Recenta trecere la cele veșnice a ing. Aurel Vlad (1933-2026), consemnată în paginile publicației „Salut, Sighet!”, lasă printre noi pe ultimii doi deținuți politici anticomuniști din Maramureș, cei care au sfidat trecerea timpului și mai sunt și azi în viață pentru a da explicit sau măcar implicit o mărturie luminoasă pentru actuala generație, mărturia credinței creștine și a demnității românești pe care Maramureșul a oferit-o masiv pe altarul luptei împotriva comunismului, stăpânirea ilegitimă și criminală, printre cele mai barbare din istoria umanității.

Este vorba de prof. Nistor Man, domiciliat la Tg. Mureș (născut la Șieu în 1929) și dr. Ioan Pop Arvinte, domiciliat la Timișoara (născut la Breb în 1931). Vârsta lor venerabilă (98 și respectiv 96 ani) este încununarea unei vieți deosebite, la jertfele din tinerețe adaugându-se apoi o frumoasă și lungă activitate profesională, în ciuda numeroaselor obstacole și șicane la care au fost supuși pentru a-i marginaliza și descuraja. După 1990 amândoi au fost activ implicați în activitățile și proiectele foștilor deținuți politici de salvare a memoriei rezistenței anticomuniste.

Amândoi au fost elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet, Nistor Man fiind arestat în 1948 (în primul lot, condus de prof. Aurel Vișovan) iar Ioan Pop Arvinte în 1949 (în lotul al doilea de elevi, condus de Ștefan Minică), anchetați și condamnați. Lista sinistrelor închisori în care au fost deținuți este mai lungă în cazul lui Nistor Man – Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, lagărele de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, Constanța, Satu Mare, lagărele din Balta Brăilei, iar Ioan Pop – Arvinte la Sighet, Oradea, Târgșor, Canalul Dunăre – Marea Neagră, Constanța. Ioan Pop Arvinte este văr primar cu Aurel Vișovan; din casa părintească  a acestuia de la Locul Târgului a și fost arestat în 1949.

Deci, ultimii doi… din cele câteva sute de maramureșeni care au fost uciși sau condamnați politic de (in)justiția comunistă  și cele câteva mii care au fost arestați și maltratați pe perioade mai scurte. Marea familie a conștiinței și demnității maramureșene e aproape integral reunită în Cer, unde Domnul va răsplăti pe cei care L-au mărturisit pe pământ. Amin.

Iar celor doi care sunt încă aici cu noi… multă sănătate și un profund respect!

Preot prof. Marius Vișovan

Azi, 21 septembrie 2026, a trecut la Domnul la vârsta de 93 ani ing. Aurel Vlad, născut la Dragomirești, unul dintre ultimii deținuți politici din Maramureș, neobosit promotor al memoriei rezistenței anticomuniste. Este unul dintre elevii Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet onorat pe placa memorială  amplasată și sfințită în 2022. A locuit peste 3 decenii în S.U.A. iar ultimii ani din viață la București.
Aspecte ale biografiei sale au apărut recent pe site-ul „Salut, Sighet!” și pot fi citite AICI.

Veșnica odihnă și memoria binecuvântată !

Preot prof. Marius Vișovan

Sâmbătă la Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc la Muzeul Memorial întâlnirea supraviețuitorilor și urmașilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă. Anul acesta se împlinesc 78 ani de la momentul încarcerării lor în sinistra închisoare din Sighet, la 29 august 1948 (de unde au fost ulterior duși la Cluj pentru proces și apoi repartizați la închisorile de executare a pedepselor – Pitești, Târgșor, Gherla, Canal, Aiud…).

Prezent sâmbătă la Memorial, ultimul supraviețuitor al „lotului Vișovan”, domnul profesor Nistor Man (13 ani în temnițele comuniste) a ținut un discurs la sfârșitul Sfintei Liturghii greco-catolice, celebrate jos pe celular de grupul de preoți și tineri de la Zalău și Oradea, aflați în pelerinaj la Sighet (a 26-a ediție !), într-o atmosferă emoționantă, fiind ascultat cu mult respect și aplaudat de preoții și tinerii prezenți. Din motive de sănătate evidente domnul Nistor Man (97 ani) nu a putut urca la etajul doi în celula 74 (celula unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49) pentru momentul de rugăciune tradițional, celebrat pentru cei deja plecați la Domnul, condus de părintele Marius Vișovan.

Liturghia a fost prezidată de episcopul greco-catolic de Oradea, PS Virgil Bercea, care  apoi a urcat în celula 74 pentru un scurt moment de meditație în locul de jertfă al tinerilor sigheteni și în celula 44 în care au pătimit episcopii martiri.

În afara domnului Nistor Man mai sunt în viață 2 deținuți politici anticomuniști din Maramureșul istoric, domnii Ioan Pop Arvinte (Timișoara) și Aurel Vlad (București ), tot elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” în acea perioadă dar arestați cu un an mai târziu, în 1949.

preot prof. Marius Vișovan

Deținutul politic maramureșean Ioan (Nelu) Dunca – recent trecut la cele veșnice – a avut, din tinerețe și până în faza finală a vieții, după 90 de ani, un umor deosebit – inteligent, curat și reconfortant. Am apreciat mereu aceasta simpatică latură a personalității sale și am reținut câteva din aceste momente (unele publicate dar majoritatea nepublicate). Suflet de mare credință și de mare profunzime spirituală, Nelu Dunca ne demonstrează că și unele situații grave și dureroase din viață pot fi privite cu seninătate…

