Românii din Cehoslovacia

Maramureșenii noștri de la nord de Tisa, uniți total cu cei de la sud de Tisa în întreaga istorie (atât administrativ cât și economic, cultural, spiritual), sunt separați politic în 1920 și au parte aproape două decenii de o experiență nouă, cea a apartenenței la statul federal cehoslovac, atunci format. Cunoștințele mele sunt extrem de sumare asupra acestui subiect (dacă există un studiu serios aș fi interesat să îl citesc) dar din mărturiile personale pe care le-am cules de la etnici români din zonă am constatat că amintirile despre guvernarea cehoslovacă sunt unanim pozitive – administrație performantă, deplină toleranță față de minoritățile etnice, legătura permanentă, fără obstacole, cu românii de la sud de Tisa (granița se trecea simplu, pe mai multe poduri, de toți cei care aveau interese economice, culturale, familiale de partea cealaltă). O categorie importantă o constituiau elevii români din satele „cehoslovace” care veneau la liceu la Sighet, unii dintre ei ajungând intelectuali de valoare (mulți rămânând definitiv în România după ocuparea zonei de către Uniunea Sovietică, începând cu 1944). Momentul retragerii armatei și administrației cehoslovace în martie 1939 a fost surprins de mama mea, cu ochii unui copil de 6 ani, privind de la Cămara pesta apă spre Biserica Albă.

Participarea la rezistența anticomunistă

După 1948, între eroii rezistenței anticomuniste din Maramureș au fost mai multe exemple luminoase de tineri români născuți peste Tisa, studenți și elevi:  Mihai Pop, Ioan Motrea, Alexandru Dan, la care se adaugă preotul greco-catolic Grigore Moiș (din Biserica Albă, mort în închisoarea Gherla) și alți tineri născuți în Sighet dar cu părinții veniți recent de peste Tisa: legendarii frați Ion și Vasile Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Mihai Vlad, etc. Alături desigur de cei care au rămas în satele lor și au suferit persecuția politică direct din partea autorităților sovietice, unii ajungând în Siberia, dar acesta e un alt capitol care ar merita un studiu separat (pe baza unei documentări mai largi de care eu nu dispun).

Ioan  Motrea ( 1928-1993)

Pe domnul Ioan Motrea am avut ocazia să îl cunosc personal și să îl vizitez de mai multe ori în ultimii ani de viață, în apartamentul său de pe strada Vasile Alecsandri (viață terminată prea repede din păcate, la numai 65 de ani). Membru al „lotului Vișovan” (primul grup de elevi de la Liceul „Dragoș-Vodă” arestați în 1948), Ioan Motrea cunoaște același traseu al închisorilor ca și colegii săi: Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, dar a cunoscut și a doua detenție (în închisoarea Satu-Mare cea mai mare parte a perioadei), alături de Aurel Vișovan și o parte din colegii arestați prima dată. Fiind deja căsătorit și cu un copil mic, prigoana a devenit și mai dramatică și dureroasă. Dăm cuvântul doamnei Motrea:

„În august 1958, eu şi soţul meu Ioan Motrea locuiam la Sighet unde eu eram învăţătoare. Copilul nostru Mircea avea doi ani. Auziserăm noi deja de unele arestări printre foştii lui colegi şi întrucâtva ne aşteptam  să-i vină şi lui rândul. Pe 18 august, mama lui a venit în vizită la noi din satul ei Slatina, de peste Tisa (azi în Ucraina).  Au venit securiştii şi l-au arestat de faţă cu mama lui. A fost un moment dureros… eram speriaţi, nu ştiam unde şi pentru cât timp îl vor duce… Copilul, deşi n-avea cum să înţeleagă ce se întâmplă,  simţea pericolul. A început să plângă şi spunea: „Nu pleca, tăticule !”

În aceeaşi seară, securiştii au venit şi au făcut o mare percheziţie, au întors toată casa ca să găsească ceva cu care să-l acuze. Eu eram bucuroasă că n-au găsit nimic şi mă gândeam că îi vor da drumul. Dar m-am înşelat. Nu l-am mai văzut până  la procesul de la Baia Mare şi apoi la recursul de la Satu Mare. Spre bucuria mea, a fost achitat, dar spre marea noastră decepţie nu a fost eliberat. L-au ţinut închis complet abuziv până în 1962. Nefiind el condamnat, nu m-au dat afară din învăţământ dar am primit posturi mereu la periferie şi bineînţeles eram privită cu neîncredere ştiindu-se că soţul meu era închis. Am dus-o foarte greu cu banii; părinţii mei n-au putut să ne ajute fiindcă pământul le fusese luat deja la colectiv.” (mărturia doamnei Năstafa Motrea, în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)

Preot prof. Marius Vișovan

După 32 de ani de păstorire încununată cu multe realizări preotul greco-catolic Cornel Ardelean a celebrat zilele trecute – la 23 octombrie 2022 – ultima liturghie la Sarasău în calitate de paroh, prilej cu care a acceptat să ne răspundă la câteva întrebări ce au darul să contureze profilul spiritual al unui om și al unei generații.

