In memoriam – Părintele profesor Grigore Balea – 100 de ani de la naștere

Azi, 18 octombrie, se împlinește un secol de la nașterea unei personalități sighetene de primă mărime, preot profesor Grigore Balea – figură marcantă a Bisericii Greco-Catolice din Maramureșul ultimelor decenii.

Grigore Balea s-a născut la Ieud, la 18 octombrie 1920, fiind fiul lui Ștefan și al Mariei, tatăl fiind pentru o perioadă primarul localității. A studiat în satul natal apoi a urmat liceul, început la Sighet și continuat la Gherla, unde a absolvit cu diploma de învățător, continuă apoi cu facultatea de teologie la Oradea, absolvită în 1946. Două modele spirituale i-au marcat drumul spre preoție și desăvârșire spirituală: parohul Ieudului – părintele Ioan Dunca Joldea, înflăcărat apostol al lui Cristos și dârz luptător pentru demnitatea neamului românesc, în prima linie a opoziției față de ocupația maghiară (1940-1944) suferind două arestări, și față de proiectata anexare a Maramureșului la URSS în 1945, mărturisitor al credinței catolice în închisorile comuniste – și episcopul martir Ioan Suciu, pe atunci episcop la Oradea, una dintre cele mai nobile figuri ale creștinismului românesc din toate timpurile.

După căsătoria (în toamna anului 1948) cu tânăra profesoară Livia Zoicaș (descendentă a două familii preoțești din Maramureș cu o frumoasă tradiție și ea însăși profund implicată în viața Bisericii Greco – Catolice) urma hirotonirea ca preot fixată de episcopul Alexandru Rusu, dar arestarea episcopului la 28 octombrie 1948 a făcut imposibil acest lucru și a schimbat cursul vieții lui Grigore Balea și a familiei sale. Supravegheat și chemat de mai multe ori la Securitate, având probleme mari la încadrarea în muncă, reușește totuși să lucreze în învățământ, la început ca învățător apoi (după absolvirea facultății de Matematică) ca profesor la diverse școli din zona Sighetului. Cea mai mare parte a activității de dascăl și-o va desfășura însă la Liceul Pedagogic (azi Liceul „Regele Ferdinand”) fiind un model de competență profesională și de ținută morală pentru multe generații de elevi care au devenit (în cea mai mare parte) la rândul lor dascăli în satele și orașele Maramureșului. În afara muncii la catedră, prof. Grigore Balea a fost implicat și în numeroase activități culturale având ca scop păstrarea și valorificarea istoriei și tradițiilor maramureșene.

Implicarea directă în lupta clandestină a Bisericii Greco – Catolice va cunoaște o nouă fază prin hirotonirea ca preot în 1983 prin punerea mâinilor episcopului de fericită memorie Ioan Dragomir. Alături de ceilalți preoți clandestini (preoții de fericită memorie Vasile Hotico, Gavril Gorzo, Ioan Nemeș, Gavril Nap, Vasile Paul etc., plus cei ce veneau din Baia Mare) părintele Balea va menține vie flacăra credinței în comunitățile din Maramureșul istoric deplasându-se cu autobuzele locale (și mulți km pe jos unde era nevoie) pentru a celebra sfintele liturghii și celelalte sacramente credincioșilor din întreaga zonă, unde era solicitat. Eu și soția mea, Magdalena, am avut deosebita onoare să-i avem, pe părintele Grigore și pe doamna profesoară Livia, ca nași la cununia noastră în august, 1989, la biserica romano-catolică din Sighet.

După Revoluție, părintele Balea s-a implicat activ în reorganizarea parohiei Sighet (unde a și slujit cea mai mare parte a timpului), apoi în perioada de început a parohiei Șugău, dar și pe valea Izei unde a îndeplinit temporar funcția de protopop, păstorind un an parohia Strâmtura. În toate aparițiile sale publice, predicile părintelui Balea impresionau prin claritate și coerență logică, prin nivelul intelectual respectabil care sporea prestigiul Bisericii noastre în fața auditoriului.

Trecerea la cele veșnice la 25 octombrie 2006, lasă în sufletele noastre o caldă și duioasă amintire a bunătății și înțelepciunii sale dar și o bogată moștenire spirituală pe care alături de minunata sa familie (5 copii, 19 nepoți și mulți strănepoți!), noi, sighetenii care l-am cunoscut, iubit și admirat avem datoria să o ducem mai departe.

