A doua arestare

O parte dintre membrii „lotului Vișovan” din Sighetu Marmaţiei, după executarea  primei condamnări au fost din nou arestaţi în 1958, de această dată pe baza unor acuzaţii complet inventate. În toată ţara aveau loc arestări, sub pretexte care de care mai fanteziste. Toţi opozanţii reali, potenţiali sau imaginari ai regimului comunist trebuiau anihilaţi; Securitatea  încerca să împiedice o evoluţie asemănătoare celei din Ungaria din 1956.

Dintre tinerii maramureşeni, elevii din 1948, o parte reuşiseră, în cei câţiva ani de libertate, să-şi întemeieze o familie. Arestarea şi condamnarea soţilor a  însemnat  pentru  tinerele soţii un calvar greu de imaginat. Pe lângă şocul psihologic şi durerea sufletească, au urmat percheziţiile şi şicanele Securităţii, necazuri la locul de muncă, marginalizarea socială, greutăţile materiale duse la limită, batjocură şi umiliri la tot pasul.

Situația paradoxală a lui Gheorghe Bulacu

Absurdul anchetelor și proceselor din acest nou val de teroare comunistă îl vedem și din cazul lui Gheorghe Bulacu din Budești (numit Gicu de către prieteni, fiul cunoscutului învățător Bulacu), care a pătimit în total 7 ani în temnițele și lagărele Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, Poarta Albă, Satu Mare, Balta Brăilei. Îl lăsăm pe acesta să relateze la persoana întâi.

„În 1958 am fost arestat din nou, la câteva luni după ce m-am căsătorit. Am fost acuzat că am continuat activitatea dușmănoasă la adresa regimului, că în închisoare am refuzat reeducarea, că am ținut legătura între noi după eliberare, că am ascultat posturi de radio străine, că am încercat să organizăm o mișcare similară celei din Ungaria din 1956, ba chiar că am fi constituit deja o organizație „Familia maramureșeană”…

De data aceasta nu era nimic adevărat, ba mai mult în cazul meu era chiar ridicol, deoarece în perioada incriminată eu fusesem în armată! Îmi amintesc că ni s-a reproșat și infracțiunea deosebit de gravă că la un Crăciun am cântat în casa preotului din Budești o colindă pe versuri de Radu Gyr!

În fine, când anchetatorii securiști au văzut că nicio acuzație nu se susține, mi-au spus așa: Ți-au fost mai dragi ei (ceilalți deținuți) decât noi, așa că stai cu ei  (în închisoare). Și am mai făcut încă 4 ani… (mărturia domnului Gheorghe Bulacu din lucrarea Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, 2008, coordonată  de subsemnatul)

Calvarul unei familii

Momentul arestării și ce a urmat după aceea sunt relatate de doamna Maria Bulacu: „Eu m-am căsătorit  cu Gheorghe Bulacu la 8 septembrie 1958, şi la mai puţin de o lună, Gicu – cum îi spuneam în familie –  a fost dat afară din serviciu şi s-a anganjat ca muncitor necalificat la un depozit. Locuiam în vremea aceea la Crăciuneşti, în satul meu natal. Ştiam deja de arestarea mai multor  camarazi de-ai lui, aşa că ne așteptam  la ce e mai rău. La 1 noiembrie  l-au arestat şi  pe el şi l-au adus acasă la 2 noaptea. Trei securişti au răscolit toată casa căutând materiale compromiţătoare, au căutat şi prin grajd, ne-au confiscat bicicleta. A apucat să-mi spună doar atât: „Să ştii că nu am absolut nici o vină. Nu ştiu de ce mă arestează”.

N-am ştiut nimic despre el mult după aceea. M-am dus la Securitate de mai multe ori şi cu greu am aflat că e închis la Baia Mare. Nu l-am mai văzut până la proces când am reuşit să stau puţin de vorbă cu el. Unui securist care încerca să mă oprească  şi m-a bruscat i-am răspuns revoltată să mă lase în pace. Am fost luată şi dusă într-o cameră timp de două ore şi păzită de doi militari înarmaţi. Când  a venit  mai târziu acelaşi securist şi mi-a dat drumul de acolo eram atât de nervoasă  şi cu un curaj greu de explicat i-am strigat: „Nu se ştie unde o să ne mai întâlnim noi !” Am aflat mai târziu că era chiar comandatul Securităţii din Baia Mare.