Arestarea

Auzind de arestarea camarazilor din „grupul Vișovan” la 19 august 1948 și în zilele următoare, elevul de 16 ani Nelu Dunca, aflat acasă la Ieud (40 km de Sighet) reușește să se ascundă vreo 2 săptămâni în pădurile din jurul localității, dar știind că Securitatea face percheziții violente la ei acasă și îi terorizează mama (tatăl era deja arestat), decide să se predea.
Merge cu autobuzul până la Sighet și se adresează primului milițian pe care îl vede pe stradă în oraș: „Eu sunt Nelu Dunca!” milițianul răspunde: „Să trăiești!” Nelu Dunca reia: „Păi, trebuie să mă arestați!” la care milițianul zice, un pic ezitant: „Nu știu, eu sunt de la circulație…”
Ajuns singur la sediul Securității (de pe strada Mihai Viteazu, lângă liceul „Dragoș Vodă”) , Nelu Dunca se predă, este identificat, înregistrat și băgat într-o celulă. I se cere să predea cureaua și șireturile. Nedumerit, întreabă: „De ce mi le luați?” Gardianul răspunde: „Ca să nu te spânzuri cu ele!” la care Nelu replică: „Păi nu puteam să mă spânzur în pădure, trebuia să vin aici la voi ca să mă spânzur??…”

Mămăliga

În perioada petrecută în celula 74 a închisorii Sighet (noiembrie 1948-mai 1949), Nelu Dunca a avut ca și coleg de pat pe Ghiță Andreica (dormeau câte doi într-un pat, fiind doar 9 paturi la 18 deținuți, după cum se poate vedea și azi la Muzeul Memorial, în camera 74) . Într-una din acele nopţi ce precedau sosirea pachetelor de acasă (când acestea  mai erau premise), Ghiță nu putea să adoarmă. Foamea pusese stăpânire pe el sub formă de obsesie.
Aşa l-a prins miezul nopţii. Orologiul bisericii romano-catolice din Sighet bătea ora. Deodată îl vede pe Nelu Dunca că se scoală de lângă el smucit şi grăbit, şi din doi paşi, ajunge la cofa cu apă. Şi unde nu bea vreo trei căni. Se gândea în sinea lui: oare ce-o fi păţit Nelu?
La întoarcere l-a întrebat: „Ce-i cu tine, Nelule, de-ai băut atâta apă?” Nelu a răspuns: „Ce să fie… Am visat că am mâncat o mămăligă cu brânză şi multe jumări gustoase. Mi s-a făcut o sete atât de mare încât m-am trezit din somn să-mi astâmpăr setea.”

Înmormântările

În ultimii ani de viață, când nu se mai putea deplasa prin țară la comemorări sau alte evenimente, îl vizitam pe domnul Ioan Dunca acasă la Vișeu și îi relatam ultimele știri din lumea noastră, știri între care (asta e, offf…) un loc important îl ocupa semnalarea trecerii în veșnicie a unor cunoscuți din alte colțuri ale țării, co-pătimitori ai dânsului de la Târgșor, Canal, Satu Mare sau Balta Brăilei și ajunși, ca și dânsul, la o vârstă venerabilă.
În ciuda senectuții avansate, simpaticul Nelu Dunca nu se dezminte și mai produce o „perlă”. Îmi spune pe un ton foarte serios: „Nu-mi plac înmormântările. Aș lipsi cu drag și de la a mea dacă s-ar putea …”

Preot prof. Marius Vișovan

Expresia „nepoții lui Bogdan” ne cuprinde simbolic pe noi toți maramureșenii dar în sens restrâns se referă la locuitorii satului Cuhea (actualmente Bogdan Vodă) vatra medievală a voievodului înainte de descălecarea în Moldova. Deși mai puțin masivă ca în Ieud sau Dragomirești rezistența anticomunistă a fost prezentă și aici și își are eroii ei, cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, pe care încercăm să îi onorăm sau măcar sa îi salvăm de la uitare.

Cel mai prezent în literatura memorialistică și cu cei mai mulți ani de detenție la activ (11 ani în total) a fost Ștefan Deac (foto), membru al „lotului Vișovan”. Am avut ocazia să îl cunosc personal când se întâlnea cu tatăl meu la unele comemorări, dar a plecat la cele veșnice în 2003, și nu am apucat să îl includ în demersurile de intervievare a supraviețuitorilor și de publicare a mărturiilor foștilor deținuți politici, de aceea nu i-a fost până acum dedicat niciun articol (nici de mine și, din câte știu, nici de altcineva), apărând doar tangențial în mărturiile celorlalți.

A fost arestat în august 1948 și a cunoscut detenția la Sighet (până în mai 1949), apoi procesul la Cluj și perioada de triere de la Jilava, asemenea celorlalți membri ai lotului. Apoi  împreună cu majoritatea elevilor a ajuns la închisoarea pentru minori Târgșor (jud. Prahova) și de acolo la Canalul Dunăre – Marea Neagră, eliberat în 1953. Gheorghe Andreica, coleg de suferință în această perioadă și veritabil cronicar al grupului îl caracterizează astfel:

„ȘTEFAN DEAC (îi ziceam Fănică) din Cuhea. Era un flăcău bine legat, vânjos şi tăcut. Pe lângă că vorbea puţin, era şi foarte corect. Îi plăcea să asiste la ciondănelile noastre, ale celor mai mărunţi, distrându-se copios pe socoteala noastră. Datorită ţinutei sale de ţăran înstărit, l-am botezat „Chiaburul”. Fănică Deac era tipul tânărului răbdător şi nepăsător la suferinţă, rezistent si dârz ca mulți din consătenii lui.” (Gheorghe Andreica, „Cu ghiozdanul la închisoare”)

După o perioadă de libertate (1953-1958) este arestat și condamnat din nou împreună cu mulți dintre colegii din prima detenție și va executa pedeapsa la Satu – Mare, Jilava, Galați și în lagărele de muncă din Balta Brăilei, pâna în 1964. Toate relatările memorialistice (Aurel Vișovan, Gheorghe Andreica, Ioan Dunca) îl prezintă ca un om de caracter, rezistent și dârz, de încredere la bine și la greu. Fotografia lui apare în celula 74 a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, iar numele lui figurează pe placa memorială de la Colegiul Național „Dragoș-Vodă”. După detenție a locuit o perioadă la Timișoara, apoi la Baia Mare partea finală a vieții.