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată !

preot prof. Marius VIȘOVAN




Întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „lotului Vișovan”

La Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă.

Seniorii prezenți și urmașii lor au urcat în celula 74 de la etajul doi al Muzeului Memorial (unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49 ) pentru un moment de rugăciune condus de părintele Marius Vișovan. Alături de cei 2 membri prezenți ai „lotului Vișovan” – Ioan Ilban și Nistor Man, au mai participat membri ai familiilor și persoane apropiate. Ulterior s-au rugat în celulă și un grup de preoți și tineri de la Oradea și Zalău.

Cei 4 supraviețuitori (din cei 18 cât totaliza „lotul Vișovan”), ajunși deja la vârste venerabile sunt: Ioan Ilban (90 ani) și Petru Codrea (89 ani) – ambii cu domiciliul în Sighet, Ioan Dunca (88 ani) – Vișeu de Sus, și Nistor Man (91 ani) – Tg. Mureș. În afara celor din „lotul Vișovan” mai sunt în viață 7 deținuți politici din Maramureșul istoric.

preot prof. Marius Vișovan




Iubirea învinge (autor, Marius Vișovan)

După arestarea și anchetarea tinerilor elevi sigheteni în august 1948, a urmat o perioadă de așteptare, până la finalizarea documentelor pentru procesul ce va avea loc la Cluj în mai 1949. În această perioadă, relativ mai calmă, când la Sighet mai rămăsese încă o parte din vechiul personal al închisorii, încă ne-ideologizat, deținuții mai puteau primi pachete de acasă, obicei „burghez” care va fi în curând desființat. Pe lângă îmbunătățirea alimentației dezastruoase, această minimă legătură cu familia aducea o mică mângâiere în sufletele celor întemnițați și uneori aveau loc gesturi impresionante…

Eram închis la Sighet în luna februarie 1949 în așteptarea procesului. Eram în celula 74 toți cei 18 membri ai grupului, ce va fi numit mai târziu „lotul Vișovan”, după numele profesorului nostru. Am fost anunțați că putem scrie acasă pentru un pachet de 3 kg pe care familia urma să ni-l aducă într-o zi precizată, până la ora 12:00. Pentru cei din oraș sau din satele apropiate, problema era destul de simplă. Familia mea însa era la Dragomirești, la peste 40 de km distanță.

Părinții mei neputând veni (murise chiar atunci bunica) au trimis-o cu pachetul pe sora mea, Anuța. Pe vremea aceea singurul mijloc de transport pe valea Izei era un camion care pornea de la Săcel – la extremitatea de sus a văii și apoi cobora luând satele la rând până la Sighet. La ora 6 dimineața, Anuța era prezentă în drum așteptând camionul, dar acesta umplându-se cu călători încă din primele sate, la Dragomirești șoferul n-a mai oprit. Anuța nu s-a descurajat și a luat-o la fugă după camion, sperând că acesta va mai opri pe traseu și mizând pe viteza de deplasare destul de înceată. Cu toate strădaniile ei nu l-a prins din urmă până în prima comună – Bogdan Vodă, dar nici înapoi nu s-a întors. A continuat drumul spre Sighet, când la pas, când alergând și așa a parcurs cei 40 de km cu prețul unui efort incredibil. Harul lui Dumnezeu și dragostea ei față de mine i-au dat puteri nebănuite. Pe când a ajuns era trecut de ora 12, dar administrația n-a obiectat (se pierduse oricum timp cu verificarea celorlalte pachete) și așa am primit și eu pachetul adus de sora mea. Era total epuizată și mama unui camarad a luat-o acasă la ea, a găzduit-o și a îngrijit-o până a doua zi.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru această minunată soră, trecută la cele veșnice acum câțiva ani și căreia îi port mereu dragoste și recunoștintă. (întâmplare istorisită de Ioan Ilban)

preot prof. Marius VIȘOVAN




Pedeapsa cu moartea, la Sighet (autor, Marius Vișovan)

