioară de predare a limbii române la minorități (ucraineni, maghiari) m-a ajutat să înving obstacolele chiar și într-un mediu social mai puțin prielnic. Chiar dacă la început am fost singur și nu cunoșteam pe nimeni în localitate, cu timpul am devenit apreciat și respectat, nu doar pe plan local, ci și în județ, deoarece orice muncă desfășurată cu dăruire, după un timp va da roade. Bineînțeles, contează și comportamentul, și-am învățat de la Iisus că uneori trebuie să întorci și obrazul celălalt, dacă vezi că cei care te lovesc „n-au obraz”… Din fericire, n-am trăit aici experiențe neplăcute, deși situația nu e chiar roză…

IM: Limba română este – după cum se spune – cenușăreasa învățământului în școlile cu predare în limba maghiară?
MT: Este, dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie predată/ însușită, însă există și un alt adevăr pe care cei care fac manualele nu-l înțeleg, pentru că în loc să le simplifice, le complică, încât elevii din școlile cu predare în limba naționalităților nu reușesc să însușească limba română într-un grad acceptabil. În această situație, sancționați sunt tot cei care se străduiesc cel mai mult, adică cei care predau, și în special profesorii. În mod firesc, elevii care intră în clasa a V-a ar trebui să aibă cunoștințe pentru acest nivel de studiu, dar puțini dintre ei le au, și atunci tot greul cade pe profesori, deci pe profesorii de limba română în cazul de față, și spun acest lucru din experiență…

IM: Ați publicat constant, foarte mult, în cotidianele din Sfântu Gheorghe. Aveați mulți cititori? Ați avut un feedback… mulțumitor?
MT: N-am făcut-o pentru bani, ci voluntar, ca să sprijin existența publicațiilor în limba română în această zonă cu populație preponderent maghiară. Desigur, dacă stăpâneam limba maghiară în suficientă măsură, aș fi publicat și în această limbă. De ce? Din principiu. Ca esperantist, am învățat să privesc lumea cu alți ochi și să-i consider pe toți oamenii ca ființe cu drepturi egale pe această planetă. Și dacă atunci când unii oameni își arogă drepturi mai mari decât le merită, nu poți să nu iei atitudine, nu ne putem ghida după principiul ”Noi suntem cei dintâi dintre egali”…

Dacă aveam/ am mulți cititori? Se pare că da, iar cele mai multe reacții sunt pozitive; aceasta și pentru faptul că temele abordate sunt de interes general și diverse; nu mă plătește nimeni ca să fiu „aservit politic” și nici n-aș accepta. Constat că unii jurnaliști își trădează profesiunea și parcă „scriu la comandă”, ceea ce nu mi se pare onest. Presa ar trebui să fie independentă, neaservită, ca de altfel și Justiția…

IM: Este Covasna, alături de Harghita, zona cea mai fierbinte a țării din punct de vedere al conceptului… autonomist?
MT: Aș spune un neadevăr dacă aș zice nu. Sperăm totuși că oamenii vor avea rațiunea să caute calea dialogului și înțelegerii în loc de cea a conflictului. Din păcate, influențele străine își spun cuvântul și o parte din populația maghiară se lasă ademenită de promisiuni deșarte. Ca urmare, crește gradul de intoleranță și tensiune, fapt ce nu duce la nimic bun în ansamblul relațiilor interetnice… Din punctul meu de vedere, este de preferat pacea și prietenia în locul urii și războiului, dar probabil că nu toți gândesc la fel ca mine sau ca dumneavoastră…