Reporter: Stimate părinte Cornel Ardelean, sunteți la încheierea unei etape mari din viața dumneavoastră dar… cum a început totul? 
Preot Cornel Ardelean: M-am născut în la 28 octombrie 1957 în comuna Recea, lângă Baia Mare, într-o familie greco-catolică care și-a păstrat identitatea în anii persecuției. Părinții mei, oameni simpli dar foarte evlavioși, mi-au sădit în suflet credința și prioritatea vieții spirituale și lor le datorez temelia pe care s-a zidit mai târziu vocația mea preoțească. După ce am cunoscut activitatea clandestină a Bisericii Greco-Catolice  (interzisă după 1948 de către regimul comunist ), am avut ca îndrumător spiritual pe părintele Lucian Mureșan (actualul Cardinal) și alți preoți de înaltă ținută morală, mai toți trecuți prin temnițele comuniste; aș menționa în mod special pe părintele Ioan Lazăr din Șomcuta Mare, de fericită memorie, călugăr iezuit și om de mare cultură, o personalitate remarcabilă a creștinismului românesc. După mai bine de 10 ani de pregătire cu venerabilii  noștri preoți din Baia Mare, am fost hirotonit în secret la Reghin, de către cardinalul Alexandru Todea la 11 martie 1989.

Rep.: Când ați ajuns la Sarasău? 
Preot Cornel Ardelean: După un an de activitate clandestină, în urma Revoluției din decembrie 1989 și a dobândirii libertății de către Biserica Greco-Catolică, a apărut necesitatea trimiterii de păstori în comunitățile reînființate din satele Maramureșului, iar eu am fost numit la Sarasău unde mi-am început activitatea la 11 august 1990, în colaborare în prima perioadă cu fostul paroh, părintele de fericită memorie Ilie Opriș, căruia îi datorăm cu toții refondarea comunității greco-catolice după anii comunismului. Soția mea Niculina și copiii, Veronica și Mihai, m-au urmat și ei ceva mai târziu, după ce am reușit să intrăm în posesia vechii case parohiale (în aprilie 1991). Țin să subliniez sprijinul extraordinar pe care mi l-a dat familia în toată munca și toate încercările prin care am trecut.

Rep.: Care au fost principalele proiecte inițiate și finalizate în acești 32 ani? 
Preot Cornel Ardelean: În primul rând construirea unei noi biserici, o necesitate absolută după 1992 (când, după doi ani de celebrare alternativă, a trebuit să părăsim biserica construită de părintele Opriș în anii ‘80 și la care creștinii noștri au dat o importantă contribuție în bani și muncă ). O construcție de mari proporții, finalizată cu sfințirea parțială din anul 2000, muncă pentru care mulțumim Domnului căci fără harurile Sale speciale am fi fost mult depășiți și Preacuratei Fecioare Maria căreia ne încredințăm în fiecare zi… dar nu uităm nici de instrumentele Domnului,  creștinii noștri din Sarasău care au făcut multe jertfe dar și pe frații noștri catolici din străinătate (mai ales din Italia) care ne-au ajutat financiar în momente importante. În al doilea rând am construit o casă parohială nouă și spațioasă care sperăm că va folosi multor parohi care vor păstori Sarasăul de acum încolo și care vor locui aici cu familiile lor. Tot la capitolul clădiri aș vrea să menționez regretul că am pierdut biserica veche în urma unui proces îndelungat (ce a durat 18 ani), biserica în care am investit material dar de care eram mai ales foarte atașați sufletește, ea fiind istoria noastră din ultimii 300 de ani, biserica din care a fost scos părintele Gheorghe Moldovan, parohul nostru din 1948, când a început prigoana, dânsul fiind ulterior un mărturisitor în temnițele comuniste (unde a fost închis 5 ani) pe care noi îl amintim mereu cu venerație.

Rep.: Care sunt obiectivele spirituale pe care le-ați urmărit în munca de îndrumare a credincioșilor de la Sarasău? 
Preot Cornel Ardelean: Scopul meu a fost și este să mărturisesc pe Cristos și să slujesc poporului lui Dumnezeu. În creștinii de la Sarasău am găsit acel pământ bun de care vorbește Evanghelia, în care Cuvântul a rodit bogat iar eu mi-am oferit timpul și energia pentru a apropia sufletele de o viață spirituală autentică hrănindu-i cu bogăția de lumină a  Bisericii Catolice, în primul rând Sfânta Liturghie care este centrul cultului dumnezeiesc apoi  cu devoțiunile populare cunoscute, ca Rozariul, Calea Crucii, Paraclisul, Cultul Preasfintei Inimi, litaniile sfinților, până la meditarea unor adevăruri teologice mai complexe. Mă bucur foarte mult că adorația Sfântului Sacrament a devenit o tradiție constantă în fiecare primă duminică a  lunii, adorație pe care poporul o trăiește cu dragoste și care este un pas important în unirea sufletului cu Cristos.