În primăvara anului 1949, cei 18 deținuți politici maramureșeni (grup ce a fost numit mai târziu „lotul Vișovan”) erau închiși la Sighet în așteptarea procesului. În ciuda condițiilor foarte proaste, faptul că erau împreună în celula 74 – se puteau ruga împreună, puteau povesti și glumi – făcea ca atmosfera să fie destul de destinsă, tinerească (majoritatea aveau sub 20 de ani, iar profesorul Vișovan – 22). Pâna când a apărut o veste neașteptată, care putea îngheța orice bucurie…

Gheorghe Andreica își amintește: „Într-una din zile, Aurel Vișovan este scos din cameră după servirea terciului. S-a instalat între noi o tăcere de mormânt. Fiecare în felul său își punea întrebarea: oare de ce l-au scos ? Întârzia să se întoarcă. Veni și masa de prânz, veni și cea de seară și tot nu s-a întors. Abia înainte ca clopoțelul de la parter să sune numărătoarea de seară ușa se deschise și Vișovan intră în cameră. Pe fața lui se citea îngrijorarea dar nu l-am lăsat ci, înconjurându-l, l-am întrebat: „Ce noutăți ne aduci ?” După ce a suspinat una din toată ființa lui ne anunță că a fost legiferată pedeapsa cu moartea pentru infracțiunile politice în care ne încadram și noi. Un moment de uimire cu tăcere profundă.

Am rupt eu tăcerea luând cuvântul retoric: „La noi în sat când se întâmpla să moară tineri de vârsta căsătoriei dar necăsătoriți, după înmormântare, atunci când se face pomana, se face nunta care nu avusese loc. În acel moment nimeni nu are voie să fie trist, toată lumea se veselește ca și cum acea nuntă post – mortem ar fi adevărată. De când e lumea nimănui nu i-a fost dat să joace la propria sa înmormântare. Noi suntem primii…Deci Nelule, Gicule, Costică, începeți „dirlaiul”!

Nelu Dunca dădu semnalul cu un „hei” și unde n-am început să jucăm o „feciorească” de s-a cutremurat pușcăria. Și am jucat și tropotit până ce am obosit și ne-am întins cu toții pe paturi…Tocmai atunci se deschise ușa pentru numărătoare. Gardianul de pe secție ne zice: „Mă, voi dărâmați pușcăria și unde veți sta?”. Eu, făcând pe bățosul i-am replicat: „Nu acum, dar mai târziu tot vom dărâma-o!” (relatare de Gheorghe Andreica)

preot prof. Marius VIȘOVAN

sursă foto: www.memorialsighet.ro




Prima celulă a tatălui meu (autor, Marius Vișovan)

Lângă celula 74, la etajul doi al Muzeului Memorial din Sighet, (dedicată rezistenței maramureșene în general și „lotului Vișovan” în special) se află o celulă mică (identică cu majoritatea celulelor din clădire), destinată normal unei singure persoane, celula 72. Aceasta a fost prima celulă a lui Aurel Vișovan din cei 16 ani lungi de detenție comunistă… Să-l lăsăm să-și depene amintirile de atunci, împletite cu dureroase reflecții peste timp.

„În toamna anului 1948 am fost adus de la Securitate la închisoarea din Sighetu Marmaţiei şi introdus în celula 72 de la etajul doi. Privind de jur împrejur am observat doar două vase specifice unei celule de puşcărie. Nimic altceva. Atunci mi-am zis: Iată-mă la un început de drum pentru care mă pregătisem … Doamne ajută-mă!

Era straniu acel spaţiu atât de gol. Nici vorbă de pat, de scaun sau altceva. Doar o presupusă fereastră făcută cioburi (probabil din cauza vântului). Astfel că gratiile apărau mai mult de frig şi ploaie decât geamul care nu-şi merita numele. Iată-mă faţă în faţă cu mine însumi. Lipseau anchetatorii, de care scăpasem cel puţin pentru un timp. Trebuia să-mi fie frig, foame, dar nu simţeam nimic din toate acestea. Gândurile mele erau la prietenii mai tineri de prin celulele vecine. Mereu mă întrebam: De ce călăii securişti m-au chinuit atât, când ei deţineau – de nu ştiu unde – o listă cu nume şi date exacte?! N-am reuşit nici până astăzi să înţeleg (deşi am căutat mereu) cum de a fost cu putinţă ca într-o mişcare cu caracter subversiv să se lucreze cu date scrise, care să circule nu numai în ţară, dar şi peste hotare!