Alți consăteni care au suferit detenția politică în timpul regimului comunist au fost Mariș Vasile – Buheanu (student teolog greco-catolic), Buftea Irina (profesoară), Nan Gheorghe, Buftea Ion – Curatoru, Mareș Vasile, etc.

Veșnica odihnă și memoria binecuvântată eroilor maramureșeni!

Preot prof. Marius Vișovan

„În cântecul tulnicului/ Munții Maramureșului gem/… Blestem de potop și de pară /… Pe toate domniile cu sufletul de fiară… ” (Aurel Vișovan, Rapsodia Maramureșului)

La 3 mai 1949 a căzut eroic la Ieud în luptele cu Securitatea cel mai cunoscut dintre luptătorii anticomuniști din Maramureș, studentul sighetean Vasile (Lică) Popșa, liderul celei mai mari grupări de rezistență din zonă (peste 100 de persoane, după documentele Securității). O biografie mai detaliată a sa a fost publicată  pe „Salut, Sighet!” acum câțiva ani și poate fi citită AICI.

Momentul este relatat de un martor ocular, tânăra de atunci Ioana Dunca, fiica familiei care îi găzduia pe partizani în acea noapte (ulterior căsătorită Petrovan și stabilită în Dragomirești, mamă a 6 copii, trecută la Domnul în 2019 la venerabila vârstă de 88 de ani).

Moartea lui Vasile Popșa

„Tata era în legătură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949,  5 persoane din grupul Popşa au fost găzduite la noi în casă la Ieud. În timpul nopții, nu pot să precizez ora, Securitatea a înconjurat casa. În momentele acelea, partizanii făceau Rozariul împreună cu noi familia. Brusc din noapte s-au auzit somații, apoi s-au tras rafale de mitralieră, au fost clipe de groază, nu știu cât a durat… Lică Popşa a fost împuşcat şi câteva ore mai târziu a murit. Am auzit ulterior că i-au purtat cadavrul pe străzile Sighetului ca să înspăimânte populația…. Ion, fratele său,  a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat (tinerii Găvrilă Iusco-Sfâcă din Ieud, Găvrilă Iusco – Drodu din Șieu și Ștefan Tand din Rozavlea, n.n.). Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea…”

Cei din închisoare află vestea

Gheorghe Andreica relatează momentul în care, aflați în închisoarea Cluj, sighetenii află de moartea lui Lică Popșa, cam cu o lună mai târziu.

„A trecut şi masa de prânz. Gardianul ne scosese pe toţi la program, adică la WC-ul din capătul opus al coridorului. Trecând pe lângă camerele vecine ce aveau uşile puţin întredeschise am aflat că înainte de masă, în una din aceste camere au sosit câţiva inşi de la Securitatea din Oradea. Era prin iunie 1949.
Cu permisiunea gardianului, Aurel Vişovan s-a strecurat în acea cameră pentru ca să afle ultimele ştiri. După vreo trei minute s-a întors în camera noastră. Era transfigurat. Faţa i se înroşise iar în ochii săi – pentru prima oară – vedeam sticlind două lacrimi.
– Ce s-a întâmplat, domnu’ profesor? După câteva clipe de ezitare ne-a răspuns oftând: –Lică Popşa a fost împuşcat de Securitate.
O tăcere grea s-a aşternut peste toţi sighetenii. Îl cunoşteam şi noi elevii pe Lică Popşa, dar numai din vedere. Era un flăcău frumos cu faţa senină. Mi-a rămas întipărit în minte când într-o zi de sărbătoare l-am văzut plimbându-se cu Aurel Vişovan pe trotuarul de lângă clădirea Prefecturii din Sighetu-Marmaţiei. Ţinuta mândră a celor doi tineri studenţi mi s-a fixat adânc în suflet şi a constituit pentru mine un model ce merita imitat…  Chiar şi azi la bătrâneţe când mă plimb de unul singur vorbind cu mine însumi, în faţa mea apar mereu cei doi tineri şi îmi corectez pasul şi ţinuta după modelul cel văzut într-o singură clipă atunci în vremurile de demult.
Resemnaţi, ne-am aşezat fiecare pe locurile noastre într-o tăcere profundă. Chiar şi ceilalţi camarazi din cameră din respect pentru noi, vorbeau în şoaptă. Vişovan nu mai avea astâmpăr. Ne face nouă sighetenilor un semn cu mâna ca să ne strângem în jurul său. Ne spune   – La imnul maramureşenilor (Rapsodia) se va adăuga următoarea strofă în memoria lui Lică Popşa:
„Strigoi/ Din reci morminte am înviat/ S-aducem groază-n lume, în lumea nedreptăţii/ Cu coasa-n mâini peste păcat ne-am ridicat/ Să străjuim altarele vieţii…” ( Gheorghe Andreica, Cu ghiozdanul la închisoare)

Suferințele familiei Dunca

Ioana Dunca continuă relatarea…

„I-au arestat şi pe mama şi pe tata; fratele meu Găvrilă care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă. Pe tata l-au legat şi l-au bătut: eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar securiştii Brudaşcă şi Toth ne-au lovit şi pe noi – pe mine cu piciorul, iar pe sora mea cu arma… Apoi am fugit şi m-am ascuns la Şieu o săptămână, după care m-am întors acasă. Seara am mâncat, am făcut Rozariul cu bătrâna de 80 de ani care a îngrijit pe fraţii mei mai mici.