Rep.: Nu se poate vorbi despre părintele Ardelean fără a se menționa Sfânta Spovadă, munca din confesional de ascultare a mărturisirilor credincioșilor în Sacramentul Pocăinței…
Preot Cornel Ardelean: Așa este, mă bucur că sufletele din Sarasău caută des acest sacrament de împăcare cu Dumnezeu, cheia convertirii și comoara milostivirii lăsată nouă de Isus. Iar preotul trebuie să fie la dispoziția sufletelor și eu m-am străduit să realizez acest lucru chiar dacă efortul nu a fost mic, în unele situații (Postul Mare, prima vinere din lună ) având peste 150, poate 200 de spovezi pe zi. Dar oferim cu bucurie acest efort pentru binele credincioșilor noștri dragi.

Rep.: Părinte Cornel Ardelean, ar mai fi multe de povestit, așa că promitem să vă mai provocăm  pe viitor, dacă veți accepta… 
Preot Cornel Ardelean: Cu mult drag! Succes în activitate noului paroh pe care îl susțin cu sinceritate, și toată dragostea mea pentru creștinii din Sarasău  care vor fi mereu prezenți în inima mea!

A consemnat Marius Vișovan

Foto: Mariana Scubli

Placa memorială a eroilor anticomuniști, profesori și elevi ai Colegiului Național „Dragoș-Vodă”, dezvelită și sfințită în ziua de grație 21 februarie a.c. se constituie, pe lângă omagierea liceului și a Sighetului – capitala Maramureșului voievodal, și într-un blazon de noblețe al satelor Maramureșului; pe lângă calitatea de elevi sau profesori ai liceului eroii de pe placă își reprezintă cu mare cinste și comunitățile tradiționale românești care i-au născut și i-au format și a căror stare de spirit, creștină și națională, o exprimă la un nivel incandescent. Ei aduc în lupta anticomunistă dârzenia părinților și bunicilor lor, țărani gospodari cu frică de Dumnezeu, dar și deschiderea spre cultură insuflată de preoții și dascălii din satele lor, luminători ai poporului, care au germinat conștiința și capacitatea de jertfă. Numele eroilor anticomuniști de la „Dragoș-Vodă” se integrează astfel, în fiecare sat, în patrimoniul memoriei colective care dă demnitate localității respective (în unele locuri există deja monumente în cinstea luptătorilor anticomuniști din localitate – Dragomirești, Ieud, Șieu, Borșa, la Sighet avem Crucea albă de la Cimitirul Săracilor etc., monumente pe care se află și nume de elevi de la „Dragoș-Vodă”).

În fruntea satelor, după numărul de nume înscrise pe placa memorială, se află Ieudul, pe bună dreptate centrul rezistenței în mai multe momente fierbinți, cu 8 eroi comemorați (prof. Bilțiu Dăncuș, Ioan Dunca, Iusco Găvrilă – Sfâcă, Hotico Grigore, Nemeș Ioan etc), urmat de Dragomirești, alt mare focar al rezistenței, cu 5 nume (Ioan Bogdan, Vlad Aurel, Ioan Ilban, Ștefan Minică, Petrovan Ioan), apoi cu 3 nume Rona de Jos (Vasile Tivadar, Petru Ulici, Vlad Iuliu), Săpânța (preot Rițiu Grigore, Rednic Gheorghe, Rițiu Ioan) și Bogdan Vodă (Ștefan Deac, Nan Gheorghe, Mariș Vasile) cu 2 nume figurând localitățile Șieu (Man Nistor și Iusco Gavrilă – Drodu), Budești (Bulacu Gheorghe și Mariș Victor), Călinești (Rad Constantin și Andreica Iosif), Săliște (Coman Găvrilă și Bărcan Gheorghe), Slatina – peste Tisa (Motrea Ioan și Naghi Dan Alexandru) iar cu un nume Vișeu de Mijloc (Andreica Gheorghe), Moisei (Coman Ștefan), Hoteni (Hotea Ioan), Breb (Pop Ioan Arvinte).

Prezența firească pe placă și a unui număr de 10 sigheteni, locuitori ai orașului (Vișovan Aurel, frații Vasile și Ion Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Codrea Petru etc.) nu contrazice logica analizei noastre ci o confirmă, în cvasitotalitatea cazurilor tinerii sigheteni fiind fiii unor familii stabilite relativ recent în oraș, originare din satele apropiate (Breb, Apșa de Mijloc și Apșa de Jos – peste Tisa, Berbești etc.) și care păstrau încă în bună măsură valorile și parfumul tradițional.