Rămas singur în mijlocul celulei m-am întrebat: Oare voi fi în stare să rezist aşa după cum aveam atâtea pilde ale înaintaşilor? Am rostit mai întâi o rugăciune Celui de Sus pentru a mă încuraja. Apoi încet am început să fredonez „Sfântă tinereţe legionară”!… Simțeam că-mi cresc puterile … La un moment dat ajung la versul „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte…“ Înviorat, mi-am zis: Acesta trebuie să-mi fie îndemnul. Drept pentru care, cu un ciob din geamul presupusei ferestre, am zgâriat în vopseaua de deasupra uşii versul „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte…” Mi-am zis că cei dinaintea noastră care au trecut prin prigoană au reuşit să ajungă la această înaltă atitudine. Trecând prin „pădurea cu fiarele sălbatice” mi-a răsunat în minte acest cântec legionar, până când am ajuns la îngrozitoarea închisoare Piteşti.

Iată-mă ajuns în „mlaştina deznădejdii”, când puterile fizice şi psihice mă părăsiseră demult. Când îmi întindeam în disperare braţele spre cer strigând: „O, Doamne, unde eşti?” „De ce n-aprinzi minuni cereşti?” „O, Doamne, unde eşti?”. . . Mai târziu nu reuşeam nici măcar să mă rog în gând, întrucât urlam: „M-am rugat! M-am rugat!” . . . La urletele mele mi se administrau alte bătăi şi alte torturi din partea comitetului de tortură. Aceste versuri, „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte”, mi se înfăţişau de acum ca un mare semn de reflecție.

Desigur, versurile au fost concepute într-un demers oarecum normal al … anormalului. Pe timpuri torturile aveau limitele lor, iar moartea şi atunci – şi poate mai mult acum – era o izbăvire. Sunt sigur că absolut toţi cei trecuţi pe la Piteşti şi supuşi acelor satanice metode doreau să moară. Ori la Piteşti – cu puţine excepţii – nu se putea muri. Nu te lăsau să scapi prin moarte.” (Aurel Vișovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Dar Piteștiul era încă departe… în august 1948, Aurel Vișovan avea încă moralul foarte bun (deși fusese bătut crunt la Securitate de către Stern și ai lui) și după 3 luni în celule separate (câte unul sau câte doi) din noiembrie tinerii deținuti vor fi grupați toți 18 în celula 74, ceea ce le va produce o mare bucurie. Împreună se vor ruga, vor cânta, vor ține conferințe improvizate pe diverse teme… și câteodată se vor juca (ca niște copii ce erau majoritatea dintre ei), asta a fost perioada frumoasă a detenției de la Sighet, vor îndura frigul, foamea și privațiunile cu seninătate tinerească. Și cu o dragoste profundă între tinerii camarazi care a rezistat temnițelor și trecerii timpului și o regăsim și azi, după 70 de ani…

Preot prof. Marius VIȘOVAN




Eroul sighetean Ion Popșa, aruncat în gropile comune de la Tg. Ocna!

Marți 18 februarie a avut loc în orașul Tg. Ocna (jud. Bacău) comemorarea anuală a deținuților politici care au suferit, în penitenciarul din localitate, în anii regimului comunist (bolnavi de T.B.C. adunați de la închisorile din restul țării), o parte dintre ei găsindu-și acolo sfârșitul și fiind aruncați în gropi comune, osemintele lor rămânând neidentificate până azi. Printre ei se află și sigheteanul nostru Ion Popșa, erou al luptei anticomuniste din Maramureș, decedat la Tg. Ocna la 4 aprilie 1952 (frate cu Vasile Popșa, cel ucis de Securitate la Ieud în 1949).
Comemorarea a fost organizată de Episcopia Ortodoxă a Romanului și Bacăului în colaborare cu Fundația „Profesor George Manu”, inițiatoarea și promotoarea constantă a cultului martirilor de la Tg. Ocna. Slujba de pomenire a fost oficiată de un grup de preoți ortodocși în frunte cu protopopul de Onești, participanții venind din toate colțurile țării.

