Eroul sighetean Ion Popșa, aruncat în gropile comune de la Tg. Ocna!

Marți 18 februarie a avut loc în orașul Tg. Ocna (jud. Bacău) comemorarea anuală a deținuților politici care au suferit, în penitenciarul din localitate, în anii regimului comunist (bolnavi de T.B.C. adunați de la închisorile din restul țării), o parte dintre ei găsindu-și acolo sfârșitul și fiind aruncați în gropi comune, osemintele lor rămânând neidentificate până azi. Printre ei se află și sigheteanul nostru Ion Popșa, erou al luptei anticomuniste din Maramureș, decedat la Tg. Ocna la 4 aprilie 1952 (frate cu Vasile Popșa, cel ucis de Securitate la Ieud în 1949).
Comemorarea a fost organizată de Episcopia Ortodoxă a Romanului și Bacăului în colaborare cu Fundația „Profesor George Manu”, inițiatoarea și promotoarea constantă a cultului martirilor de la Tg. Ocna. Slujba de pomenire a fost oficiată de un grup de preoți ortodocși în frunte cu protopopul de Onești, participanții venind din toate colțurile țării.

Frații sigheteni Ion și Vasile Popșa au rămas în istorie prin grupul de partizani pe care l-au constituit în zona Ieud – Dragomirești și care a fost cea mai puternică organizație armată anticomunistă din Maramureș, în anii 1948-1949. Ei au copilarit în Sighet, la Podu Ronișorii, familia fiind originară de peste Tisa din Apșa de Mijloc, au avut mai mulți frați și surori, o parte din urmașii lor locuind și azi la Sighet.
Ion Popșa a fost membru al Tineretului Național Țărănist, spre deosebire de fratele său care a aderat la Mișcarea Legionară (în rezistența anticomunistă deosebirile au dispărut complet, unitatea și armonia între tinerii maramureșeni din cele două orientări fiind asigurată de părintele ieudean Ion Dunca Joldea, mentorul spiritual al grupului). Amândoi s-au remarcat printr-un fierbinte patriotism și un curaj excepțional, Ion având și talent organizatoric și o anumită pregătire militară, Vasile având o mai mare profunzime spirituală. Ion a supraviețuit încercuirii de la Ieud din mai 1949 unde a fost ucis fratele său, a reușit să fugă dar a fost prins mai târziu, a cunoscut temnițele comuniste și s-a stins la Tg. Ocna, după o îndelungă suferință. Există puține mărturii despre viața sa în detenție, apare menționat ca participând la unele dezbateri confesionale în celulă (Ion fiind greco-catolic, majoritatea celorlalți fiind ortodocși), toate însă în spiritul dragostei și fraternității creștine și românești (Ion Ianolide, Întoarcerea la Hristos).

Dintre martirii ce și-au săvârșit viața la Tg. Ocna, mult mai cunoscut pe plan național este însă studentul basarabean Valeriu Gafencu (troița din fotografie îi este dedicată), supranumit „sfântul închisorilor” pentru viața sa spirituală de mare profunzime mistică, ce i-a creat rapid un imens prestigiu printre deținuții politici din închisorile din România. Student la Iași și îndrumător al „Frățiilor de Cruce” este arestat în 1941 de regimul Antonescu și va rămâne în detenție până la sfârșitul vieții în 1952, la 18 februarie. În cadrul Bisericii Ortodoxe există de câțiva ani un curent de opinie care propune canonizarea sa, Sfântul Sinod al BOR nepronunțându-se pe acest subiect (niciun creștin ortodox mort în prigoana comunistă din România, cleric sau mirean, nu a fost deocamdată canonizat).

preot prof. Marius VIȘOVAN




Greco-catolicii ies la lumină!

Azi, 18 februarie, se împlinesc exact 30 de ani de la prima liturghie greco-catolică oficiată în aer liber la Sighet după 4 decenii de persecuție comunistă împotriva Bisericii Greco – Catolice, perioadă în care orice manifestare publică a cultului greco-catolic a fost interzisă – activitatea desfășurându-se doar în clandestinitate, cu grupuri mici, în locuințe particulare și aceasta cu mari riscuri, în multe cazuri Securitatea operând arestări soldate cu ani de închisoare și alte necazuri pentru cei implicați.