Poate unora li se va părea deplasat termenul „sfințenie” cuprins în titlul articolului, dar sper să fie o provocare pozitivă pentru toți cei care doresc să aprofundeze fenomenul rezistenței anticomuniste și mai ales componenta sa spirituală, a conștiinței creștine care a motivat implicarea și disponibilitatea la jertfă și apoi viața spirituală din detenție care atinge uneori momente sublime de rugăciune, de trăire mistică, de sacrificiu de sine din dragoste față de frații de suferință, inclusiv iertarea și iubirea dușmanilor… expresia consacrată recent fiind aceea de „sfinții închisorilor”. Cărțile de memorii de detenție ale sighetenilor noștri (Aurel Vișovan – „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit”, Ioan Dunca – „Aur și noroi”, Gheorghe Andreica – „Cu ghiozdanul la închisoare” și celalalte, Petru Codrea – „Maramureș, credință și jertfă”, Gheorghe Bărcan, „Adolescență și tinerețe frânte” etc.) precum și numeroase articole pe aceeași temă, cuprind mărturii emoționante ale frumuseții sufletești a eroilor noștri maramureșeni și a altor români de înaltă ținută morală cu care și-au împletit lupta și suferința și au ieșit biruitori prin harul lui Dumnezeu.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Numărul deținuților politici din România, supraviețuitori ai temnițelor comuniste a scăzut constant, de la 150.000 în 1990, la mai puțin de 1.000 astăzi (dintre care foarte puțini mai au o prezență publică activă) prin efectul biologic al vârstei. În Maramureș mai sunt doar câteva persoane, iar în Sighet, în urma recentei plecări la Domnul al lui Ioan Ilban, a mai rămas unul singur, Petru Codrea, cunoscut multor concitadini ca vecin, rudenie, prieten sau coleg de muncă dar și prin articolele de pe „Salut, Sighet!” (cel mai recent putând fi citit aici). Domnia-sa a acceptat să ne răspundă la câteva întrebări.

Rep.: Stimate domnule Petru Codrea, ați rămas ultimul deținut politic din Sighet și unul dintre ultimii din Maramureș. Cititorii vă cunosc din mai multe articole în care ați relatat suferința din temnițele comuniste și alte aspecte ale rezistenței anticomuniste din Maramureș și din țară.
P.C.: Da, așa este. Din „lotul Vișovan” (primii 18 deținuti politici, arestați în august 1948) mai suntem în viață 3 – Nistor Man, Nelu Dunca și cu mine, dar numai eu domiciliez actualmente la Sighet. Și mai sunt alți câțiva camarazi arestați mai târziu și stabiliți în alte orașe din țară sau în străinătate. Asta este, suntem deja foarte puțini, numărul nostru scade, dar noi privim cu seninătate ultima parte a vieții și mulțumim lui Dumnezeu că ne-a ținut până acum …

Rep.: Sănătatea vă permite să vă mai deplasați prin țară la diverse acțiuni de comemorare a martirilor și eroilor luptei anticomuniste?
P.C.: Mai rar ca în trecut, dar nu mă las. Chiar acum în august sper să ajung la Târgșor (lângă Ploiești) la comemorarea elevilor deținuți politici din această închisoare, unde am executat și noi maramureșenii detenția în perioada 1949-1950. Am fost acolo aproape anual, aș dori să ajung și anul acesta, nu doar pentru a mai întâlni colegi de suferință din alte zone ale țării ( și aceștia deja foarte puțini …) dar mai ales pentru bucuria și respectul cu care mă întâmpină tineri dornici de a cunoaște rezistența anticomunistă, valorile și eroii ei despre care eu pot da mărturie.

Rep.: Sănătatea și longevitatea sunt o caracteristică a familiei Codrea! Toți frații sunteți în viață, la vârste venerabile!
P.C.: Da, mulțumim lui Dumnezeu! Fratele mai mare Gheorghe și cu mine am depășit 90 de ani, fratele Eugen se apropie iar sora Georgeta, cea mai mică, vine și ea după noi…de altfel și tatăl nostru, învățătorul Petru Codrea, a trecut de 90, așa că probabil îl moștenim pe dânsul. Bătrânețea vine desigur și cu alte probleme, dar mulțumim lui Dumnezeu pentru tot! Toți 4 avem copii și nepoți, ne bucurăm de studiile și realizările lor și…sperăm să vedem și următoarea generație!

Rep.: Sunteți un creștin practicant al Bisericii Greco-Catolice…
P.C.: Da, și sunt prezent la liturghie constant în duminici și sărbători. Credința a fost pentru mine foarte importantă întotdeauna – și în familie, și în școală și în educația din „Frăția de Cruce” credința creștină, aprofundată și trăită, a fost esența concepției noastre de viață.

Rep.: Ce părere aveți despre situația politică actuală din țară?
P.C.: Partidele actuale și politicienii care le conduc sunt departe de idealul căruia noi ne-am dăruit tinerețea, dar asta nu înseamnă că nu urmărim scena politică și nu ne informăm prin televiziune, radio, presă…și că nu avem și noi opiniile noastre! Eu personal am fost la vot de fiecare dată și am votat pentru îndepărtarea de comunism, pentru mai multă cinste și seriozitate în conducerea și administrarea țării. Categoric nu susțin PSD – ul, dar și răfuiala actuală internă din PNL mă dezamăgește. Le-aș cere tuturor să fie mai sobri și mai responsabili…

Rep.: Ce ziar sau revistă citiți regulat ?
P.C.: Sunt abonat la revista lunară „Permanențe” de la București, editată de Fundația „Profesor George Manu”, organizatoare a numeroase evenimente de cinstire a memoriei naționale. Acolo sunt subiecte de natură istorică ce dezvăluie multe adevăruri ascunse sau falsificate de propaganda comunistă. Pentru știrile la zi prefer televizorul.