Frații sigheteni Ion și Vasile Popșa au rămas în istorie prin grupul de partizani pe care l-au constituit în zona Ieud – Dragomirești și care a fost cea mai puternică organizație armată anticomunistă din Maramureș, în anii 1948-1949. Ei au copilarit în Sighet, la Podu Ronișorii, familia fiind originară de peste Tisa din Apșa de Mijloc, au avut mai mulți frați și surori, o parte din urmașii lor locuind și azi la Sighet.
Ion Popșa a fost membru al Tineretului Național Țărănist, spre deosebire de fratele său care a aderat la Mișcarea Legionară (în rezistența anticomunistă deosebirile au dispărut complet, unitatea și armonia între tinerii maramureșeni din cele două orientări fiind asigurată de părintele ieudean Ion Dunca Joldea, mentorul spiritual al grupului). Amândoi s-au remarcat printr-un fierbinte patriotism și un curaj excepțional, Ion având și talent organizatoric și o anumită pregătire militară, Vasile având o mai mare profunzime spirituală. Ion a supraviețuit încercuirii de la Ieud din mai 1949 unde a fost ucis fratele său, a reușit să fugă dar a fost prins mai târziu, a cunoscut temnițele comuniste și s-a stins la Tg. Ocna, după o îndelungă suferință. Există puține mărturii despre viața sa în detenție, apare menționat ca participând la unele dezbateri confesionale în celulă (Ion fiind greco-catolic, majoritatea celorlalți fiind ortodocși), toate însă în spiritul dragostei și fraternității creștine și românești (Ion Ianolide, Întoarcerea la Hristos).

Dintre martirii ce și-au săvârșit viața la Tg. Ocna, mult mai cunoscut pe plan național este însă studentul basarabean Valeriu Gafencu (troița din fotografie îi este dedicată), supranumit „sfântul închisorilor” pentru viața sa spirituală de mare profunzime mistică, ce i-a creat rapid un imens prestigiu printre deținuții politici din închisorile din România. Student la Iași și îndrumător al „Frățiilor de Cruce” este arestat în 1941 de regimul Antonescu și va rămâne în detenție până la sfârșitul vieții în 1952, la 18 februarie. În cadrul Bisericii Ortodoxe există de câțiva ani un curent de opinie care propune canonizarea sa, Sfântul Sinod al BOR nepronunțându-se pe acest subiect (niciun creștin ortodox mort în prigoana comunistă din România, cleric sau mirean, nu a fost deocamdată canonizat).

preot prof. Marius VIȘOVAN




Greco-catolicii ies la lumină!

Azi, 18 februarie, se împlinesc exact 30 de ani de la prima liturghie greco-catolică oficiată în aer liber la Sighet după 4 decenii de persecuție comunistă împotriva Bisericii Greco – Catolice, perioadă în care orice manifestare publică a cultului greco-catolic a fost interzisă – activitatea desfășurându-se doar în clandestinitate, cu grupuri mici, în locuințe particulare și aceasta cu mari riscuri, în multe cazuri Securitatea operând arestări soldate cu ani de închisoare și alte necazuri pentru cei implicați.

După răsturnarea lui Ceaușescu la 22 decembrie 1989 și relegalizarea cultului greco-catolic la 31 decembrie, Biserica Greco- Catolică își poate desfășura cultul în mod liber, fără interdicții din partea statului, dar… ea nu dispune de lăcașuri de cult, toate bisericile și capelele confiscate în 1948 (peste 2.000) rămânând în continuare în posesia Bisericii Ortodoxe (decretul de relegalizare neprecizând nimic despre restituirea patrimoniului greco-catolic). Mai mult, propaganda dușmănoasă afirma că de fapt “greco-catolicii nu mai există” (inclusiv președintele Iliescu a dat o declarație care sugera ceva similar) deci „nu ai cui să restitui” bisericile și proprietățile…

În aceste condiții, mitropolitul greco-catolic Alexandru Todea (14 ani în închisorile comuniste, devenit ulterior Cardinal) cere comunităților greco-catolice să celebreze liturghii în aer liber peste tot unde se poate (mai ales la orașe) pentru a demonstra opiniei publice interne și internaționale (inclusiv răuvoitorilor) că Biserica Greco – Catolică există! Să dovedim că în ciuda celor 40 de ani de teroare și spălare a creierului, în România mai există un număr semnificativ de persoane care își mărturisesc deschis apartenența la Biserica lui Gheorghe Șincai și Petru Maior, a lui Simion Bărnuțiu și Vasile Lucaciu, a lui George Coșbuc și Liviu Rebreanu, a lui Iuliu Hossu, Ioan Suciu și a celorlalți episcopi morți în temnițele comuniste, a lui Iuliu Maniu și Ilie Lazăr și a altor eroi pe care n-avem voie să-i uităm (ca să cităm doar câteva nume sonore).