Pe la miezul nopţii, securiştii au năvălit la noi în casă şi m-au arestat şi pe mine şi pe sora mea şi ne-au dus la postul de miliţie din Ieud unde ne-au ţinut până dimineaţa, apoi la miliţie la Dragomireşti și apoi seara la Sighet cu o maşină descoperită.  Au rămas acasă fraţii mai mici: Dumitru, Ion şi Grigore –  care avea 3 ani… La închisoarea din Sighet ne-am întâlnit cu mama şi cu tata. A doua zi dimineaţa, la ora 6, ne-au băgat 40 de persoane într-o dubă şi ne-au dus la Oradea. În dubă era o căldură îngrozitoare, timp de 12 ore cât a durat călătoria am crezut că murim. La închisoarea din Oradea, m-au băgat într-o celulă în care am stat o parte din timp singură, o parte din timp cu altcineva. Trei luni de zile n-am văzut soarele – am crezut că şi soarele era arestat…

Situaţia era greu de suportat – unde e sora mea, unde sunt părinţii mei…, ce ne vor face?… Eu aveam doar 18 ani… Plângeam şi mă rugam… trei paşi încolo, trei paşi încoace, … mă rugam şi plângeam… La un moment dat am primit ca şi colegă de celulă o mahalagioaică prinsă pe frontieră care nu putea suporta să vadă că mă rog… Îmi spunea: „De ce te rogi, că şi aşa nu vine nimeni să te scoată de aici?”  şi „Dacă mă enervezi, te spânzur!” Atmosfera s-a mai înseninat când mi-au băgat-o în celulă pe doamna profesoară Iurca Augusta de la liceul „Domniţa Ileana” din Sighet, care mi-a propus imediat: „Hai să te învăţ franceza…”

După trei luni, regimul ni s-a mai ameliorat – ni se permitea să ieşim 10 minute pe zi la plimbare. Am putut să mă întâlnesc cu mama şi cu sora mea. A fost o perioadă mai suportabilă care a durat câteva luni. Pe 12 ianuarie 1950 eu şi sora mea Anuţa am fost eliberate. În schimb, tatăl meu a fost condamnat la 5 ani de închisoare, mama la 1 an, iar fratele meu Găvrilă (arestat şi el între timp) la 13 ani… Ani pe care i-au şi executat – la Poarta Albă, la Mislea, la Baia Sprie…”
(mărturia doamnei Ioana Petrovan în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)

Epilog

Am stat de vorbă prima dată cu doamna Ioana Petrovan în 2008, la dânsa acasă în Dragomirești. După ce dânsa a terminat de povestit, am întrebat-o dacă mai are acel Rozariu albastru al lui Lică Popșa… îmi și imaginam entuziast că voi face din el mai mult decât un obiect de muzeu (ceea ce cu siguranță merita să fie) dar  o comoară de suflet, ca o relicvă sfântă… din păcate nu se mai putea, doamna îl păstrase și folosise o vreme, apoi a dispărut din amintiri… trecuseră 60 de ani…

Dar nu m-am lăsat, mi-am cumpărat un Rozariu albastru nou pe care îl port deseori cu mine și îl folosesc pentru rugăciune. Și câteodată când mă uit la culoarea lui, îmi înalț gândul spre Cer, la drumul cu arhangheli pe care a plecat, la 24 de ani, sigheteanul nostru Lică Popșa… eroul din povestirile copilăriei mele, când tata îmi deschidea, delicat, orizontul spre lumea interzisă a jertfei generației sale.

Veșnica odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Vișovan

Temnița nu stinge bucuria

Închisoarea Satu-Mare, 1961… Tinerii maramureșeni au primit sentințele… Majoritatea erau foști elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă”  din Sighet care mai fuseseră în detenție o perioadă, începând cu 1948… La rejudecarea procesului s-au mai redus condamnările, cuantumul pedepselor – aberante la procesul din 1959 – a devenit mai „rezonabil”, de la Aurel Vișovan care a primit „doar” 18 ani, alții 6 ani sau 4 ani… până la Ioan Motrea care a fost achitat (dar nu eliberat). Deja mult maturizați (nu doar de trecerea anilor dar mai ales de încercările suportate ) ei nu aveau naivitatea să creadă în mărinimia regimului. În sistemul comunist, orice condamnare se putea prelungi fără explicații sau se putea fabrica un nou proces total inventat (cum era și cel care tocmai se încheiase). Oameni profund credincioși, ei știau că – mai presus de orice – sunt în mâna lui Dumnezeu… Acum nu aveau de făcut decât să aștepte plecarea spre locurile de executare a pedepselor, așteptare care a durat câteva luni. O parte din ei au fost chiar colegi de celulă în această perioadă, ceea ce a generat un entuziasm debordant. Ioan Dunca relatează emoționant atmosfera acelor luni în cartea sa „Aur și noroi”.

Sighetenii din nou împreună

„După proces ne-au mutat în alte celule și ne-am pomenit împreună mai mulți dintre sigheteni: Costică Radu, Nistor Man, Fănică Deac, Ștefan Coman, Ionică Hotea, ultimii doi cu pedepse foarte mici, Ghiță Nan cu condamnare prea mare, Gicu Bulacu, Ghiță Andreica și eu. Ghiță Andreica nu era prea încântat de pedeapsa de șase ani egală cu a mea… și ne tachinam pe tema asta. El ne-a adresat tuturor fraza care l-a făcut celebru:  De la capăt, copii!