IM: Care credeți că a fost cea mai periculoasă “junglă”: cea de dinainte sau de după 1989?
MT: N-aș îndrăzni să fac comparație, deoarece realitățile sunt total diferite. Nici nu putem nega unele aspecte pozitive din vechiul regim comunist. De pildă, exista ordine și siguranță, nimeni nu-ți dădea în cap ca să te jefuiască, la spital puteai merge când erai bolnav și erai tratat gratuit, nu ca acum când ești „programat” și poți să mori până-ți vine rândul ori dacă n-ai destui bani; în vechiul regim cadre medicale erau suficiente, oamenii rămâneau în țară, industria, așa cum era ea, funcționa, de construit s-a construit mult, toți aveau de lucru și în general era pace și liniște. Apoi, după 1989, a venit schimbarea, pentru unii, ce-i drept, foarte profitabilă. Hoții, corupții, mafioții, clanurile, prostituția, jefuitorii, drogurile și multe alte rele au proliferat creând adevărata „junglă” socială, în care trebuie să devii „expert” ca să te poți descurca. Unde sunt acum medicii noștri? Unde sunt cei mai buni meseriași și specialiști? Prin ce țări străine își duc veacul aceștia? Unde sunt cinstea, respectul, omenia, patriotismul? Cu ce au fost înlocuite? Cu beizadele, dive, prostituate de lux, interlopi, clanuri mafiote, politicieni corupți, hoți la drumul mare? … Nu, nu spunem că toate lucrurile de azi sunt negative, așa cum nici cele de dinainte. Oamenii și-au recâștigat libertatea, dar nu toți au știut ce să facă cu ea și, totuși, încet-încet fața României s-a schimbat, iar unele schimbări sunt în interesul poporului, chiar dacă situația actuală nu pare a fi „ceea ce și-au dorit oamenii”. În fond ce doresc oamenii: să aibă tot ce le trebuie și să ducă o viață fericită, dar atât timp cât circa 40% din populația țării trăiește în zona sărăciei, și în bună parte a subculturii, în timp ce alții huzuresc în lux și nu mai știu pe unde să-și ascundă banii ca să nu-i găsească Fiscul, nu putem spune că schimbarea produsă a adus bunăstare și bucurie tuturor. Departe de mine gândul de a fi un nostalgic al vechiului regim, spun doar că nu trebuie să fim nici adepții proletcultismului și să blamăm mereu și să respingem tot ce s-a creat sau realizat în epoca anterioară, căci vrem-nu vrem și epoca prezentă este „un produs” al celei/ celor anterioare și mulți dintre cei care s-au îmbogățit rapid după revoluție au avut un anumit rol și în regimul trecut, doar că atunci nu s-au putut afirma și câștiga funcții mai înalte, putere și averi. Nucleul negativ al vechii societăți n-a dispărut deodată în neant, ci, după o perioadă de „liniște”, s-a dezvoltat și a înflorit ca niciodată, așa că istoria nu poate fi aruncată pur și simplu la gunoi, ea continuă să ne însoțească peste tot, iar societatea transformându-se își continuă drumul spre progres; precum spunea odată poetul Tudor Arghezi în poezia „Testament”: „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.” Așadar, e bine să veghem ca istoria să nu se mai repete și să punem cu toții umărul la evoluția societății spre o viață mai bună…

IM: “Jungla” actuală numită România are șansa de-a se transforma în… Grădina Maicii Domnului?
MT: Da, România, aflată acum în continuă transformare și înnoire, are toate șansele să se impună în Europa și în lume ca un stat important și apreciat în cadrul relațiilor internaționale. Avem bogății și frumuseți râvnite de alte neamuri, avem și oameni iscusiți și harnici, dar Țara mai are nevoie de timp ca să se dezvolte, să elimine aspectul de „junglă” din viața social-politică, să micșoreze numărul trântorilor și profitorilor, să ridice la cote mai înalte nivelul educației și sănătății, să-și recheme acasă „fiii rătăciți”, să-și aleagă conducători competenți și cu iubire de neam și țară, pregătiți să aibă o viziune înțeleaptă și de amploare asupra viitorului, care să aducă poporului împlinirea visului de veacuri, fericirea de a trăi în pace, înțelegere și în armonie cu semenii și cu Natura-mamă…

IM: Ce relevanță și ce impact are esperanto la nivelul României?
MT: Dat fiind faptul că sunt puțini esperantiști, activitatea esperanto pare nesemnificativă, și totuși „ambasadorii” lor „reprezintă România” la toate conferințele, congresele sau întâlnirile de lucru la care participă, deci ei sunt purtătorii valorilor și ai culturii poporului nostru în mediile internaționale, și tocmai de aceea ei trebuie să fie exemple de comportament și de pregătire profesională…