Având „undă verde” de la părintele Grigore Balea (nașul meu de cununie), am început împreună cu un prieten să lipim afișe prin tot orașul anunțând liturghia greco-catolică pentru duminica următoare, 18 februarie 1990, în spațiul liber din spatele Liceului Pedagogic (acum Lukoil). Primul set de afișe erau mici, de – abia vizibile și scrise de mână de soția mea (vai, ce naivi eram!) și puse pe unde apucam… la al doilea însă directorul Mihai Dăncuș de la Muzeu a preluat inițiativa și ni le-a scos la tipografie. Acum erau elegante și cu litere mari, puteau fi zărite de la distanță. Am umplut tot centrul orașului cu ele… Simțeam că am făcut o treabă importantă. Dar era iarnă…. va veni oare lumea să stea în frig ore întregi? Nu ne vom face de râs fiind prea puțini? Erau voci în jurul nostru care ziceau că ne-am cam hazardat… Eu o țineam una și bună că dacă la Cluj se face, la Baia Mare se face… de ce să nu fie și la Sighet liturghie în aer liber? Sora Florina Mărieș, minunata mea vecină din cartierul 1 Mai (călugăriță dinainte de 1948) îmi spunea cu o oarecare îngrijorare: „Dar Marius, cine va da răspunsurile la liturghie? Trebuie timp să ne organizăm …”

Ei bine, Domnul a suplinit toate lipsurile obiective și duminică 18 februarie 1990, la ora fixată, în prezența a circa 200 de persoane s-a celebrat Sfânta Liturghie pe un altar improvizat (o masă adusă din casa prof. Petru Mihalyi, ce locuia în vecinătate și ornată apoi cu cele necesare cultului). Alături de părintele profesor Grigore Balea (foarte cunoscut și respectat de sigheteni) au oficiat și părintele Simion Mesaroș de la Baia Mare (viitorul rector al Institutului Teologic Greco-Catolic) și un preot tânăr, pe care nu-l cunoșteam atunci, părintele Cornel Ardelean – actualul paroh de Sarasău. Emoționantele cuvinte de învățătură ale preoților au marcat semnificația momentului dându-ne curaj să ieșim la lumină și să ne mărturisim credința având ca modele și mijlocitori cerești pe martirii noștri care s-au jertfit în prigoana comunistă pentru libertatea noastră de azi.

Așa a fost începutul…

Preot prof. Marius VIȘOVAN




Iuliu Maniu omagiat la Sighet

Sâmbătă, 8 februarie 2020, la Sighetu Marmației a avut loc comemorarea anuală a marelui om politic Iuliu Maniu, unul dintre artizanii Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, președinte al Partidului Național Țărănesc și prim – ministru în mai multe guverne ale României Mari, exterminat de comuniști în temnița de la Sighet la 5 februarie 1953.

Rugăciuni pentru veșnica sa odihnă (pomeniți au fost și liderii național tărăniști Ion Mihalache și Ion Rațiu) au fost înălțate atât la celula în care a murit, de la parterul Memorialului Sighet, cât și la Ciarda unde zac încă nelocalizate rămășițele sale pământești (alături de ale celorlalți morți în închisoarea Sighet din acea perioadă) de un grup de preoți greco-catolici din zonă.

Conferința dedicată lui Iuliu Maniu a avut loc în sala Transist a Primăriei din Sighet și a fost moderată de organizatorul principal al evenimentului, dr. Gheorghe Șiman, în prezența a peste 100 de participanți, din Sighet, Baia Mare și din multe colțuri ale țării. Printre personalitățile care au luat cuvântul evocând foarte documentat și emoționant figura istorică a lui Iuliu Maniu s-au remarcat fostul Ministru al Integrării Europene național-țărănist Alexandru Herlea (cel care în legislatura 1996-2000 a inițiat discuțiile României cu Uniunea Europeană), prof. univ. dr. Doru Radosav – o somitate a Universității clujene, fostul ministru național – țăranist Ioan Avram Mureșan, părintele rector Simion Mesaroș din Baia Mare, etc. Mesajul unanim subliniat de vorbitori a fost perenitatea mesajului spiritual al lui Iuliu Maniu, de care política și societatea românească de azi au mare nevoie.