Ne-am ocupat locurile în celulă după gradul de sănătate (iluzorie, de altfel…) desigur eu cocoțându-mă la „cucurigu”, la ultimul nivel. Nivelul 3 pentru mine nu era o problemă… totul era să ai aer destul. Celula fusese prevăzută (de regimul austro-ungar care construise închisoarea) pentru 3 persoane, noi eram deja 9 și vor mai veni… Atmosfera de bună dispoziție a reînviat în modul cel mai firesc, eram bucuroși că suntem împreună, restul nu mai conta… Subiecte grase și interminabile erau din belșug… cu argumente și contraargumente, despre proces, despre anchete, despre ce a mai făcut unul sau altul,  despre plecarea unor ofițeri de Securitate în Israel (aflată prin indiscreția unui gardian ) și promovarea autohtonilor în funcțiile respective… și fiecare emitea nesfârșite ipoteze, unele de-a dreptul fanteziste dar asta crea o bună dispoziție reconfortantă. Fraternitatea și solidaritatea dintre noi, cultivate înca din liceu și consolidate în prima detenție se confirmau pe deplin. Elevii de la Liceul „Dragoș-Vodă” (acum cu 13 ani mai bătrâni) eram ca o adevărată familie.
Nu arătam a oameni disperați că își vor pierde, dacă nu viața, în tot cazul ce a mai rămas din tinerețe (în condiții pe care le știam deja foarte bine, majoritatea având deja cel puțin 5 ani de pușcărie la activ) ci ca un grup de prieteni fericiți că se întâlnesc după o perioadă în care nu se văzuseră.

Vine Aurel Vișovan

La scurtă vreme însă a fost adus în celula noastră Aurel Vișovan, profesorul și șeful lotului nostru la prima arestare în 1948.  Mulți dintre noi nu-l mai văzuseră din 1949 când am fost separați la Jilava, noi plecând spre Târgșor iar dânsul spre Pitești. Acum era grav bolnav de TBC, starea sănătății lui era aproape terminală… era de mirare că mai trăia. I-am aranjat imediat un pat la mijloc și lângă geam unde chiar și prin jaluzelele alea idioate tot mai primea ceva aer. Cu asta îl puteam ajuta…

Noi tot „domn’ profesor” îi spuneam… și a trebuit un timp consistent până ne-am obișnuit (la insistențele lui) să-i spunem simplu Aurel. Cu chiu cu vai ne- am obișnuit. Dar el era tot necăjit deoarece considera că a fost adus cu noi cu scopul precis de a ne transmite și nouă boala și nu se înșela. Securitatea era capabilă de o asemenea viclenie perversă. Toată iarna a fost ținut într-o celulă cu un turnător, om slab și nevolnic, instrument docil și speriat și el de posibilitatea de a lua boala. Lui Vișovan nu i s-a dat niciun medicament în acest interval de timp în afara regimului alimentar pentru TBC, mult mai consistent, dar care nu-i folosea la nimic, deoarece el pur și simplu nu putea să mănânce fiind epuizat. A profitat turnătorul și se îndopa din rația victimei pe care nici n-avea cum să o toarne… Ce să le spună securiștilor ? Că Vișovan e pe ducă? Asta știau și șefii și doar așteptau deznodământul.

În toamnă când i s-a făcut o radiografie de rutină i s-a mai depistat o cavernă (avea mai mult de  10… ) de mărimea unei nuci. Deci scopul asasinării pur și simplu a lui Aurel prin intermediul bolii netratate părea pe cale să fie atins. Numai că socotelile de acasă nu se potrivesc totdeauna cu cele din târg. Nici de data asta nu le-a reușit mârșăvia. Primăvara când au repetat  controlul radiologic, blestemata cavernă se calcifiase,  contrar tuturor presupunerilor considerate ca fiind normale. Aurel se încăpățâna să îi dezamăgească și să nu moară.

Puterea dragostei

Aurel era slab peste măsură dar viața în el pâlpâia totuși. Firav, dar pâlpâia. Cel mai tare îl supăra faptul că era convins (ca și noi de altfel) că a fost adus acolo cu noi  ca să ne îmbolnăvească… Se consola totuși că după ultimele investigații care i se făcuseră nu era „pozitiv” deci în principiu nu transmitea boala. Astăzi mă întreb cum de noi nu ne-am alarmat pe tema asta. Eram atât de bucuroși că este cu noi că nu ne sinchiseam și am făcut spontan tot ce se putea face ca să nu se simtă vinovat de nimic căci el tot se considera factor moral al tinereții noastre petrecute în închisori, dar i-am scos astea din cap. Ba mai mult l-am înveselit cu aiurelile noastre care nu se deosebeau esențial de cele din ’48 -’49… eram sau redeveniserăm niște puști șturlubatici cum ar fi spus Creangă, puși pe pozne și glume, ignorând atât cât se putea realitatea. Țineam atât de mult la el… am fi făcut orice să-l ajutăm, să-i alinăm suferințele și el simțea asta. A spus mai târziu că dragostea noastră l-a salvat și cred că nu e departe de adevăr.

Aurel nu avea medicamente potrivite pentru stadiul în care ajunsese boala, dar le folosea pe cele existente – le sfărâma, le combina, le dizolva și obținea un fel de soluție cu care se trata (doar era profesor de chimie, nu ?). Țin minte că mie îmi revenea misiunea ingrată de a-i turna soluția pe nări ca să ajungă în trahee la locul ulcerației… durerile erau cumplite, îi țâșneau lacrimile, dar îmi spunea să nu mă opresc. Mă simțeam ca un călău, dar tratamentul improvizat i-a făcut bine, cel puțin pentru o vreme.

 Forța rugăciunii

Aici trebuie să menționez un factor determinant în situația grea în care eram, noi în general și Aurel în special – Credința. Pe lângă Speranță și Iubire. Speranță în ajutorul Cerului și iubirea celui de alături, susținerea necondiționată a celui căzut în aceeași nenorocire cu tine.