După răsturnarea lui Ceaușescu la 22 decembrie 1989 și relegalizarea cultului greco-catolic la 31 decembrie, Biserica Greco- Catolică își poate desfășura cultul în mod liber, fără interdicții din partea statului, dar… ea nu dispune de lăcașuri de cult, toate bisericile și capelele confiscate în 1948 (peste 2.000) rămânând în continuare în posesia Bisericii Ortodoxe (decretul de relegalizare neprecizând nimic despre restituirea patrimoniului greco-catolic). Mai mult, propaganda dușmănoasă afirma că de fapt “greco-catolicii nu mai există” (inclusiv președintele Iliescu a dat o declarație care sugera ceva similar) deci „nu ai cui să restitui” bisericile și proprietățile…

În aceste condiții, mitropolitul greco-catolic Alexandru Todea (14 ani în închisorile comuniste, devenit ulterior Cardinal) cere comunităților greco-catolice să celebreze liturghii în aer liber peste tot unde se poate (mai ales la orașe) pentru a demonstra opiniei publice interne și internaționale (inclusiv răuvoitorilor) că Biserica Greco – Catolică există! Să dovedim că în ciuda celor 40 de ani de teroare și spălare a creierului, în România mai există un număr semnificativ de persoane care își mărturisesc deschis apartenența la Biserica lui Gheorghe Șincai și Petru Maior, a lui Simion Bărnuțiu și Vasile Lucaciu, a lui George Coșbuc și Liviu Rebreanu, a lui Iuliu Hossu, Ioan Suciu și a celorlalți episcopi morți în temnițele comuniste, a lui Iuliu Maniu și Ilie Lazăr și a altor eroi pe care n-avem voie să-i uităm (ca să cităm doar câteva nume sonore).

Având „undă verde” de la părintele Grigore Balea (nașul meu de cununie), am început împreună cu un prieten să lipim afișe prin tot orașul anunțând liturghia greco-catolică pentru duminica următoare, 18 februarie 1990, în spațiul liber din spatele Liceului Pedagogic (acum Lukoil). Primul set de afișe erau mici, de – abia vizibile și scrise de mână de soția mea (vai, ce naivi eram!) și puse pe unde apucam… la al doilea însă directorul Mihai Dăncuș de la Muzeu a preluat inițiativa și ni le-a scos la tipografie. Acum erau elegante și cu litere mari, puteau fi zărite de la distanță. Am umplut tot centrul orașului cu ele… Simțeam că am făcut o treabă importantă. Dar era iarnă…. va veni oare lumea să stea în frig ore întregi? Nu ne vom face de râs fiind prea puțini? Erau voci în jurul nostru care ziceau că ne-am cam hazardat… Eu o țineam una și bună că dacă la Cluj se face, la Baia Mare se face… de ce să nu fie și la Sighet liturghie în aer liber? Sora Florina Mărieș, minunata mea vecină din cartierul 1 Mai (călugăriță dinainte de 1948) îmi spunea cu o oarecare îngrijorare: „Dar Marius, cine va da răspunsurile la liturghie? Trebuie timp să ne organizăm …”

Ei bine, Domnul a suplinit toate lipsurile obiective și duminică 18 februarie 1990, la ora fixată, în prezența a circa 200 de persoane s-a celebrat Sfânta Liturghie pe un altar improvizat (o masă adusă din casa prof. Petru Mihalyi, ce locuia în vecinătate și ornată apoi cu cele necesare cultului). Alături de părintele profesor Grigore Balea (foarte cunoscut și respectat de sigheteni) au oficiat și părintele Simion Mesaroș de la Baia Mare (viitorul rector al Institutului Teologic Greco-Catolic) și un preot tânăr, pe care nu-l cunoșteam atunci, părintele Cornel Ardelean – actualul paroh de Sarasău. Emoționantele cuvinte de învățătură ale preoților au marcat semnificația momentului dându-ne curaj să ieșim la lumină și să ne mărturisim credința având ca modele și mijlocitori cerești pe martirii noștri care s-au jertfit în prigoana comunistă pentru libertatea noastră de azi.

Așa a fost începutul…

Preot prof. Marius VIȘOVAN




Iuliu Maniu omagiat la Sighet

Sâmbătă, 8 februarie 2020, la Sighetu Marmației a avut loc comemorarea anuală a marelui om politic Iuliu Maniu, unul dintre artizanii Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, președinte al Partidului Național Țărănesc și prim – ministru în mai multe guverne ale României Mari, exterminat de comuniști în temnița de la Sighet la 5 februarie 1953.