IM: Și totuși, cât de numeroasă este familia esperantiștilor din România?
MT: Cu ani în urmă a fost destul de numeroasă, dar mai ales după 1989, în noua societate, când lumea s-a „americanizat”, cum spunea cineva, toți vor să învețe engleza, nedându-și seama că de fapt engleza este limba unui „imperiu”, care încă mai domină lumea, dar nu se știe pentru cât timp… Pe de altă parte, mulți dintre esperantiștii valoroși din România au plecat la cele veșnice, unii prin țări străine, iar tinerii nu sunt prea interesați, așa că dacă mai sunt vreo sută în toată țara cei care studiază limba internațională. Din nefericire, la fel ca și cu autostrăzile sau alte sectoare, străinii ne-o iau mereu înainte și în domeniul Esperanto… Acolo unde noi am putea fi cei dintâi, ca într-un blestem parcă ne străduim să fim mereu cei din urmă…

IM: Cum ați ajuns la filozoful danez Thomsen Martinus? L-ați cunoscut?
MT: Se spune că „ce este al tău e pus deoparte” și că în viață toate lucrurile se leagă, aceasta fiind de fapt Legea cosmică a cauzei și efectului, căci nimic din tot ceea ce facem, vorbim sau gândim nu rămâne fără urmări. Și se mai spune că atunci când mergi spre lucruri, ele „vin” spre tine…

În anul 2000 am fost invitat de către Asociația Esperanto Forum la un Curs de Democrație în Copenhaga organizat cu susținerea Ministerului de Externe danez. Cursul s-a desfășurat în limbile engleză și esperanto. Cursanții erau câte doi esperantiști, selectați după competențe, din 9 țări foste socialiste. Într-una din seri am participat cu toții la o întâlnire cu membrii Clubului de Esperanto din Copenhaga. După partea oficială a urmat momentul de socializare. Așa am făcut cunoștință cu câțiva esperantiști danezi de valoare. Printre ei, Ejnar Hjorth, pe atunci redactorul revistei KOSMOS, organul de presă al Institutului Martinus din Copenhaga. Domnul E. Hjorth m-a întrebat dacă nu mă interesează cosmologia, și pe mine chiar mă interesa. M-a invitat la un curs de cosmologie, care se ține în fiecare an, în mai multe limbi, într-un centru cultural din localitatea Klint, în Jutlanda de Nord. I-am răspuns că mă voi gândi. Păstrând legătura, prin scrisori, după doi ani, în 2002, am participat, timp de o săptămână, la primul curs de cosmologie. De atunci am mai fost de vreo șapte ori la cursuri și am început să studiez mai profund viața și opera scriitorului Martinus, și astfel, aflând că operele lui nu sunt cunoscute cititorilor români, am decis să traduc în limba română (din cărțile editate în esperanto) peste o mie de pagini, cărți, articole, pliante, pagini web etc. Iată deci de ce spuneam că „toate se leagă”, dacă n-aș fi cunoscut limba esperanto, n-aș fi fost invitat la Cursul de Democrație și nici n-aș fi fost preocupat în mod deosebit de cosmologie etc. Din păcate, nu l-am cunoscut personal pe Martinus (1890-1981), dar am avut cel puțin ocazia să vizitez Institutul Martinus din Copenhaga și locul copilăriei scriitorului, Sindal, unde se află și astăzi casa în care s-a născut, acum muzeu. Și, desigur, am cules multe informații despre viața acestui scriitor-filozof de la cei care l-au cunoscut…

IM: De ce v-a atras în mod special filozoful Thomsen Martinus, pe care l-ați tradus masiv în limba română?
MT: Revenind la Martinus, nicăieri n-am găsit un „sistem filozofic” atât de bine închegat, o explicare a lucrurilor atât de logică, o viziune atât de amplă asupra vieții și universului, într-o dimensiune spirituală atotcuprinzătoare. Toate acestea „au făcut casă bună” cu gândirea și simțirea mea, preocupat fiind mereu de a afla și a ști ce este „dincolo” de ceea ce se vede, adică în lumea nevăzută, acolo unde astăzi savanții încearcă să pătrundă prin fizica cuantică și alte ramuri ale științei… Bineînțeles, din orice studiezi trebuie să iei pentru tine doar ce-ți folosește, numai ceea ce poate contribui la dezvoltarea propriei gândiri…

IM: Domnule Mihai Trifoi, cum/ unde vedeți România peste 50 de ani?
MT: Acolo unde ar fi trebuit să fie: o țară prosperă, printre cele mai apreciate din UE și din lume. O țară în care mulți dintre cei plecați departe s-au întors cu noi cunoștințe, experiențe și mentalități pentru a da patriei-mamă o nouă strălucire, o țară în care oamenii trăiesc liberi și mulțumiți cu viața lor… Poate sunt prea optimist și visător, însă fără speranță, fără iubire și fără Dumnezeu mințile și sufletele noastre ar rătăci mereu în întunericul disperării … Dacă mergem spre Bine, va veni și el spre noi…