Rep.: O altă temă actuală este…vaccinarea. Unii au impresia că dacă ești naționalist, român iubitor de țară, istorie, tradiții și valori trebuie să te opui vaccinării, ca făcând parte din conspirația globalistă ( nu pun ghilimele fiindcă unele semne de întrebare avem cu toții…). Unele site-uri pe internet abundă de asemenea atitudini. Ce părere aveți ?
P.C.: Ce părere să am? Eu m-am vaccinat din luna martie!

Rep.: În fine, marea pasiune a dvs. în timpul liber a fost pescuitul. Vă plăcea să vă retrageți în natură, pe văile râurilor din Maramureș, nu doar pentru sănătate sau atracții turistice, dar și pentru a evita ( în perioada comunistă) momentele de socializare posibil periculoase, mai ales pentru un fost deținut politic. În timp ați devenit un pescar sportiv performant. Aveți numeroase participări și premii la concursuri județene, naționale și internaționale. Mai mergeți la pescuit ?
P.C.: Acum la 90 de ani e greu…am mai încercat acum câțiva ani dar condiția fizică nu-mi mai permite. Am însă multe amintiri frumoase, culminând cu cele două concursuri din Italia, în 1994 și 1996. Și mă bucur că fiul meu și nepotul meu continuă această tradiție.

Rep.: Domnule Petru Codrea, vă mulțumim și vă dorim multă sănătate, bucurii și împliniri!

A consemnat Marius VIȘOVAN

Obișnuită cu marile scene ale lumii, gravitând între Viena-Austria (unde și-a încheiat în acest an activitatea didactică) și Nürenberg (Germania), pianista Aurelia Vișovan, este azi, 09 iunie 2021, invitata Musikverein (Societatea Muzicală) din Viena pentru un concert de debut care face parte din programul „TastenLauf”.

Programul pe care Aurelia Vișovan îl va prezenta publicului la Mettallener Saal, Musikvereinsplatz1, 1010 Viena, de la ora 20:00, cuprinde lucrări de Claude Debussy, Simos Papanas și Frédéric Chopin.

Aurelia Vișovan este sigheteancă, absolventă a Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj și doctorand, din anul 2016, la aceeași instituție, specializarea pian. În luna ianuarie 2017 și-a finalizat studiile și la Conservatorul de Stat din Viena (Austria), fiind cooptată în anul următor asistent universitar la Universitatea de Muzică din Viena și Nürenberg.

A câștigat aproape 30 de premii la diverse concursuri naționale și internaționale.

Prezența Aureliei Vișovan la Musikverein, acolo unde sunt invitați doar tineri care confirmă la nivel internațional prin premiile câștigate, este o etapă firească în evoluția muzicală a sighetencei noastre și-a înaltului nivel atins în cariera pianistică.

Salut, Sighet!

sursă foto: http://www.rkiwien.at/

Șugăul este un cartier al Sighetului unde, se pare, tradiția îmbrăcării portului popular este păstrată – fără niciun fel de constrângeri – de către localnici. De la cei mici până la cei mari, în special de sărbători dar și la nunți, costumul popular este purtat și „expus” cu mândrie, live, nefiind abandonat doar în muzee. Farmecul sărbătorilor maramureșene o dă tocmai senzația de… muzeu viu, atunci când copii, tineri și oameni mai în vârstă își găsesc bucuria și în dragostea pentru costumul popular.

De Sărbătoarea Rusaliilor, șugăienii au participat la liturghiile – desfășurate în curtea bisericilor, respectând distanțarea de rigoare, în vigoare.

Micuța Florica – Floricica (care nu a împlinit trei anișori!) a „purtat” de Rusalii, pe lângă suzetă (o utilizează destul de rar, doar când oboseala este prea mare!) și o „variantă” de costumaș popular specific copiilor de pe Șugău.
Am fo’ ș-om si… prin ai noștri copii!

Salut, Sighet!

Foto: Marius Vișovan

Pianista Aurelia Vișovan s-a născut la Sighet și va împlini anul acesta 30 de ani. A fost eleva profesorului Monica Chifor, clasele I – VI (în perioada 1995 – 2002), apoi a urmat Liceul de Muzică „Sigismund Toduța” din Cluj – Napoca.

Este absolventă a Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj și doctorand, din anul 2016, la aceeași instituție, specializarea pian. În luna ianuarie 2017 și-a finalizat studiile și la Conservatorul de Stat din Viena (Austria). Aurelia Vișovan este actualmente asistent universitar la Universitatea de Muzică din Viena și Nurenberg. A câștigat aproape 30 de premii la diverse concursuri naționale și internaționale.