Rugăciuni pentru veșnica sa odihnă (pomeniți au fost și liderii național tărăniști Ion Mihalache și Ion Rațiu) au fost înălțate atât la celula în care a murit, de la parterul Memorialului Sighet, cât și la Ciarda unde zac încă nelocalizate rămășițele sale pământești (alături de ale celorlalți morți în închisoarea Sighet din acea perioadă) de un grup de preoți greco-catolici din zonă.

Conferința dedicată lui Iuliu Maniu a avut loc în sala Transist a Primăriei din Sighet și a fost moderată de organizatorul principal al evenimentului, dr. Gheorghe Șiman, în prezența a peste 100 de participanți, din Sighet, Baia Mare și din multe colțuri ale țării. Printre personalitățile care au luat cuvântul evocând foarte documentat și emoționant figura istorică a lui Iuliu Maniu s-au remarcat fostul Ministru al Integrării Europene național-țărănist Alexandru Herlea (cel care în legislatura 1996-2000 a inițiat discuțiile României cu Uniunea Europeană), prof. univ. dr. Doru Radosav – o somitate a Universității clujene, fostul ministru național – țăranist Ioan Avram Mureșan, părintele rector Simion Mesaroș din Baia Mare, etc. Mesajul unanim subliniat de vorbitori a fost perenitatea mesajului spiritual al lui Iuliu Maniu, de care política și societatea românească de azi au mare nevoie.

Preot prof. Marius VIȘOVAN




În Spania, morții vorbesc… (autor, Marius Vișovan)

Deși am fost de multe ori în Spania, anul acesta am avut ocazia să văd pentru prima dată niste spații cutremurătoare… cimitire imense pe locul gropilor comune în care zac victimele asasinate acolo de comuniști în 1936. La Paracuellos de Jarama (la est de Madrid) 11.000 de morți, asasinați în câteva zile, la Aravaca (la vest de Madrid) „doar” 800 de morți. Și asemenea masacre au avut loc în multe orașe din Spania acelor ani din ordinul guvernului de stânga, controlat de comuniști sau a diverselor autorități locale în subordinea acestuia.

Simt că pământul arde și morții vorbesc… acești oameni, ale căror oseminte zac sub picioarele noastre nu au murit în luptă, nici nu au trecut vreodată prin fața unui tribunal, au fost arestați la grămadă și în mare grabă în toamna anului 1936 pentru opoziția reală sau presupusă față de regimul dirijat de la Moscova… mulți preoți și călugărițe, militari suspectați, membri reali sau presupuși ai partidelor de dreapta, femei, copii și bătrâni din familiile opozanților politici sau pur și simplu aflați la locul nepotrivit în timpul raziilor… Închisorile din Madrid au devenit repede arhipline și atunci comuniștii au organizat repede câteva sute de spații de anchetă și detenție ad – hoc, numite ceka, după modelul sovietic. Acolo, sub conducerea consilierilor sovietici, s-au aplicat torturile care au îngrozit Madridul. Umbra lui Stalin se întindea peste Europa….

Când trupele naționaliste s-au apropiat de Madrid, autoritățile comuniste (generalul Miaja și Santiago Carillo, ulterior mare prieten al lui Ceaușescu) simțind că pierd controlul situației, au evacuat toate închisorile… dar nu pentru a-i elibera pe deținuți ci pentru a-i lichida în masă! Asta s-a întâmplat la Paracuellos de Jarama – un adevărat abator al Spaniei comuniste și în alte locuri. Un Katyn al Spaniei!

După 3 ani, la terminarea războiului civil, gropile comune au fost descoperite… și de atunci încoace cimitirele înseși și monumentele comemorative constituie un locaș de reculegere și rugăciune. O parte din cei asasinați au fost deja canonizați de Biserica Catolică (în total, 1918 martiri spanioli uciși în perioada 1936-1939 au fost canonizați până acum de Papa Ioan Paul al doilea, Papa Benedict al XVI- lea și actualul Papa Francisc) iar alte dosare de canonizare sunt în curs de finalizare.