IM: Înțeleg că ajungeți mai rar pe la Sighet, chiar și acum, pensionar fiind. Ce vă reține la… Bixad? De ce nu… înapoi la origini?
MT: Motivele sunt de ordin familial, deci nu întotdeauna putem face ce ne dorim, ci ceea ce trebuie …, însă atunci când suntem departe „întoarcerea la origini” o facem în inima și sufletul nostru, iar prin gând suntem mereu legați de locul devenirii noastre …

IM: Ce conține tezaurul României?
MT: Conform dicționarului, cuvântul „tezaur” are sensul de bogăție, avere, „pietre prețioase sau obiecte reprezentând valori spirituale” etc., dar evident nu la acest sens vă referiți, ci la cel figurat, de „patrimoniu spiritual al unei societăți, al unei epoci”, care include tradițiile și obiceiurile strămoșești, valorile morale transmise din generație în generație, istoria conținând faptele și sacrificiile înaintașilor, învățăturile religioase și, desigur, limba „ce-o vorbim” sau cum s-a exprimat atât de frumos poetul Alexe Mateevici: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată”, adică istoria, limba și cultura, care ne definesc și ne reprezintă printre celelalte popoare ale lumii. Dar toate acestea n-ar exista, dacă n-ar exista oamenii care le creează. Așadar, trebuie ca înainte de toate să prețuim oamenii, să-i ajutăm să se ridice la grade tot mai înalte de educație, cultură și civilizație. Și să nu ne pierdem speranța, dacă nu vom reuși noi, vor reuși copiii, nepoții și strănepoții noștri. Întrebarea care s-ar pune acum este: Ce fel de țară le lăsăm?…

IM: Ce proiecte de viitor are scriitorul, jurnalistul Mihai Trifoi?
MT: Să-mi continui ca și până acum activitățile care mă preocupă. În 2019 sper să public volumul al doilea din cartea „În umbra timpului”, să particip la adunările culturale importante din această parte de țară, și la sesiunile de comunicări științifice organizate de Centrul European de Studii Covasna-Harghita și Mureș, care acum funcționează sub egida Academiei Române, precum și la alte activități (lansări de cărți, prelegeri etc.). Nu vor lipsi nici munca de traducere, colaborările la diverse publicații și participarea la congrese și conferințe naționale și internaționale. Chiar și colaborarea cu dumneavoastră înseamnă pentru mine „un nou început”…

IM: Trăiți de zeci de ani în jud. Covasna. Municipiul Sfântu Gheorghe are o populație cu aproximativ 30% mai mare decât municipiul Sighetu Marmației. Puteți identifica/ enumera câteva puncte forte ale Sf. Gheorghe față de Sighet? Ce am putea învăța de la ei?
MT: În niciun caz aroganța și tendințele separatiste ale liderilor. De învățat s-ar putea lua ca exemplu o mai mare grijă față de curățenia și înfrumusețarea orașului, o mai bună organizare și mai multă atenție față de cei nevoiași, care dintr-un motiv sau altul nu-și pot crește și educa urmașii în mod corespunzător. De pildă, strada principală din centrul Sighetului; după 50 de ani am întâlnit parcă același trotuar tocit de pașii trecătorilor. Senzația de ceva schimbare o dau doar terasele cafenelelor și barurilor întâlnite la tot pasul. La una din acestea am poposit și eu și m-am așezat la o masă, lângă o cafea, să privesc puțin orașul copilăriei și oamenii, nu departe de stația de taxiuri. Treceau mulți tineri care nu păreau lipsiți de cele necesare traiului, unii coborau din mașini luxoase, ceea ce dovedea o stare de bine și prosperitate, deci un lucru foarte bun, o schimbare în bine. Și totuși trotuarul din fața mea arăta dezagreabil, vechi și murdar. Pe marginea lui câțiva câini de pripas se plimbau agale, așteptând probabil vreun stăpân la fel ca ei, dar care nu mai venea… La un moment dat de gărdulețul care împrejmuia terasa se apropie o fetiță de vreo zece ani și mi se adresă: „Dați-mi vă rog un leu!” Știam că este o zi de școală și am întrebat-o de ce e pe stradă cerșind și nu acolo unde trebuie, la școală, să învețe ceva bun pentru viața ei. Răspunsul dat m-a șocat: „Pentru că nu mă lasă mama”. Am dedus deci că fetița aceasta „își face veacul” în acea zonă, și m-am întrebat oare ce fac autoritățile, cei de la Protecția Copilului, să n-o fi observat nici unul dintre funcționarii acelei instituții ori alții, căci Primăria orașului este situată chiar la marginea acelui trotuar?! Acesta e doar un caz, însă nu și singurul. Să fie oare vorba de o anumită delăsare ori nepăsare pentru soarta semenilor? Dacă nu se iau măsuri, ce fel de viitor va avea acel copil și alții ca el? Acolo unde părinții sunt iresponsabili, cel puțin autoritățile să o facă! Chiar și trotuarul de care vorbeam ar trebui schimbat complet, Și de asemenea peisajul din fața gării – poarta de intrare-ieșire a călătorilor care vin sau pleacă cu trenul. Mai ales că vin în zonă mulți turiști din țară sau străinătate, la coborârea din tren ar trebui să li se ofere o priveliște care să-i ducă cu gândul la o „bună gospodărire” a orașului, însă peisajul este dezolant. Oare toți șefii umblă cu mașina, ei niciodată nu-și folosesc picioarele pentru a cunoaște realitățile direct, la fața locului? Să fie atât de preocupați de alte treburi, întotdeauna „mai importante”?