Cred că în închisoare au fost puţini cei care nu s-au rugat… şi e foarte probabil că acele rugăciuni erau mai sincere decât cele făcute în libertate. Fiindcă aşa suntem noi, râmele terestre, când ne e bine uităm şi ne reamintim când dăm de belea… Ei bine, pentru Aurel Vișovan, rugăciunea era esenţa vieţii. Aurel se pierdea în rugăciune, se topea, dispărea într-o lume în care în afară de el, nimeni nu avea acces… Aurel nu era omul care să ceară ceva, el se dăruia total, fără rezerve…

Pentru mine, şi nu numai, Aurel reprezintă un miracol… după 16 ani de temniţă la Piteşti, Gherla, minele de plumb din Baia Sprie…, sfâşiat de boli, el refuza să moară… nu pentru că s-ar fi agăţat cu disperare de viaţă ci pentru că trebuia să-şi ducă crucea până la capăt…” (Ioan Dunca, „Aur și noroi”)

Minunatul domn și prieten Ioan Dunca trăiește la Vișeu de Sus, având venerabila vârstă de 94 de ani. Cu toate multele și gravele probleme de sănătate, același spirit lucid de martor autentic al istoriei frământate a Maramureșului și a țării, aceeași dragoste față de colegii de ideal și suferință plecați demult și totuși atât de prezenți… iar când vorbește despre Aurel (acel Aurel…), se simte emoția comuniunii peste timp și spațiu, dincolo de viață și moarte…

Preot prof. Marius Vișovan

Octombrie 1959, închisoarea din Satu Mare… Procesul s-a sfârşit. O parte a tinerilor maramureșeni, membri ai „lotului Vișovan” – arestaţi prima dată în 1948 şi eliberaţi după executarea unor detenţii mai mari  sau mai mici – au fost condamnaţi din nou, primind pedepse şi mai mari. De această dată, acuzaţiile erau complet inventate şi concluziile de-a dreptul aberante. Securitatea a mai adăugat grupului încă câțiva tineri din Maramureș  care nu fuseseră arestați prima dată pentru a arăta că noua „organizaţie” luase amploare…

Trei dintre cei condamnaţi – Nistor Man, Ștefan Deac și Ghiţă Nan (acesta din urmă nu mai fusese arestat înainte dar s-a speculat prietenia sa cu Nelu Dunca și a fost atașat grupului deși nu se manifestase niciodată contra regimului) – au fost băgaţi la izolare, fiind acuzaţi de sfidarea justiţiei în timpul  procesului.  Era ziua de 26 octombrie, sărbătoarea sfântului Dumitru. Au fost introduşi într-o celulă fără geam, afară era o toamnă friguroasă, temperatura sub zero grade, ei îmbrăcaţi în haine subţiri de doc, cu lanţuri la picioare, lanţuri grele şi groase cu veriga de 15 mm. În celulă nu era niciun  mobilier, doar o tinetă fără capac, ciment pe jos şi o cană pentru apă. Mâncarea era o dată la 3 zile…

Nistor Man ne relatează: „Ne ţineam în braţe unul pe altul ca să nu îngheţăm, ne schimbam tot la 40 de secunde, cel din faţă venea în spate şi tot aşa… La ora 10 seara era stingerea, primeam o pătură zdrenţăroasă pe care o înfăşuram pe lângă noi şi ne culcam unul în braţele celuilalt. Nu mai puteam de foame, oboseală, frig… Aşa au trecut 30 de zile îngrozitoare… Pe 25 noiembrie am fost scos de la izolare. Când mi-au scos lanţurile am simţit că zbor!  În celulă mă aşteptau Aurel Vişovan  şi Ştefan Minică, ei ştiau de unde venim… Am intrat în celulă unde era destul de cald şi plăcut. Vișovan și Minică ne-au întâmpinat pe supraviețuitori cu cântece de recunoștință:  „Rugămu-ne îndurărilor, Luceafărului mărilor”  şi apoi  „Ave Maria”… Eram aşa de fericit, credeam că sunt în rai…”

(mărturia domnului Nistor Man, în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)

Domnul profesor Nistor Man trăiește și azi, la Târgu Mureș, la venerabila vârstă de 97 de ani. A suferit 13 ani în temnițele comuniste, cea mai lungă detenție dintre tinerii maramureșeni (după Aurel Vișovan). Ștefan Deac și Gheorghe Nan sunt plecați demult pe drumul veșniciei… Preacurata Fecioară Maria, care i-a însoțit în Calvarul închisorilor, să îi conducă pe toți eroii neamului românesc la fericirea cerească!

Preot prof. Marius Vișovan

Atrocitățile din închisoarea Pitești din perioada 1949-1951 prin torturarea fizică și psihică a studenților deținuți politici (denumită sinistru „reeducare”) a constituit apogeul cruzimii și terorii regimului comunist din România. În acel context diabolic, sărbătorile creștine nu erau oaze de pace ci din contră, ocazii pervers exploatate pentru noi revărsări infernale, cu scopul de a ucide sufletele… Doar câteva secvențe, deosebit de amare, din dureroasele memorii ale lui Aurel Vișovan, omul care face legătura simbolică între Sighet și Pitești…

Reîncep torturile

„Brusc se deschide uşa şi în cadrul ei, înfiorător, Ţurcanu. – Unde-i Vişovan? urlase din toate puterile. – Treci acolo! Îmi arătase un loc în partea opusă a camerei, după care citise de pe listă mai multe nume. – Acolo, bandiților! O să vă arăt eu vouă! Apoi adresându-se numai mie strigă: – Pentru tine, Vişovane, am ceva deosebit.

La un semnal al lui Ţurcanu săriseră asupra noastră o parte din cei ce erau cu noi în cameră, dar nu-i bănuisem. Au urmat lovituri de bocanci, bâte, etc… Căzut la pământ, nu simţeam durerea loviturilor, căci îmi îngheţase sângele în vine la ameninţarea deosebită cu care m-a avertizat Ţurcanu. Eu care trecusem prin atâtea şi atâtea metode de tortură şi acum urma acel „deosebit”. . .

Nu mai ştiu când au încetat bătăile. Nu mai ştiu ce comitet s-a format… Am simţit doar că mi se  prăbuşise mintea şi sufletul, iar încercarea de a spune „Tatăl nostru” în gând mi  s-a blocat la „Fie voia Ta…”  şi n-am mai putut să continui.