Stau și mă gândesc… și încerc o comparație… în România comunistă nu au fost masacre cu mii de victime în câteva zile… dar am avut Piteștiul și Gherla cu spălarea creierului, torturi zi și noapte ani de zile la rând… Canalul cu exterminarea prin muncă forțată epuizantă… alte zeci de închisori în care frigul, foamea și mizeria au secerat mai lent dar sigur atâtea vieți… doua milioane de români întemnițați… teroarea generalizată asupra populației… minciuna perversă inoculată decenii la rând…În Spania, comuniștii au ucis mult și repede fiindcă nu aveau mult timp la dispoziție… la noi însă au avut timp nelimitat să ducă barbaria și dezumanizarea la cote performante și s-o extindă la scara întregii societăți, cu viclenie și rafinament tot mai mare… lichidarea valorilor și instituțiilor și înscăunarea diavolului ca „înger de lumină”, un dresaj în masă care a pervertit în mare măsură sufletul poporului nostru, care după 3 decenii de oarecare libertate încă nu s-a trezit pe deplin din coșmar…. Constatăm cu durere mereu mai mare proporțiile dezastrului comunist din România și consecințele sale pe termen lung… În Spania anilor ’30 comuniștii au făcut doar un… „antrenament”.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

foto: Marius Vișovan




Preotul de 100 de ani… este prietenul meu!

Mă bucur foarte mult că siteul nostru „Salut, Sighet!” a semnalat fericitul (și neobișnuitul) eveniment al împlinirii vârstei centenare de către maramureșeanul nostru, preot prof. dr. Ioan M. Bota (semnalarea poate fi citită aici). Mă bucur mult deoarece mă leagă de dânsul o veche și respectuoasă prietenie.

Prima mea întâlnire cu părintele Bota fusese în Cluj, cu peste 30 de ani în urmă, în timpul comunismului, când Biserica Greco – Catolică era încă interzisă şi îşi ducea existenţa în clandestinitate. Am participat împreună cu alţi tineri la o întâlnire clandestină în casa părintelui Matei Boilă de pe Calea Turzii. Acolo l-am văzut şi ascultat pe părintele Bota vorbind cu înflăcărare despre adevărul istoric atât de falsificat şi batjocorit de comunişti, despre lupta de veacuri a Bisericii Greco- Catolice pentru libertatea şi demnitatea românilor din Transilvania. Cuvintele sale ne mişcau profund, ne mobilizau, ne dădeau o mare încredere în biruinţa adevărului, care nu putea fi departe… Aveam în faţa mea un om al luptei şi al jertfei, cu o dârzenie de stâncă!

La terminarea întâlnirii am făcut cunoştinţă şi mare mi-a fost bucuria aflând că dânsul este din Maramureş, ca şi mine. La auzul numelui meu, uimirea a devenit reciprocă… părintele îmi cunoştea familia încă din 1939, când a vizitat locuința bunicilor mei de la Locul Târgului! Își amintea apoi că prin ’46-’47 făcea plimbări lungi cu tatăl meu, Aurel Vişovan, exprimându-şi amândoi îngrijorarea faţă de soarta ţării cotropite de bolşevici dar şi hotărâţi de a continua lupta, fiecare pe drumul său, cu preţul oricăror sacrificii… (la scurtă vreme au fost amândoi arestați). Am aflat apoi, de la alţi tineri greco-catolici, că părintele Bota este o somitate intelectuală – a absolvit 3 facultăţi şi are doctoratul în istorie! Aşadar, vorbele sale nu sunt doar rodul entuziasmului, dar şi al unei formaţii ştiintifice solide, a unei vaste culturi… În anii de după Revoluţie ne-am mai întâlnit de câteva ori la Cluj, la Sighet, la Rona de Jos, cu prilejul unor evenimente spirituale. Mi-am dus de mai multe ori copiii să-l cunoască și să-l asculte, la dânsul acasă, la Florești (lângă Cluj).

Au trecut, aşadar, peste 3 decenii de la prima întâlnire. Părintele Bota a împlinit 100 de ani de viaţă! A supraviețuit unui grav accident, a trecut prin mai multe boli, a depăşit multe suferinţe şi tot nu se lasă! A celebrat multă vreme serviciile religioase (deși depășise 90 de ani!) în cartierul Iris din Cluj, luptând pentru retrocedarea bisericii ctitorite de preotul maramureşean Vasile Chindriş în anii ’30 (şi el închis în temniţele comuniste), a publicat mai multe cărţi pe teme teologice şi istorice, continuă cercetările pe mai multe teme, participă cu lucrări la simpozioane şi manifestări, este atent la tot ce se întâmplă în ţară şi în lume cu o energie inepuizabilă! Ca ofițer veteran de război a avansat în rezervă grad cu grad, acum ajungând general!… și este foarte mândru de asta!