Un lucru lăudabil este buna aprovizionare a pieței alimentare, unde găsești tot ce vrei, dar aceasta se datorează în primul rând celor care vin cu produse proaspete de prin satele dimprejur, cât și micilor comercianți din zona de graniță. Fără îndoială, veți găsi și aici, la intrare, o „faună” ciudată, care trăiește nu din propria muncă, ci, am spune noi, din propriul risc… În rest, toate bune, istorie, tradiție, și un dram de conservatorism. Dar cu toate acestea, pe an ce trece Sighetul se extinde și se înfrumusețează și chiar dacă nu va ieși prea curând din zona ce se numea altădată „un târgușor de provincie”, are toate șansele să prospere în continuare…

IM: “Am fost și-om si”, spune maramureșeanul. Până când, ținând cont că Maramureșul, dar și țara se depopulează?
MT: Nu vă faceți griji, poporul nostru nu va dispărea, nici esperantiștii, și nici maramureșenii – cei care duc mai departe valorile și tradițiile de veacuri. Cei care altădată umblau cu coasa și desaga la munci prin țară, azi se plimbă în mașini de lux la Londra, Paris sau alte părți ale lumii, unde duc cu ei esența culturii și limbii române. Și ei se-ntorc mereu „la origini”, ca într-o transhumanță modernă, la cei pe care i-au „părăsit” pentru un trai mai bun, și după un timp mulți vor reveni la vatra strămoșească și vor ajuta la prosperitatea ei, iar Maramureșul va fi întotdeauna o regiune de bază a țării; chiar dacă azi dă impresia că ”se depopulează”, am convingerea că viitorul va schimba lucrurile în bine…

IM: Ce modele ar trebui să aibă/ să caute un tânăr al zilelor noastre?
MT: Tinerii de azi n-ar trebui să caute neapărat modele, ci să caute ca ei înșiși, prin pregătirea și comportamentul lor, să devină modele pentru ceilalți, căci dacă ne luăm după modelele de azi, cu unele excepții, s-ar putea ca țara noastră să nu mai ajungă niciodată acolo unde ne dorim. Oricum tinerii, în formarea lor, vor fi în bună parte influențați, ca și până acum, de părinți, profesori, anturaj, mass-media, mediul în care trăiesc și de mulți alți factori care le vor schimba în permanență cursul vieții. Important este, însă, cu ce valori culturale și morale ies în lume atunci când părăsesc „cuibul” familiei… Și cu regret trebuie s-o spunem că Educația în general lasă de dorit într-o societate încă aflată „în derivă”…

IM: Vă mulțumesc, ne vedem la Sighet peste câteva săptămâni și… multă sănătate și succes la cele… scrise!
MT: Și eu vă mulțumesc, deoarece prin interviul dumneavoastră mi-ați dat posibilitatea să-mi exprim liber gândurile și să mă simt legat din nou cu fire nevăzute de locurile copilăriei și formării mele în Sighet. În același timp aș dori să vă felicit pentru nobila dumneavoastră activitate în slujba semenilor în general și a comunității în care trăiți în special. Vă urez mult succes în realizarea proiectelor viitoare, sănătate și prosperitate sighetenilor și maramureșenilor!