Soţul meu a fost condamnat la 15 ani de închisoare, sentinţa redusă la 4 ani după recursul de la Satu Mare din 1961, unde am putut vorbi mai mult cu el; atmosfera parcă se schimbase oarecum… Eu am fost însă  dată afară din învăţământ şi am dus-o foarte greu, dar am fost ajutată mult de socrii mei şi așa am supravieţuit. După eliberarea soţului, Dumnezeu ne-a învrednicit să avem două fetiţe şi să ne bucurăm de familia noastră până la o vârstă frumoasă. Anul acesta (2008) Dumnezeu l-a chemat la El… Înconjurat de dragostea  camarazilor aflaţi încă în viaţă, el se gândea la Aurel Vişovan şi la ceilalţi fraţi de suferinţă care s-au mutat la cele veşnice şi spunea: „Nu mă duc în loc pustiu… ei mă aşteaptă”  (mărturia doamnei Maria Bulacu, în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)

Domnul Gheorghe Bulacu a fost un om de mare deschidere sufletească, corectitudine exemplară dar și un umor reconfortant. L-a ajutat pe Aurel Vișovan (ieșit din închisoare în 1964 bolnav și traumatizat) să se reintegreze în societatea sigheteană. A rămas mereu un prieten adevărat căruia i-am arătat un sincer și constant respect.

Veșnica odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Vișovan

După ce a stat ascuns 5 ani în pădurile Maramureșului, urmărit sistematic de Securitate, elevul sighetean Vasile Tivadar (născut la Rona de Jos în 1930) este arestat în 1953 și cunoaște lungul calvar al închisorilor comuniste. Dacă frigul, foamea, lipsa condițiilor elementare de igienă, insultele și unele „corecții” din partea gardienilor erau imposibil de evitat, făcând parte din suferința comună tuturor deținuților politici, tânărul Tivadar a trecut și prin momente groaznice, la limita între viață și moarte, cauzate nu de vreo atitudine sfidătoare ce a atras rigorile disciplinare, ci de reaua-credință a unor oameni îndoctrinați în cea mai feroce ură față de semenii lor, de caracterul diabolic a unui regim care dădea putere discreționară de a chinui și a ucide în numele unei ideologii fără Dumnezeu. Îl lăsăm pe Vasile Tivadar să relateze la persoana întâi încercările dramatice prin care a trecut.

„Am primit o condamnare de 20 de ani şi am stat prin mai multe închisori, executând în cele din urmă 11 ani. La Aiud am lucrat în fabrică – am cunoscut acolo tineri români de mare valoare, membri în diverse partide și organizații anticomuniste. La Gherla am stat un an, prin Jilava am ajuns la Lugoj unde am stat împreună cu viitorul ambasador Sorin Botez. Apoi la Oradea, unde am stat cu preotul ortodox Ioan Bărdaş, cumnatul lui Aurel Vişovan, şi cu episcopul greco-catolic Iuliu Hirţea şi apoi iar la Aiud…

De două ori am fost băgat la izolare în sinistra Zarcă. Au fost cele mai crâncene momente. Motivele erau efectiv absurde, doar ca să ne terorizeze cu orice preț. Prima dată am fost acuzat că în timpul plimbării, când m-am aplecat să-mi închei şiretul am vrut să iau o piatră cu care să bat în calorifer ca să transmit mesaje prin Morse. A doua oară am fost prins scriind cuvinte în limbi străine pe săpunul de rufe…

Am stat 4 sau 5 zile la izolare la Zarcă. Primele două zile am stat într-un întuneric complet, fără mâncare deloc. Nu aveam pat, nu era nimic pe jos, doar o tinetă fără capac. Era foarte frig. A treia zi am primit ceva de mâncare. Am început să scuip sânge. La început mi s-a refuzat orice îngrijire medicală, apoi mi s-a făcut vitamina K la spitalul închisorii. În timpul tratamentului am leşinat, apoi n-am văzut nimic vreo 3 sau 4 zile.