Mă primeşte și acum în casă cu mare bucurie, ca de fiecare dată… eu îl salut cu voce tare: «Părinte, sunteți un miracol al lui Dumnezeu!»… Mă întreabă ce-mi face familia, ce se mai întâmplă prin Sighet şi prin satele Maramureşului… îi cer o privire retrospectivă la ceas centenar…. Îmi răspunde cu o frază care cuprinde totul: „Mi-am închinat viaţa Bisericii şi neamului”. O frază rostită cu simplitate dar şi cu siguranţa celui care ştie că spune adevărul. Cine ar putea formula îndoieli în faţa unei asemenea biografii impresionante? În lagărele ruseşti sau în temniţele comuniste, la altarele bisericilor şi în aulele universităţilor, părintele Bota a dat aceeaşi mărturie a lui Cristos – Calea, Adevărul şi Viaţa. Mărturia lui Cristos pe pământul românesc. Lumina lui Cristos în sufletul românesc.

Preot prof. Marius VIȘOVAN




Prim-protopop dr. Dobos Janos – 30 de ani de la trecerea în eternitate

Azi, 10 ianuarie, se împlinesc 30 de ani de la trecerea în veșnicie – la 10 ianuarie 1990 – a părintelui prim – protopop dr. Dobos Janos, paroh romano – catolic de Sighet timp de aproape 4 decenii, personalitate spirituală de mare anvergură în condițiile dificile ale regimului comunist, intelectual de valoare și păstor dăruit al catolicilor sigheteni. O prezentare biografică mai amănunțită a apărut pe „Salut, Sighet!” în anul 2018 și poate fi citită aici.

Requiem aeternam dona ei, Domine, et lux perpetua luceat ei! Requiescat in pace!

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată! Isten nyugtassa!

Preot prof. Marius VIȘOVAN




Un sighetean în zilele Revoluției

Eu nu am participat la Revoluția din decembrie 1989. Nu am făcut nimic ca să merit o asemenea calitate. Și totuși, am fost atât de aproape, atât fizic cât și moral… Proximitatea morală nu cred că trebuie să o dovedesc, am fost educat într-o familie cu enorme jertfe în lupta împotriva comunismului – antiromânesc, ateu și satanic, șapte membri ai familiei mele au fost deținuți politici, dar de departe Calvarul tatălui meu Aurel Vișovan a fost cel mai mare în cei 16 ani de închisoare. În perioada studenției mele la Cluj toți colegii, prietenii și vecinii de cămin (inclusiv informatorii Securității, cu certitudine!) îmi cunoșteau atitudinea. Purtasem sute de discuții în care criticam regimul aducând argumente istorice, în primul rând suferința tatălui meu, dar și absurdul minciunii de zi cu zi pe care o vedeam cu toții, trăiam tot mai prost dar trebuia să ne prefacem fericiți… Frecventam liturghiile clandestine ale preoților greco-catolici, care erau prin ele însele o formă de rezistență împotriva politicii comuniste. În fața casei Doinei Cornea am fost luat la întrebări de Miliție, atunci m-am speriat dar nu am fost chemat la Securitate. Deci îmi doream din tot sufletul o Revoluție… în Polonia, apoi Ungaria și Cehoslovacia lucrurile se mișcau în direcția schimbării, a căzut Zidul Berlinului, apoi și Jivkov al bulgarilor (care părea la fel de înțepenit în scaun ca Ceaușescu) și-a dat demisia. La noi chiar nimic?

În după-amiaza de 21 decembrie 1989, eram încă în Cluj (student la matematică în ultimul an)… majoritatea studenților plecaseră deja acasă în vacanța de iarnă (Crăciunul nu exista pentru regimul comunist), dar eu am mai rămas fiind angrenat într-un concurs de șah și mai aveam o partidă de jucat. Cantina fiind deja închisă, mă duc cu soția să luăm masa în centru la Lacto Vegetarian, foarte aproape de statuia lui Matei Corvin, pe o latură a pieței. Când terminăm de mâncat, era aproape ora trei, trecem pe lângă hotelul Continental… patrule de soldați înarmați trec pe lânga noi… văzându-i așa tineri, cu compasiune zic, cu voce destul de tare „Săracii oameni!”. Mă gândeam că au o misiune ingrată. Unul din ei se uită lung la mine…. Știam de la Vocea Americii că la Timișoara fuseseră manifestații în zilele precedente și s-a tras în oameni, se auzeau mitralierele, au fost morți și răniți… soția cutremurată zice „ascultă! chiar se trage în oameni!!!”. Eram și eu profund îndurerat, dar parcă nu chiar șocat, știam că istoria comunismului e un șir nesfârșit de crime.