Preot prof. Marius VIȘOVAN




În Spania, morții vorbesc… (autor, Marius Vișovan)

Deși am fost de multe ori în Spania, anul acesta am avut ocazia să văd pentru prima dată niste spații cutremurătoare… cimitire imense pe locul gropilor comune în care zac victimele asasinate acolo de comuniști în 1936. La Paracuellos de Jarama (la est de Madrid) 11.000 de morți, asasinați în câteva zile, la Aravaca (la vest de Madrid) „doar” 800 de morți. Și asemenea masacre au avut loc în multe orașe din Spania acelor ani din ordinul guvernului de stânga, controlat de comuniști sau a diverselor autorități locale în subordinea acestuia.

Simt că pământul arde și morții vorbesc… acești oameni, ale căror oseminte zac sub picioarele noastre nu au murit în luptă, nici nu au trecut vreodată prin fața unui tribunal, au fost arestați la grămadă și în mare grabă în toamna anului 1936 pentru opoziția reală sau presupusă față de regimul dirijat de la Moscova… mulți preoți și călugărițe, militari suspectați, membri reali sau presupuși ai partidelor de dreapta, femei, copii și bătrâni din familiile opozanților politici sau pur și simplu aflați la locul nepotrivit în timpul raziilor… Închisorile din Madrid au devenit repede arhipline și atunci comuniștii au organizat repede câteva sute de spații de anchetă și detenție ad – hoc, numite ceka, după modelul sovietic. Acolo, sub conducerea consilierilor sovietici, s-au aplicat torturile care au îngrozit Madridul. Umbra lui Stalin se întindea peste Europa….

Când trupele naționaliste s-au apropiat de Madrid, autoritățile comuniste (generalul Miaja și Santiago Carillo, ulterior mare prieten al lui Ceaușescu) simțind că pierd controlul situației, au evacuat toate închisorile… dar nu pentru a-i elibera pe deținuți ci pentru a-i lichida în masă! Asta s-a întâmplat la Paracuellos de Jarama – un adevărat abator al Spaniei comuniste și în alte locuri. Un Katyn al Spaniei!

După 3 ani, la terminarea războiului civil, gropile comune au fost descoperite… și de atunci încoace cimitirele înseși și monumentele comemorative constituie un locaș de reculegere și rugăciune. O parte din cei asasinați au fost deja canonizați de Biserica Catolică (în total, 1918 martiri spanioli uciși în perioada 1936-1939 au fost canonizați până acum de Papa Ioan Paul al doilea, Papa Benedict al XVI- lea și actualul Papa Francisc) iar alte dosare de canonizare sunt în curs de finalizare.

Stau și mă gândesc… și încerc o comparație… în România comunistă nu au fost masacre cu mii de victime în câteva zile… dar am avut Piteștiul și Gherla cu spălarea creierului, torturi zi și noapte ani de zile la rând… Canalul cu exterminarea prin muncă forțată epuizantă… alte zeci de închisori în care frigul, foamea și mizeria au secerat mai lent dar sigur atâtea vieți… doua milioane de români întemnițați… teroarea generalizată asupra populației… minciuna perversă inoculată decenii la rând…În Spania, comuniștii au ucis mult și repede fiindcă nu aveau mult timp la dispoziție… la noi însă au avut timp nelimitat să ducă barbaria și dezumanizarea la cote performante și s-o extindă la scara întregii societăți, cu viclenie și rafinament tot mai mare… lichidarea valorilor și instituțiilor și înscăunarea diavolului ca „înger de lumină”, un dresaj în masă care a pervertit în mare măsură sufletul poporului nostru, care după 3 decenii de oarecare libertate încă nu s-a trezit pe deplin din coșmar…. Constatăm cu durere mereu mai mare proporțiile dezastrului comunist din România și consecințele sale pe termen lung… În Spania anilor ’30 comuniștii au făcut doar un… „antrenament”.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

foto: Marius Vișovan




Preotul de 100 de ani… este prietenul meu!