În 1962 am fost dus la colonia de muncă Salcia unde mi-am petrecut ultimii doi ani în regim de muncă forţată. Acolo am fost împreună cu colegii din organizația din Sighet – Nistor Man şi Nelu Dunca (ultimii doi care mai sunt azi în viață din „lotul Vișovan”, n.n.). Am fost eliberat în 1964 și m-am întors la Sighet unde am găsit cu greu un loc de muncă. Am fost foarte prudent, știindu-mă supravegheat, am făcut niște studii dar nu am fost lăsat să promovez profesional. Însă alte necazuri cu autoritățile nu am mai avut.” (mărturia domnului Vasile Tivadar, în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)

Am avut bucuria și privilegiul să fiu vecin cu domnul Tivadar în cartierul 1 Mai și să stau de vorbă cu dânsul încă din copilărie (știam de la tatăl meu că trecuse și dânsul prin închisori). Am remarcat mereu comportamentul dânsului – sobru, corect și foarte rezervat, care inspira respect. M-am mirat un pic să aflu că dânsul avea cunoștințe de limba engleză (aceasta nu se studia în învățământul românesc al anilor ’40, iar de călătorit în afara țării, nici vorbă). Am aflat mai târziu unde a învățat… și cât de scump a plătit acele cuvinte scrise pe săpun…

Preot prof. Marius Vișovan

Domnul profesor  Dan Ionescu, pensionar de câțiva ani, își trăiește vârsta senectuții în localitatea natală Dragomirești, pe Valea Izei, după o lungă activitate ca profesor de fizică, inclusiv la Liceul nr. 2 din Sighet. Este fiul doamnei Maria Ionescu din Dragomirești, deținut politic sub regimul comunist, o mărturisitoare a credinței și demnității maramureșene, trecută la Domnul în 2021. Puțini dintre cei care îl cunosc știu însă că Dan Ionescu a fost arestat, la vârsta de…1 an!

Tânără învățătoare și având un copil mic de 1 an, Maria Ionescu este arestată în 1949 împreună cu tatăl, mama și soțul ei sub acuzația de sprijinire a partizanilor din grupul Popșa (tatăl ei, Ioan Șt. Ilban era unul din liderii grupului de susținători din Dragomirești care dădeau găăzduire sau mâncare partizanilor ).

Arestată cu copilul în brațe, Maria Ionescu este presată timp de 10 zile să predea copilul. Va accepta doar după eliberarea mamei ei, căreia i l-a încredințat (aceasta fusese însă în prealabil bătută până a leșinat). A fost dusă la Securitate la Sighet apoi închisă pentru o anchetă mai îndelungată la Oradea (a petrecut 18 zile în celula neagră, în întuneric și miros de urină și fecale) apoi după condamnarea de la Cluj a executat detenția la închisoarea pentru femei Mislea (jud. Prahova) alături de 520 de deținute, elita feminină a țării (multe fiind studente, dintre ele cunoscuta mărturisitoare creștină  Aspazia Oțel îi va păstra o frumoasă amintire), fiind eliberată în 1952. Întoarsă acasă va fi supusă la alte nedreptăți și privațiuni. După 1989 se va implica activ în renașterea parohiei greco-catolice din Dragomirești (liturghia s-a celebrat multă vreme la dânsa acasă) și în acțiunile închinate memoriei luptătorilor anticomuniști din Maramureș.