Azi, 03 mai 2020 Aurelia Vișovan, deși la Viena, va interpreta un Vals de Frédéric Chopin atât pentru cititorii site-ului nostru cât și pentru a „marca” muzical aniversarea tatălui ei, preot prof. Marius Vișovan.

Salut, Sighet!

PS: La mulți ani, cu sănătate și fericire colegului nostru de redacție, preot prof. Marius Vișovan, din partea echipei “Salut, Sighet”!

În zilele acestea de preocupare și (pentru mulți) panică din cauza epidemiei de coronavirus, mai e cineva interesat de istorie? Și totuși istoria (cu părțile albe, negre, și multe cenușii…) face parte din noi, o ducem cu noi, de fapt istoria suntem noi…

Azi se împlinesc 30 de ani de la tragicele evenimente de la Tg. Mureș din 20 martie 1990, când conflictul interetnic între români și maghiari s-a soldat cu morți și mulți răniți… și o traumă psihologică care nu s-a vindecat până azi lăsând urme dureroase pentru oamenii de acolo (o falie adâncă între cele două comunități din oraș, rude și prieteni care nu și-au mai vorbit ani de zile deși nu-și greșiseră unul altuia cu nimic… decât că se aflau în etnia „opusă”), dar și un grad sporit de antipatie reciprocă în tot Ardealul.

Am fost și eu acolo, două zile mai târziu, pe 22 martie. Nu mai erau bătăi pe stradă, doar niște tancuri ale armatei în centru și un grup mic de români care manifesta cerând eliberarea sătenilor din Hodac. Am stat câteva ore plimbându-mă în sus si în jos încercând să surprind atmosfera. Trebuie să recunosc că atunci eram convins că ungurii sunt total vinovați de ce s-a întâmplat (ulterior, informații clare m-au făcut să-mi nuanțez mult opinia).

După ce primele emoții au trecut, orice observator cât de cât rațional și-a pus întrebarea: Cui prodest? Cui folosește? A fost totul spontan și ne-organizat? Asta n-o crede nimeni, nici de o parte, nici de cealaltă. Regimul Iliescu, contestat vehement de opinia publică anticomunistă, avea nevoie de un șoc care să distragă atenția. Și a cules foloase imediate. S-a re-legitimat prezența oficială a Securității, cu numele ușor schimbat în SRI (dar cu 90% dintre cadrele vechii instituții). Dar a mai fost o consecință, mai profundă, și care a marcat scena politică cel puțin un deceniu – a indus într-o mare parte a românilor din Ardeal frica de pericolul maghiar care urmărește schimbarea frontierelor, repetarea atrocităților din ’40… această frică a dat milioane de voturi lui Funar, Vadim și alții ejusdem farinae etc la toate alegerile din 1990 până în 2000 (concretizându-se în număr de parlamentari, primari, consilieri PUNR, PRM, care au fost în mod constant aliații PSD) și care se deosebeau de Iliescu doar prin derapajele veninoase de limbaj care să dea impresia de „vajnici patrioți” iar Iliescu să-și păstreze imaginea de om civilizat, echilibrat, pro-european (după 2000), care combate extremismele de orice fel… Manipularea a funcționat și putem spune că cei 10 ani de domnie Iliescu s-au bazat și pe șocul din martie ’90 (dincolo de Carpați manipularea PSD a reușit și mai bine, dar temele erau altele). E adevărat că și elita politică maghiară a folosit de multe ori un limbaj greu de acceptat pentru sensibilitatea românească, iar unele aniversări istorice maghiare organizate super – festiv în România (mai ales 15 martie 1848) au produs diviziune, stârnind reacții opuse.

E posibilă pacea între românii și maghiarii din Ardeal? Categoric da… și mulți pași s-au făcut în ultimii 30 de ani și poate fi și mai bine… cu condiția ca spiritul critic (și auto-critic!) să nu ne părăsescă niciun moment nici pe unii, nici pe alții. Când românii auzim ceva rău despre unguri (pe plan local sau mai general) să nu ne grăbim să credem automat… să verificăm cu calm înainte de a ne forma o opinie. Iar maghiarii să facă același lucru (se zice că populația maghiară din Harghita și Covasna se informează doar din canale TV ungare… nu pot verifica, dar dacă e așa, nu e bine).

Dar iubirea? Nu e un cuvânt prea mare? E posibilă iubirea între două comunități care au identități puternic conturate și multe amintiri istorice citite diferit, dacă nu chiar opus? ….Se poate spera la o reconciliere istorică de tip franco – german care să ducă la o simpatie reciprocă reală, cu totul de neimaginat în trecut ? Analiza mă depășeste deja… dar cu siguranță e posibilă iubirea creștină între oameni de etnii diferite, bazată pe solidaritatea din viața de zi cu zi privită în lumina Evangheliei lui Cristos.

Românii și maghiarii din Sighet sunt vecini, colegi de serviciu, prieteni și (de multe ori) chiar rudenii. În relația cu celălalt e esențial să primeze nu etnia, ci calitatea de om ! Și, dacă se poate, cea de creștin! Acestea sunt bazele iubirii pe care o dorim! Orașul este al nostru, al tuturor! (fără să-i uităm pe concetățenii noștri ucraineni, evrei, romi etc).