Mă bucur foarte mult că siteul nostru „Salut, Sighet!” a semnalat fericitul (și neobișnuitul) eveniment al împlinirii vârstei centenare de către maramureșeanul nostru, preot prof. dr. Ioan M. Bota (semnalarea poate fi citită aici). Mă bucur mult deoarece mă leagă de dânsul o veche și respectuoasă prietenie.

Prima mea întâlnire cu părintele Bota fusese în Cluj, cu peste 30 de ani în urmă, în timpul comunismului, când Biserica Greco – Catolică era încă interzisă şi îşi ducea existenţa în clandestinitate. Am participat împreună cu alţi tineri la o întâlnire clandestină în casa părintelui Matei Boilă de pe Calea Turzii. Acolo l-am văzut şi ascultat pe părintele Bota vorbind cu înflăcărare despre adevărul istoric atât de falsificat şi batjocorit de comunişti, despre lupta de veacuri a Bisericii Greco- Catolice pentru libertatea şi demnitatea românilor din Transilvania. Cuvintele sale ne mişcau profund, ne mobilizau, ne dădeau o mare încredere în biruinţa adevărului, care nu putea fi departe… Aveam în faţa mea un om al luptei şi al jertfei, cu o dârzenie de stâncă!

La terminarea întâlnirii am făcut cunoştinţă şi mare mi-a fost bucuria aflând că dânsul este din Maramureş, ca şi mine. La auzul numelui meu, uimirea a devenit reciprocă… părintele îmi cunoştea familia încă din 1939, când a vizitat locuința bunicilor mei de la Locul Târgului! Își amintea apoi că prin ’46-’47 făcea plimbări lungi cu tatăl meu, Aurel Vişovan, exprimându-şi amândoi îngrijorarea faţă de soarta ţării cotropite de bolşevici dar şi hotărâţi de a continua lupta, fiecare pe drumul său, cu preţul oricăror sacrificii… (la scurtă vreme au fost amândoi arestați). Am aflat apoi, de la alţi tineri greco-catolici, că părintele Bota este o somitate intelectuală – a absolvit 3 facultăţi şi are doctoratul în istorie! Aşadar, vorbele sale nu sunt doar rodul entuziasmului, dar şi al unei formaţii ştiintifice solide, a unei vaste culturi… În anii de după Revoluţie ne-am mai întâlnit de câteva ori la Cluj, la Sighet, la Rona de Jos, cu prilejul unor evenimente spirituale. Mi-am dus de mai multe ori copiii să-l cunoască și să-l asculte, la dânsul acasă, la Florești (lângă Cluj).

Au trecut, aşadar, peste 3 decenii de la prima întâlnire. Părintele Bota a împlinit 100 de ani de viaţă! A supraviețuit unui grav accident, a trecut prin mai multe boli, a depăşit multe suferinţe şi tot nu se lasă! A celebrat multă vreme serviciile religioase (deși depășise 90 de ani!) în cartierul Iris din Cluj, luptând pentru retrocedarea bisericii ctitorite de preotul maramureşean Vasile Chindriş în anii ’30 (şi el închis în temniţele comuniste), a publicat mai multe cărţi pe teme teologice şi istorice, continuă cercetările pe mai multe teme, participă cu lucrări la simpozioane şi manifestări, este atent la tot ce se întâmplă în ţară şi în lume cu o energie inepuizabilă! Ca ofițer veteran de război a avansat în rezervă grad cu grad, acum ajungând general!… și este foarte mândru de asta!

Mă primeşte și acum în casă cu mare bucurie, ca de fiecare dată… eu îl salut cu voce tare: «Părinte, sunteți un miracol al lui Dumnezeu!»… Mă întreabă ce-mi face familia, ce se mai întâmplă prin Sighet şi prin satele Maramureşului… îi cer o privire retrospectivă la ceas centenar…. Îmi răspunde cu o frază care cuprinde totul: „Mi-am închinat viaţa Bisericii şi neamului”. O frază rostită cu simplitate dar şi cu siguranţa celui care ştie că spune adevărul. Cine ar putea formula îndoieli în faţa unei asemenea biografii impresionante? În lagărele ruseşti sau în temniţele comuniste, la altarele bisericilor şi în aulele universităţilor, părintele Bota a dat aceeaşi mărturie a lui Cristos – Calea, Adevărul şi Viaţa. Mărturia lui Cristos pe pământul românesc. Lumina lui Cristos în sufletul românesc.

Preot prof. Marius VIȘOVAN