Ion MARIȘ

Festivalul Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni a adus la Sighet 22 de grupuri folclorice din țară, dar și din Ucraina. Pe o vreme de iarnă veritabilă, cu ninsoare de poveste și participanți numeroși, alaiul a parcurs centrul orașului, însoțit de spectatorii prezenți pe străzile municipiului. Cu acest eveniment se încheie seria acțiunilor marcate de sărbătorile religioase care demarează în ajunul Crăciunului pe ”stil nou” – calendarul gregorian – și se încheie după Bobotează – după calendarul iulian, pe ”stil vechi”.

Salut, Sighet!

Galerie foto: Sorin MARKUS

Același ceas de a cărui alarmă mi s-a acrit, aceeași față bosumflată şi același păr cârlionțat şi mereu ciufulit. Din nou aceeași eu din trecut, reîncarnată în prezent şi teleportată in viitor.

– Offf, Doamne, voi putea şi eu vreodată să-l sărut pe Brad Pitt măcar în vise, sau mereu ceasul îmi va spulbera orice fărâmă de speranță?! Jur că data viitoare îl ”sparg”.

Bulversată, îmi caut hainele, trântesc dulapurile, mă împiedic în şlapii prea pufoşi şi, instantaneu, aud vocea tatei:

– Ştiu că e greu sa fii adolescent, dar, te rog coboară din al nouălea cer şi urcă în maşină, pentru că trenul nu aşteaptă după copii răsfățați ca tine.

Bat de două ori cu piciorul pe loc şi țip: – Dar, tată, eu nu sunt răsfățată!

Mai zice el ceva, dar nu îl aud pentru că tocmai ce mă descarc de nervi în gând, apoi ne trezim pe drumul ce duce prin pădurea spre Gara Iza. Tata îşi ține pledoaria finală, iar eu continui să visez pierdută undeva în univers, la acei ochi albaștri, ochi rupți din valurile învolburate ale mării şi născuți din noblețea cerului. Câteva cuvinte, totuși, mi se frâng asupra urechii: – Să fii cuminte, să mă suni de îndată ce ajungi sau, dacă intervine ceva, să nu vorbești cu străinii şi să ai grijă de tine!

Plictisită, răspund cât se poate de serios :

– Bine, tată, așa am să fac.

Ajungând în gară, ne luăm la revedere, el, dându-mi din instinct sfaturile permanente, pe care, în naivitatea mea, le-am cam pierdut odată ce portiera mașinii s-a închis.

Trenul nu sosise încă, dar nici nu avea de gând să o facă, ba, mai mult, am fost anunțați că va întârzia din cauza unei defecțiuni. Astfel că, la aflarea acestei veşti, ce poate face un adolescent, decât să facă un snap sau măcar un boomerang pe Instagram. Însă, pe cei matinali de seama mea, acest timp liber, în dimineața rece, îmbrățişată de roua efemeră şi parfumul brazilor, îi aruncă în hățișul gândurilor. Privesc în jur şi cu toții par agitați, nervoşi şi morocănoşi, astfel că îi las în lumea tehnologiei, mă așez frumos pe peronul gării şi contemplu la revelațiile interioare.

Mă uit la vechii mei pantaloni de trening negri, a căror vreme a cam trecut, povara anilor a trecut peste mine, pe ei uitându-i în trecut, gleznele simțind lipsa anilor anteriori. La fel cum pantalonii au rămas la fel, tot așa a rămas şi gara neschimbată, doar oamenii fiind cei care s-au schimbat. Mă uit cu nostalgie în jur şi-mi zic: Gara a rămas aceeaşi de la primul meu pas făcut aici şi până acum. Mi-o aduc aminte cum era acum 11 ani, când, pentru prima dată am făcut cunoştință cu trenul. Dar oare câți dintre noi s-au gândit la “slujba” pe care gara o duce de atâția zeci de ani, ca un martor credincios. Numai gara a numărat lacrimile mamelor care-şi duceau feciorii în cătane şi numai ea ştie cum nevestele veneau o dată pe săptămână să vadă dacă nu cumva le soseşte soțul din armată.