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” a reușit să acceseze un nou proiect Erasmus K229. Este al doilea proiect Erasmus pe care îl derulează Colegiul nostru. Primul, accesat în perioada 2014-2016, a avut ca temă centrală, Urme ale civlizației evreiești în statele partenere (Grecia, Portugalia, Germania, Polonia și România). Proiectul anterior a fost extrem de bine apreciat fiind premiat în Budastagul german; noi am obținut locul III la faza națională dedicată proiectelor europene. Proiectul actual vizează, după cum apare și în titlul acestuia, caracteristicile democrației și ale totalitarismului/dictaturii în Europa după Al Doilea Război Mondial. Din proiect fac parte încă patru licee partenere din patru state europene: Germania, Portugalia, Estonia și Armenia. Pe lângă profesorii coordonatori din școlile participante, sunt implicate aproximativ 80 de persoane.

Proiectul are ca obiective cunoașterea istoriei recente a statelor implicate, cu exemple concrete, dezvoltarea conștientizării valorilor europene comune și a legitimității Uniunii Europene ca unitate de construcție a păcii, de garantare a libertăților individuale. De asemenea, se are în vedere dezvoltarea gândirii critice în contextul peisajului media de astăzi analizând manipularea prin propagandă și decredebilizarea adversarilor politici practicate în regimurile totalitare. Nu în ultimul rând, dezvoltarea abilităților lingvistice, crearea de resurse educaționale deschise (OER) sau utilizarea mijloacelor IT sunt obiective majore ale proiectului.

Prima mobilitate din proiect s-a derulat la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighetu Marmației în perioada 02-09.02.2020. În cadrul acesteia, programul gândit a fost extrem de complex, cuprinzând atât noțiuni teoretice, cât și numeroase workshopuri, activități practice, întâlniri cu foști deținuți politici. Am avut colaborări extrem de serioase cu instituții de cercetare academică ca Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca (mulțumim pe această cale prof. univ. dr. Virgiliu Țârău) și Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Pline de emoție au fost întâlnirile cu fostul deținut politic Ioan Ilban, dar și prelegerea preotului Marius Vișovan despre tatăl dumnealui, Aurel Vișovan, fost deținut politic în lotul de la Pitești.

Extrem de interesante au fost secțiunile de istorie orală din cadrul programului. Pe lângă noțiunile teoretice (noțiuni de istorie orală, crearea unui ghid de interviu, etc.), elevii au luat interviuri pe stradă pentru a surprinde, a descifra vechile șabloane ale propagandei comuniste în gândirea unor cetățeni, dar și pentru a analiza percepția asupra democrației și totalitarismului la peste 30 de ani de la prăbușirea comunismului.

Deja ne pregătim pentru următoarele mobilități pe care le vom avea alături de elevii noștri în Estonia (la Talin), în Armenia (la Erevan), în Portugalia (la Lisabona) și în Germania (la Hassfurt și Berlin).

Prin aceste proiecte am încercat să valorificăm, să scoatem în evidență patrimoniul cultural local. Dacă în primul proiect am redescoperit caracteristicile vieții comunităților evreiești, Sighetul având o populație majoritar evreiască în perioada interbelică, de această dată proiectul a avut ca fundament închisoarea politică de la Sighet. Încercăm, prin aceste proiecte, să oferim alternative educaționale în cadrul Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand”. Elevii sunt extrem de plăcut surprinși de metodele de învățare pe care le utilizăm (interviuri, descifrarea propagandei în muzica din perioada dictaturii, activități gen „Treasure Hunt”, „Din cufărul bunicii” etc).

Mulțumesc pe această cale echipei de proiect care a muncit extrem de mult pentru a ne menține la nivelul înalt pe care ni l-am propus în derularea proiectului.

profesor dr. Ovidiu SECHEL

Oare pentru a cîta oară sunt nevoită să repet dictonul „niciodată să nu spui niciodată”…

E lucru verificat, cam la tot ce e nou, la început, apare o respingere, exact ca la un corp străin, dar daca stai bine cu anticorpii și ai un organism care să lupte cu infecția, se întrevăd oarece șanse de reușită. Așa a fost și în cazul meu la prima mea experiență cu facebookul și, în general, orice mijloc tehnic de comunicare, mi-a dat ceva bătaie de cap. Am învațat exersînd și atunci cînd am realizat în ce m-am băgat, am vrut să ies imediat! Am simțit că am pătruns într-o arenă cu lei, unde ești aruncat direct în colții lor, care de-abia așteaptă să te sfîșie și să te devoreze. O lume de atotcunoscători, de analiști specializați mai ales pe viețile altora. Iubirea și ura situîndu-se pe același palier, distanța fiind doar o muchie de cuțit. Se promovează și se desființează personaje cu o viteză amețitoare. Toate frustrările acumulate de unii și altii, sunt valorificate la greu, pentru fiecare găsindu-se adepți, sau dimpotrivă. Dacă nu faci parte dintr-o „parte”, ori ești din „ciuma roșie” ori din cea „galbenă”.