O jumătate de oră mai târziu, acolo în intersecția de la Continental au fost primii morți ai Revoluției de la Cluj… dar eu nu mai eram acolo și nu știam nimic. Dacă aș fi știut că va ieși lumea în stradă și va protesta contra lui Ceaușescu poate m-aș fi dus și eu… dar n-am știut. Aveam să aflu doar spre seară când am mers în vizită la unchiul meu Mircea în cartierul Mănăștur. El m-a pus la curent cu ce se întâmplase în centru dar și la București unde marele miting convocat de Ceaușescu s-a transformat în demonstrație de protest…și acolo erau morți și răniți, dar Televiziunea Română transmitea doar comunicatele oficiale ale regimului. Tot ce știam era de la Europa Liberă, radioul mergea în bucătărie, unchiul și mătușa nu ne-au lăsat să plecăm la cămin în seara aceea, am rămas la ei. Am stat cu urechea lipită de radio, ascultam apeluri repetate ale unor personalități din exil care cereau mereu soldaților armatei române să nu tragă în părinții și frații lor. Între timp fereastra era deschisă și s-au auzit rafale de mitralieră până după miezul nopții… unde se trăgea și cine trăgea nu știam dar tot Mănășturul răsuna.

A doua zi, 22 decembrie dimineața, mătușa ne-a dus cu mașina până aproape de Hașdeu (pe variantă prin Zorilor, intuind bine că pe Moților e pericol), am urcat în cămin, ne-am luat bagajele și am pornit spre gară, ca să mergem acasă la Sighet cu un tren de după-masă. Când am travesat Calea Moților pe la ora 10:30 -11:00 am văzut grupuri de lumânări pe caldarâm, semn că acolo fusese împușcat cineva… (același lucru aveam să-l vedem pe str. Horea câteva ore mai târziu) am ajuns în cartierul Grigorescu unde am oprit la niște prieteni din grupul de tineri greco-catolici cu care activam în clandestinitate, televizorul le era stricat dar ascultam la radio… sinuciderea generalului Milea, alte comunicate oficiale apoi, brusc, vocile lui Dinescu și Caramitru care anunțau victoria, căderea dictatorului…. nu înțelegeam, credeam că e o piesă de teatru istorică!… când ne-am convins că e adevărat ne-a cuprins o bucurie incredibilă, parcă era prea frumos ca să fie adevărat… Am mers pe la ora 3 în centru cu un prieten și am văzut mulțimea care-și manifesta bucuria, se țineau în continuare discursuri, librăriile erau luate cu asalt pentru a da foc cărților lui Ceaușescu. Pe înserate am pornit spre gară, acceleratul Timișoara – Sighet a sosit cu mare întârziere, toată lumea vorbea de teroriști, trenul a avut mai multe opriri lungi pe traseu… în fine, pe la 3 dimineața ajungem la Sighet.
În gară ne aștepta tata. Încă de pe scările vagonului îl salut fericit și cu voce tare: ”Trăiască România Liberă!”. Tata ne îmbrățișează bucuros că ne vede acasă dar zice pe ton reținut: „Încă nu sunt clare lucrurile…”. Pe ușa gării însă era un afiș mare ce ne-a dat un anumit curaj. Conținea comunicatul Frontului Salvării Naționale din Sighet care își asuma puterea locală provizorie și pe lângă alte fraze declara Crăciunul ca sărbătoare oficială. Era un semn că ceva chiar se schimbase! Soția și mama s-au culcat iar eu cu tata am continuat să povestim febril… am adormit pe la 6 dimineața după ce văzusem în reluare declarația citită de Iliescu, „ultimul pe listă, cu voia dumeavoastră…”.

Câteva ore mai târziu, mă scol și merg în centru unde știam că există încă mulțimi de oameni adunați în fața primăriei, unde noile oficialități țineau discursuri și prezentau unele măsuri ce fuseseră luate pe plan local. Aflând că sunt student și vin de la Cluj, cineva mă duce în clădire și mă pune lângă vorbitorii de la balcon. Mai era acolo un student la Timișoara (nu i-am reținut numele) care a vorbit impresionant despre moartea colegului sighetean Tiberiu Florian (prețul de sânge pe care orașul nostru l-a dat pentru libertate în decembrie ’89). Mi s-a dat și mie microfonul și am evocat jertfele Maramureșului în lupta anticomunistă de-a lungul timpului, omagiind figura martirului Gheorghe Rednic din Săpânța, unul din liderii grevelor studentești din Cluj din 1946, mort în închisoare.