Mă  simţeam  pierdut.  Simţeam  că  nu  mai  am controlul gândurilor mele. O pată neagră se aşezase peste tot. În  mine  nu  rămăsese  decât  acea  groaznică aşteptare de clipă cu clipă a unei şi mai groaznice torturi – pe care nu mi-o puteam imagina –  promisă de Ţurcanu. Ce anume o fi aflat Ţurcanu despre mine ca să vină cu o asemenea groaznică ameninţare…?

Doamne, de ce m-ai părăsit? Era întrebarea mea pe care o simţeam hăuind spre infinit de unde nu primeam nici un răspuns…

Programul de teroare zilnică

Dimineaţa, cum suna deşteptarea, trebuia să sărim prin pantaloni direct în bocanci. Cred că aveam cel mult 10  secunde  pentru  aceasta… După  care,  înainte  ca plantonul să ne poată lovi, să fim cu mâna pe cârpă (pe care noi o lăsam de cu seară la îndemână) şi începeam frecatul  mozaicului  în cerc,  unul  după  altul,  toţi  cei izolaţi. Frecatul se făcea în genunchi, iar în mod ritmic cu o mână  frecam  mozaicul, iar  cu  cealaltă  făcută  pumn trebuia să lovim pe cel din faţa noastră. Aşa aşteptam venirea terciului de dimineaţă.

La sosirea hârdăului cu terci trebuia să intrăm cu toţii pe burtă sub paturile care erau şi aşa destul de joase. Poziţia era de întins pe burtă cu mâinile la spate şi cu capul ridicat pentru a ni se introduce sub bărbie terciul fierbinte. La un semn trebuia să ne băgăm faţa în terciul care ne ardea şi să sorbim din gamelă. N-aveam voie să ne servim de mâini, care trebuia să rămână la spate. Poziţia era extrem de chinuitoare. Terciul ardea, dar şi foamea trebuia satisfăcută, sorbind din gamelă. La un alt semnal trebuia să terminăm. La întrebarea: A fost bun terciul? trebuia să răspundem: Groh… ca porcii. Eram consideraţi porci pentru că nu dădeam dovadă de ataşament faţă de reeducare. Nu  aveam  voie  să  vorbim  între  noi,  pentru  că porcii nu vorbesc. Mâncarea era aşteptată sub imperiul foamei, dar şi cu groaza manierei în care trebuia s-o servim.

Trebuia  tot  timpul  să  notăm  pe  coaja de săpun lucruri pe care nu le spusesem. Spusesem că făcusem şi poezii contra regimului, că compusesem şi poemul incendiar „Rapsodia Maramureşului”… Groaznic era momentul în care nu mai aveai ce spune şi trebuia să inventezi, întrucât ei tot nu te credeau că ai spus totul.

Sub această teroare unii au debitat inimaginabile aberaţii doar ca să poată scăpa de suplicii. Se înjosiseră până a declara despre relaţii incestuoase în familie, despre aberaţii sexuale zoofile. Tot ceea ce putea fi mai obscen, mai groaznic şi mai puţin dicibil, considerând că  doar-doar vor fi crezuţi. Mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine m-a ferit de asemenea nenorociri.

Trebuia să ajungi ca ţie însuţi să-ţi fie scârbă de tine. Câte unul era – în sfârşit –  crezut şi trecut în cealaltă parte, unde trebuia să facă proba violenţei asupra noastră a celorlalţi. Dacă accepta să-și bată colegii de celulă era considerat „reeducat”… Nu mai reţin numele şefilor de comitete care se perindaseră prin camere şi care au aplicat metode de teroare.

Într-o zi  – ţin minte –  cum am fost pus să stau într-un picior cu mâinile-n sus, iar după o perioadă de timp au pus pe mine haine, pături (cei reeducaţi aveau pături). Au îngrămădit pe mine un munte de lucruri, iar după ce transpiraţia începuse să curgă gârlă pe mine, m-au obligat să beau două gamele cu apă rece. Era evident că voiau să-mi provoace pneumonie. Dumnezeu, însă, a vrut altfel…

Paștile anului 1951

Se  apropiau  Paştile  unui  nou  an  sub  cerul demascărilor de la Piteşti. De data asta ştiam că se apropie marea sărbătoare, întrucât torţionarii ne anunţaseră. Primiseră – probabil –  şi ei ordine de la oculta care manevra din umbră aceste nenorociri şi trebuia ca răul să-l facă şi mai rău şi mai infam.

Observam cum cei din partea adversă începură să organizeze scene – scene din ce în ce mai blasfemiatoare –  la adresa Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare. Se proferau cuvinte din cele mai scârboase posibile, scene care profanau tot ce este sfânt în chipul cel mai dezgustător…

Dacă Paştile lui 1950 au fost sub semnul chinurilor fizice, celor din 1951 li s-a adăugat degradarea morală dusă până dincolo de limita imaginabilului. Nu mai rămăsese nimic care să nu fie pângărit. De partea opoziţiei nu mai rămăsesem decât câţiva…”

(fragmente din lucrarea lui Aurel Vișovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Epilog

Zeci de ani mai târziu, tata avea încă deseori coșmaruri îngrozitoare în care se visa la Pitești…, deși închisorile trecuseră demult și el se bucura (atât cât putea, în limitele sănătății zdruncinate) de familia pe care și-o întemeiase. A fost nevoie de toată dragostea și delicatețea mamei mele pentru a-l ajuta să depășească aceste rememorări cu totul nedorite ale traumelor de atunci…
După alte decenii, în anii ’90, necesitatea descoperirii și prezentării adevărului istoric noilor generații, l-au făcut pe neobositul elev și camarad de pușcărie al tatălui meu, Gheorghe Andreica, stabilit la Constanța (care nu a trecut prin Pitești ), să insiste în dezgroparea și publicarea acestor amintiri, ceea ce nu era deloc ușor. Dacă despre celelalte închisori, tata relata cu relativă seninătate chiar și episoadele grele, când era vorba de Pitești refuza practic orice discuție, orice amintire fiind o retrăire a groazei și ororii absolute. A fost nevoie de efortul și tenacitatea deosebită a lui Gheorghe Andreica (care a făcut mai multe drumuri de la Constanța la Sighet pentru asta) ca această experiență să poată fi scoasă la lumină și să rămână moștenire celor care vor vrea să știe ce a însemnat comunismul și cum au dus fiii acestui neam Crucea pe drumul Calvarului…