Eu sunt o fire expectativă, caut atît cât pot, să nu mă angrenez în dispute politice, sunt și postări de suflet din care ai ceva de meditat, sau anumite evenimente importante de ultimă oră. Îți trebuie multă „îndemînare a capului” ca să discerni din noianul de informații cam ce să selectezi, care sunt credibile și care nu. Plecată fiind din țară, pot să zic, că am fost conectată non-stop la mijloacele de informare în masă și că, facebookul mă ajută. Recunosc că, la început, cam după o lună, am vrut să-l desființez. Însă între a vrea și a putea, e o cale lungă! Calculînd „colateralele” pierdeam anumite facilități. Fiind împrăștiați pe trei continente, informația imediată, e vitală. Așa că, am învățat să mă „strunesc” singură, să nu comentez unde nu-mi fierbe oala și am ajuns la concluzia că poți să ai un rol fie și de moderator. Unde văd că-i vrajbă, să găsesc cuvintele potrivite s-o potolesc, unde-i prea mare îndărjirea să aduc argumente care să dea de gîndit.

E drept că mi-am auzit și anumite „corecturi” cu un limbaj, pe care eu nu credeam că l-ar tolera cineva, în comunicarea dintre oameni. Cîteodată parcă e nevoie de o anumită cenzură, bine stipulată, care să sancționeze derapajele în exprimare. Dar, eu zic, că fiecare se naște pe limba lui și așa și moare. Ești educat sau nu ești! Am învățat să selectez acele evenimente, care, chiar prezintă un interes.

Dacă m-ar pune cineva să definesc facebookul, așa cum îl văd eu, ca un om simplu, de la țară, i-aș răspunde că îl văd ca pe un „poduț” din fața porții, unde se adună vecinele și discută starea nației. După ce-s luate toate la puricat, spovedite și judecate, se retrag, pînă a doua zi, cu forțe și informații proaspete. „Oceanul nu se satură de apă și oamenii de bîrfă”. Sau i-aș răspunde indirect cu un banc de pe vremuri, atunci cînd Bulă a fost întrebat cum vede el comunismul: „Comunismu-i ca vaporu’. Merge înainte? Merge! Se clatină? Se clatină! Îți vine rău de mare? Îți vine! Dar poți să te dai jos? Nu!

Iluminarea mi-a venit de la fiica mea care nu vede în facebook un viciu în sine, zice ea, important e scopul și timpul dedicat lui. Exact ca și în cazul banilor, banii în sine nu sunt răi, ci dragostea de bani. Sunt mereu diferențe de făcut! Se zice că Dumnezeu ți se dezvăluie prin lucruri, fenomene, anumiți oameni…

S-a mediatizat în ultima perioadă cazul de discriminare al celor doi brutari din Sri Lanka izgoniți de un sat de creștini din Ditrău. Tot în această perioadă fiica mea, care locuiește în Africa, mi-a postat niște imagini cu ea și comunitatea în care trăiește, încercînd să implementeze anumite practici care să-i ajute și să le mai ușureze traiul.

Am vrut să fac o paralelă între răutatea, fie ea și religioasă de pe chipurile sătenilor din Ditrău, adunați la Căminul cultural să-i judece pe cei doi că au pielea neagră, și iubirea față de semenul tău, fie el și alb. Cine oare poate să-i facă să înțeleagă că ura dezbină, iar Iubirea unește! Nu o să bat monedă pe acest adevăr, o să vă trimit doar o poză făcută în Africa, să vedeți cît poate spune o fotografie, unde apar doar chipuri negre și doar una albă (fiica mea), la un curs de inițiere cum să-și prepare detergenți pentru casă. Oare de ce unii pot, iar alții nu vor să poată? Dacă acel preot, care a aruncat sămînța discordiei și-ar fi luat rolul în serios de a fi moderator între oameni, evenimentul nu ar fi fost atît de virulent. Ne mai mirăm că apar boli necunoscute transmise de la animale la om. Dacă din Răutatea omenească s-ar declanșa un virus, s-ar termina cu Pămîntul, nu ne-ar salva decît Dumnezeu. Primim avertismente, dar nu le băgăm în seamă, pînă o dată….

Vă trimit și imagini cu construcția unei biserici, de cît de puțin e nevoie ca să atragi masele. Ar trebui să se înțeleagă că Biserica nu reprezintă doar ziduri, Biserica este Omul! Faceți o comparație între catedralele faraonice de la noi și austeritatea „corturilor” din Africa, unde însa se înghesuie sute de creștini. Oare ce-i mînă? Eu cred că doar cuvîntul lui Dumnezeu, de la inimă la inimă și nu de la culoare la culoare!

I-aș sugerez preotului din Ditrău să mediteze doar la două versuri din rugăciunea Sf. Francisc de Asissi: Doamne, fă din mine un instrument al împăcării dintre oameni!

Ileana PISUC
Dallas, SUA