Din zilele următoare nu mai am decât amintiri disparate… agitație multă, brasarde tricolore… zvonuri aberante… otrăvirea apei… vin teroriștii cu elicoptere, să apărăm spitalul… au intrat rușii (să ne salveze, evident!), tancurile sovietice sunt deja la Sarasău (vecinul de la parter părea foarte bine informat), aflam de la televizor execuția lui Ceaușescu după un simulacru de proces (dar atunci totul părea justificat!), mă delimitez totuși, între prieteni, de uciderea lui… e extrem de vinovat, fără îndoială, dar ca și creștin sunt contra pedepsei cu moartea. Totuși, țara răsufla ușurată, parcă lucrurile se liniștesc.

Avem un nou guvern, cu mulți comuniști notorii dar suntem îngăduitori… sunt oameni valoroși profesional, nu-i așa?… au altă gândire decât Ceaușescu… reacțiile occidentale par a fi pozitive, suntem pe drumul cel bun! Ce se întâmpla de fapt în București, habar n-aveam! Tatăl meu publică un articol despre închisoarea Pitești (unde teroarea a început tot la un Crăciun, cu fix 4 decenii în urmă) în primul ziar sighetean liber…

Noua putere a mimat democrația vreo două săptămâni, până pe 12 ianuarie. Când l-am văzut însă pe Iliescu anulând decretele din ziua precedentă (unul din ele viza chiar interzicerea legală a Partidului Comunist) am început să înțelegem că Revoluția a fost confiscată și că fusesem – și noi împreună cu imensa majoritate a românilor – victimele unei imense manipulări. După 30 de ani, chiar dacă s-au făcut multe progrese, lupta anticomunistă nu s-a încheiat.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

PS. Dacă studentul la Timișoara care a vorbit pe 23 decembrie 1989 de la balconul primăriei Sighet citește aceste rânduri, îl rog să scrie un comentariu în josul textului și să se prezinte. Mi-ar face o mare bucurie și sunt convins că momentul merită menționat pentru publicul sighetean.

N.R.: Foto – Mihai Dăncuș, din Arhiva Muzeului Maramureșului. Sighet, 22 decembrie 1989.




Sfințirea unei plăci memoriale în parohia greco-catolică Șugău

Pe peretele exterior al bisericii greco-catolice din cartierul Șugău a fost amplasată o placă memorială în cinstea celor patru preoți greco-catolici din vechea generație (domiciliați în Sighet) care au slujit alternativ în parohia Șugău în primii ani de existență ai comunității (1991-1994), după reluarea activității legale a cultului greco-catolic, întreruptă în cele patru decenii de persecuție comunistă.

Părinții spirituali omagiați prin această placă memorială, personalități ale Bisericii dar și luptători ai cauzei naționale sunt: preot canonic Ilie Opriș (1915-2001), preot protopop Vasile Hotico (1922-1995), preot profesor Grigore Balea (1920-2006) și preot profesor Vasile Paul (1917-1994).

Sfințirea plăcii a avut loc duminică 1 decembrie 2019, la sfârșitul Sfintei Liturghii și a fost oficiată de părintele paroh Marius Vișovan împreună cu părintele Cornel Ardelean din parohia Sarasău, în prezența credincioșilor din parohia Șugău, a unor membri ai familiilor preoților omagiați și a altor invitați. În cuvântarile rostite preoții au evocat pe larg meritele deosebite ale celor patru iluștri înaintași.

Preot prof. Marius VIȘOVAN




In memoriam Alexandru Ștefan (1932-1996)

Un deținut politic sighetean mai puțin cunoscut, dar care – asemenea celorlalți – nu merită uitat, este Alexandru Ștefan (1932- 1996 ). Foarte tânăr în 1949, elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, neîncadrat politic, dar revoltat, asemenea majorității elevilor sigheteni, de arestarea profesorului lor Aurel Vișovan și a colegilor din clasele mai mari în august 1948 ( „lotul Vișovan” ), apoi a altui grup de colegi conduși de Ștefan Minică în mai 1949 ( „Tânărul cuib” ), Alexandru Ștefan a fost arestat, împreună cu alți doi colegi – Ștefan Coman și Alexandru Nagy – printr-o capcană organizată de Securitate prin colegul lor Alexandru Ivasiuc (din păcate, aceeași persoană cu renumitul scriitor de mai târziu). Dăm cuvântul memorialistului Gheorghe Andreica, coleg de suferință cu aceștia în închisorile comuniste, care explică în detaliu situația lor.