Preot prof. Marius Vișovan

A doua arestare

O parte dintre membrii  „lotului Vișovan” (primul lot de deținuți politici maramureșeni, majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmaţiei), după executarea  primei condamnări au fost din nou arestaţi în 1958, de această dată pe baza unor acuzaţii complet inventate. În toată ţara aveau loc arestări, sub pretexte care de care mai fanteziste. Toţi opozanţii reali, potenţiali sau imaginari ai regimului comunist trebuiau anihilaţi; Securitatea  încerca să împiedice o evoluţie asemănătoare celei din Ungaria din 1956.

Dintre tinerii maramureşeni, o parte reuşiseră, în cei câţiva ani de libertate, să-şi întemeieze o familie. Arestarea şi condamnarea soţilor a  însemnat  pentru  tinerele soţii şi pentru micuţii copilaşi un calvar greu de imaginat. Pe lânga şocul psihologic şi durerea sufletească, au urmat percheziţiile şi şicanele Securităţii, necazuri la locul de muncă, marginalizarea socială, greutăţile materiale duse la limită, batjocură şi umiliri la tot pasul. Alături de sângele soţilor, lacrimile soţiilor şi copiilor  au curs pe altarul de jertfă al neamului românesc….

În cazul elevilor sigheteni care trecuseră deja printr-o primă detenție, Securitatea a speculat faptul că unii dintre ei lucraseră în Leordina în perioada 1955-1958. Cu siguranță era un început de „reoganizare”, care punea în pericol stabilitatea regimului comunist. Doar ei fuseseră foarte solidari și în închisoare, nu-i așa? și refuzaseră orice formă de reeducare. Unii din ei chiar se întâlniseră și cu Aurel Vișovan în cele două săptămâni în care acesta fusese liber în 1957. Deci, se leagă lucrurile…

Florica Dunca, o credință statornică

Soția lui Vasile Dunca (născut la Ieud, 9 ani de închisoare) relatează pe scurt prigoana pe care a îndurat-o:
„Familia  mea  a avut de suferit mult din cauza comuniştilor încă înainte de a-l cunoaşte pe  viitorul soţ, Vasile Dunca.  Locuiam lângă Carei, în satul Dindeşti şi  autorităţile au considerat că aveam prea mult pământ aşa că în 1949 ne-au deportat cu forţa confiscându-ne tot: casa, terenurile, animalele… Ne-am stabilit cu mari greutăţi la Gherla unde am avut domiciliu obligatoriu. Trebuia să ne prezentăm la Miliţie o dată pe lună. Părinţii mei au suferit foarte mult, dar şi noi copiii  am simţit din plin sărăcia şi umilinţele. Statutul meu politic a făcut să fiu exmatriculată  din liceu şi de-abia mai târziu, cu greu am putut să-mi continui studiile.
În 1957 m-am căsătorit cu Vasile şi am locuit în Maramureş, în comuna Leordina, la circa 50 de km de Sighet, unde am găsit post de contabilă la o cantină. În anul următor ni s-a născut fetiţa, Sanda. În 1958 atmosfera politică s-a înrăutăţit şi mai mult. Cei care mai fuseseră închişi erau din nou persecutaţi. Au început să aresteze și dintre foștii elevi de la Sighet. Faptul că mai mulți dintre ei lucraseră în Leordina după eliberarea din prima detenție era folosit de Securitate ca dovadă de „reorganizare”!? Soţul meu a fost dat afară din serviciu, apoi reangajat la Vişeu şi făcea naveta zilnic. Acolo la Vişeu l-au arestat în octombrie 1958, apoi 2 securişti au venit la noi acasă la miezul nopţii, au percheziţionat, au luat poze, scrisori, cărţi… Nu l-am mai văzut până la proces… Fetiţa noastră  avea 9 luni…
Viaţa mea a devenit foarte grea. După câteva luni fetiţa mi s-a îmbolnăvit  şi am internat-o în spital la Gherla unde putea fi îngrijită de mama mea. Alergam între  Vişeu –  unde aveam serviciul, Gherla – unde era fetiţa bolnavă şi Baia Mare – unde se derula procesul soţului meu. N-am mai făcut faţă şi m-au dat afară din serviciu.Ţin minte cum în zilele procesului umblam prin Baia Mare, ca o umbră, cu fetiţa în braţe. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat, numai El ştie prin câte am trecut. Soţul meu s-a întors acasă în 1963 şi astfel familia s-a reîntregit şi am reuşit să depăşim toate greutăţile.” (mărturia doamnei Florica Dunca, în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)

Am cunoscut-o bine pe doamna Florica Dunca și am avut ocazia să o vizitez de multe ori în ultimii ani de viață (pe soțul ei l-am văzut o singură dată în 1990, anul plecării la Domnul, tatăl meu mi l-a prezentat ). Un suflet de mare credință, liturghia și rugăciunea erau viața dânsei – era prezentă zilnic la biserica greco-catolică din Sighet – alături de bucuria adusă de nepoți  și  strănepoți… Iar când ne aminteam de demult, de Crucea celor dragi ai noștri, de fiecare dată îi dădeau lacrimile… În unire cu Domnul!

Preot prof. Marius Vișovan