Vine trenul, bag gândurile prăfuite în buzunar, mă ridic în picioare şi aştept să se îngrămădească cu toții pentru a fi primii, însă, eu nu mă grăbesc pentru că timpul şi-așa mă urmăreşte, de ce aş vrea să îl urmăresc şi eu? Nu mi-e suficient că mă mută dintr-o eră într-alta, iar eu nu pot ține pasul?!

Trenul zboară ca vântul, iar gândurile mele într-un ritm cu el. Ooo, nu din nou, cineva iar zdruncină lumea mea, zicându-mi:

– Domnişoară, au trecut deja doua ore de când mergem cu trenul şi tu nu ți-ai dat jos din spate rucsacul, nici măcar o secundă. Apoi, zeflemitor: zici că duci comorile Parisului acolo!

Mă încrunt puțin, apoi îi spun:

– Comoara cea mai de preț este viața împletită armonios cu fericirea, nu banalitățile lumii de care prea mulți dintre noi depindem….

– Lasă-mă, domnişoară, cu filozofia asta de doi bani, că doar nu ai fericire în rucsac.

– Ar fi culmea să am fericire în rucsac, fericire am în inimă, iar în rucsac am vise, dragă domnule!

– Ce copil naiv! mai rosteşte el batjocoritor.

Încerc să îl ignor pe cât posibil, scot carnetul şi notez: Când lumea e rea şi totul pare a fi prea trist, aminteşte-ți că la fundul rucsacului ai un pachet de jeleuri :))).

Trenul şuieră strident, noaptea se lasă şi câteva lacrimi îmi mângâie bujorii, bujori moşteniți de la tata. Alte lacrimi, alte suspine, apoi mă destăinui din nou sufletului meu: Bunicule, sper să fii mândru de mine! Ştiu că acestă călătorie nu este ca acum 11 ani, şi nici nu va mai fi la fel, dar, mereu am să mă întreb: de ce ai preferat să iei trenul spre cer?

Noaptea se risipeşte printre lacrimi şi întrebări retorice şi, în zorii zilei, ajung şi la Predeal unde prietenii mei urmau să mă aştepte, dar, când mă dau jos, nici urmă de ei. Oare au uitat? Să fie pe undeva printr-o cafenea sau m-or fi aşteptând la cabana unde urma să ne petrecem următoarele patru zile.

Plec grăbită, cu visele în rucsac şi cu zâmbetul puțin cam forțat spre lumea care mi se înfățişa în fața ochilor. Ajungând la cabană, ce să vezi, nici urmă de prietenii mei. Zăpada era din ce în ce mai abundentă, iar inima din ce în ce mai rece. Ceva se întâmplase, iar eu muream de nerăbdare să ştiu ce. Atunci, de pe geamul cabanei zboară o fițuică ruptă de undeva, fix la mine în glugă, o iau, o dezdoi şi încremenesc. Casc ochii atunci când citesc: Acum două zile, turiştii nu au ajuns la destinație, ne-am îngrijorat şi i-am contactat, dar ne-au răspuns cei de la descarcerare, anunțându-ne că două autovehicule şi-au aflat sfârşitul într-o avalanşă.

Timp de două minute nici nu respir. Datele coincid perfect cu planurile prietenilor mei, care trebuia să ajungă cu două zile înaintea mea. Ce să fac acuma: să aştept, să plâng sau să îi mulțumesc îngerului păzitor că nu am fost și eu cu ei în acel moment? Nu fac nimic din toate astea, ci doar privesc tăcută în gol, buzele îmi tremură, iar inima luptă cu ghețarii vieții pentru a putea ajunge pe plajă, dar, păcat, plaja e din nisipuri mişcătoare…..

– Gata cu poveștile, la culcare, mâine avem multe de făcut!

– Bunico! Bunico! eu nu pot dormi până nu desluşesc acest mister.

Focul din şemineu se stinsese de mult, dar curiozitățile celor mici nu mor niciodată. Cu vocea răguşită întreb:

– Ce mister ai vrea tu să desluşeşti?

– Nu știu cum să explic, dar știi faza aia cum că nu ai mers cu prietenii tăi, a fost o minune!