„Trei elevi mai tineri de la „Dragoș Vodă”: Ștefan Alexandru, Coman Ștefan și Nagy Alexandru sunt convinși de Ivasiuc să activeze clandestin contra regimului. Ivasiuc le distribuie manifeste pe care tinerii le duc acasă. În noaptea următoare Securitatea descinde la locuințele celor trei, găsește manifestele și cei trei sunt arestați. Deși toți trei au declarat că au manifestele de la Ivasiuc, acesta nu este arestat.” (Gheorghe Andreica, Târgșorul nou – Închisoarea minorilor, pag. 62)

Ștefan, Coman și Nagy constituie al treilea (și ultimul) lot de elevi condamnați politic de la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet. Vor ispăși condamnarea la Târgșor (jud. Prahova) – unde elevii maramureșeni din cele 3 loturi succesive vor constitui cel mai numeros grup de deținuți, renumit prin verticalitate de caracter și solidaritate pe toate planurile – apoi la Canal.

După eliberarea din detenție, Alexandru Ștefan se întoarce la Sighet, unde se realizează familial iar profesional atât cât i se permite, va prinde căderea (oficială) a comunismului în 1989 și trece la cele veșnice în 1996.

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată !

Preot prof. Marius VIȘOVAN




Ave Maria în celulă!

Acum 60 de ani, în octombrie 1959, în sinistra închisoare comunistă din Satu Mare, o parte din eroii maramureșeni încep a doua parte a Calvarului: suferințele sunt imense și par fără de sfârșit dar o rază de lumină țâșnește din iubire și credință. Profesorul Nistor Man, decanul de vârstă al supraviețuitorilor „lotului Vișovan” ne destăinuie acest moment impresionant, îngrozitor și sublim…

Octombrie 1959, la Satu-Mare. Procesul s-a sfârşit. O parte a membrilor Grupului Tinerilor Anticomuniști maramureşeni – arestaţi prima data în 1948 şi eliberaţi după executarea unor detenţii mai mari  sau mai mici – au fost condamnaţi din nou, primind pedepse şi mai mari. De această dată, acuzaţiile erau complet inventate şi concluziile de-a dreptul aberante. Securitatea a mai adăugat grupului alte câteva persoane  care nu fuseseră arestate prima dată pentru a arăta că noua „organizaţie” luase amploare…

Trei dintre cei condamnaţi – Fănică Deac, Ghiţă Nan şi cu mine, am fost băgaţi la izolare, fiind acuzaţi de sfidarea justiţiei în timpul  procesului.  Era ziua de 26 octombrie, sărbătoarea sfântului Dumitru. Am fost introduşi într-o celulă fără geam, afară era o toamnă friguroasă, temperatura sub zero grade, noi îmbrăcaţi în haine subţiri de doc, cu lanţuri la picioare, lanţuri grele şi groase cu veriga de 15 mm. În celulă nu era niciun  mobilier, doar o tinetă fără capac, ciment pe jos şi o cană pentru apă.  Mâncarea era o dată la 3 zile… Ne ţineam în braţe unul pe altul ca să nu îngheţăm, ne schimbam tot la 40 de secunde, cel din faţă venea în spate şi tot aşa… La ora 10 seara era stingerea, primeam o pătură zdrenţăroasă pe care o înfăşuram pe lângă noi şi ne culcam unul în braţele celuilalt. Nu mai puteam de foame, oboseală, frig… Aşa au trecut 30 de zile îngrozitoare.

Pe 25 noiembrie am fost scos de la izolare. Când mi-au scos lanţurile am simţit că zbor!  În celulă mă aşteptau Aurel Vişovan şi Ştefan Minică, ei ştiau de unde vin. Am intrat în celulă unde era destul de cald şi plăcut… Ei cântau „Rugămu-ne îndurărilor, Luceafărului mărilor” şi apoi  „Ave Maria”… Eram aşa de fericit, credeam că sunt în rai!

 

Nistor Man (mărturie cuprinsă în Marius Vișovan,  Maramureșul în lupta anticomunistă, editura Babel, Bacău, 2013)