– Asta am zis şi eu, de aceea port eu mereu vise în rucsac, iar unul dintre ele spune cam aşa: “Vei trăi frumos, iar când vei pleca din acestă lume, vei pleca zâmbind, nefiind nevoită să pleci la drum cu suferința pe chip!”

Şi uite aşa, se făcuse ora 1 noaptea, şemineul dormea adânc visând, probabil, la flăcările mângâietoare, fără de care viața lui ar fi lipsită de sens, aş fi făcut şi eu la fel, dar, ce să faci cu copiii ăștia curioşi?

– Bunico, ne mai spui o poveste?

– Ohhh! Dragii lu’ bunica, o poveste a fost întreaga mea viața şi dacă ar fi să povestesc atâtea nu am mai dormi vreo 3 luni de acum înainte.

– Noi suntem de accord.

Ei erau, dar cearcănele de sub ochii mei spuneau altceva, dar, cu toate astea, poveştile frumoase sunt create cu scopul de a fi împărtăşite, aşa că mă întind puțin, casc de câteva ori şi-ncep din nou:

– În avalanşa de lucruri deosebite, dar bizare, care mi s-au întâmplat de-a lungul timpului, un singur lucru m-a motivat să merg mai departe şi anume, sufletul de copil, pe care veşnic l-am înnobilat şi l-am îngrijit. De exemplu, eram într-o seară pe o bancă gândindu-mă la ce-ar trebui să fac: să-mi ascult inima? Să-l ascult pe tata? Sau să fac ce-mi vine pe moment? Să nu vă gândiți că ajunsesem la depresie, ci doar aveam şi eu cruciadele adolescenței. Însă, în momente de cumpănă ale vieții îmi aminteam un citat al unei cărți, al cărei autor era unul dintre supraviețuitorii de la Auschwitz. Acesta sună cam aşa: „Cel ce are un De Ce, poate înfrunta orice.„

Astfel că, cu capul în mâini şi inima ascunsă între rădăcini, o mână caldă mi-a luat mâna într-a sa şi mi-a strâns-o atât de tare, ohhh, atât de tare, de parcă o face şi acum, iar emoțiile sunt aceleaşi…..

Țrrrrrrrrrr!Țrrrrrrrrrr!Țrrrrrrrrrr!

– Fir-ar să fie! Ceasul ăsta mă enervează la fel de mult ca acum 30 de ani.

Îl opresc, mă reaşez comod pe perna moale, dar uşa se deschide brusc.

– Bunico! Bunico! Am o geantă plină cu vise, dar stomacul mi-e gol, iar unul dintre vise spune cam aşa: “Bunica face cele mai bune clătite cu gem!”.

Ioana Trifoi,
clasa a XI-a F,
Colegiul Național “Dragoș Vodă”, Sighetu-Marmației

Centrul Sighetului pe la anul… 1900. Imaginea este luată din fața Bisericii Romano-Catolice. Se pot observa ”stâlpișorii” cu lanțuri din fața bisericii, care au ”supraviețuit” până astăzi.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Fotocopie din colecția Ernest Villand.

Salut, Sighet!

Oferim cititorilor „Salut, Sighet!” un videoclip realizat de colaboratorul nostru, dr. Sorin Markus, la sugestia cantautorului Victor Socaciu. O iarnă frumoasă în continuare!

Montaj și galerie foto: Sorin MARKUS

Uniunea Ucrainenilor din România (Filiala Maramureș) și Biserica Ortodoxă Ucraineană, Sighet vă invită să luaţi parte la cea de-a XXVI-a ediţie a FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE COLINDE, DATINI ŞI OBICEIURI DE IARNĂ LA UCRAINENI, care se va desfășura la Școala de Arte „George Enescu” din Sighetu Marmaţiei, sâmbătă, 12.01.2019, după următorul program:

Sâmbătă, 12.01.2019:

10:00 – 11:00 – Sf. Liturghie la Biserica Ortodoxă Ucraineană din Sighet
11:00 – 11:30 – formarea coloanei pentru paradă
11:30 – 12:00 – parada grupurilor de colindători de la Biserică la Școala de Arte „George Enescu”
12:00 – 12:30 – deschiderea festivă a Concertului de Colinde şi urări de Anul Nou
12:30 – 16:00 – concertul prezentat de grupurile de colindători din: Ucraina, Ungaria, Arad, Botoşani, Caraş-Severin, Cluj, Galați, Iași, Satu Mare, Suceava, Timiş, Tulcea, Maramureș.