Îi dăm cuvântul să relateze la persoana întâi:
„M-au arestat și pe mine. Nu aveam cu cine să las copilul de 1 an așa că l-am luat cu mine. Acasă au făcut o percheziție brutală, au răsturnat totul… La Securitate la Sighet au încercat timp de două ore să mă convingă să le dau copilul. Eram ca turbată: Mai bine îl omor și apoi mă omor și pe  mine, dar copilul nu vi-l dau! am urlat la ei. Îi țin minte și acum cum stăteau la masă securiștii Ștern, Retezaru, Mezei, Toth, Brudașcă, Pescăruș…

M-au dus la spital cu copilul într-un salon mic unde stăteam împreună cu un soldat cu arma la el, care mă supraveghea mereu, fiind schimbat la 24 de ore. După 10 zile am fost dusă din nou la Securitate și presată să predau copilul. Au adus-o pe mama mea ca să mă convingă să-i dau ei copilul. Dar mai înainte au bătut-o îngrozitor, după 7-8 lovituri la tălpi a leșinat, au târât-o pe jos…

În cele din urmă am acceptat să dau copilul mamei mele. Copilul plângea, mama  plângea …i-am spus doar atât: „Mamă, ai grijă de Dănuț…” (mărturia Mariei Ionescu din lucrarea Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, 2008 , coordonată de subsemnatul).

Preot prof. Marius Vișovan

Mulți dintre deținuții politici care au supraviețuit temnițelor comuniste și au apucat să scrie (sau să relateze) frânturi din experiența teribilă, îngrozitoare pe care au avut-o (dar cu un mesaj de speranță în Domnul, nevăzut dar prezent și acolo cu cei care își pun încrederea în El) au prezentat și atmosfera de la Crăciun, așa cum l-au trăit în teroarea, frigul și foamea închisorilor și lagărelor unde nimic (dar absolut nimic) din decorul exterior nu te îndemna la bucurie, din contră… și totuși sufletul reușea uneori să evadeze într-o oază de lumină spirituală, acolo unde puterile întunericului nu puteau ajunge. Este și cazul unor nume  sonore de pe cuprinsul țării: Atanasie Berzescu, Dumitru Bordeianu, preot Liviu Brânzaș, Valeriu Gafencu, Aristide Lefa, Dumitru Oniga, preot Nicolae Bordașiu, Traian Neamțu, Petru Baciu, Niculina Moica, Mirel Stănescu, dar și al maramureșenilor Ioan Dunca, Gheorghe Andreica, Aurel Vlad și Aurel Vișovan.

De ce Crăciunul? Poate pentru că atunci contrastul era cel mai mare între idealul de fericire umană din libertate (căldura familiei, fascinația tradițiilor, decorul vizual și auditiv reconfortant, etc) și atmosfera sinistră, amară și dureroasă din detenție (atunci când nu era de-a dreptul infernală, cum a fost la Pitești) unde lipsea totul – familie, biserică, brad, colinzi… chiar și minimul de hrană sau temperatură ambiantă….

Acest contrast este reflectat în poezia „Crăciun” de Aurel Vișovan, compusă la Aiud după 15 ani de incredibile traume… Obosit, epuizat, bolnav, fără speranțe de libertate fizică sau fericire pământească dar cu o anumită pace în suflet, Aurel Vișovan dă glas acestor gânduri, în unire cu Isus.

CRĂCIUN

Crăciun, sărbătoare, colinde
Surghiun, închisoare și ger
Pe undeva-n cer, leru-i ler
Pe-aici doar înghețul se-ntinde
Pe suflet, pe oase, pe fier.

Nu-s florile zorile dalbe
Să ningă colinzile albe

Cânt sfânt, bucurie și pace
Mormânt, moarte vie-n război
Pe aici pe la noi, doar strigoi
Colindă la geamuri opace.
Cum seamănă, Doamne, cu noi!

Doar umbrele sumbre s-adună
Să cânte cu noi împreună
Doar sumbrele umbre – au adus
Un cântec cu pruncul Isus.
                                                      (Aiud, decembrie 1963)

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Foto (colaj): I. Mariș

Arestarea majorității membrilor din „grupul Vișovan“ în august 1948 (mai precis 18 din cei 23 membri ai grupului) nu a avut ca rezultat intimidarea și implicit dispariția rezistenței anticomuniste din Maramureș, din contră, inițiative spontane de solidarizare cu cei închiși și de continuare a luptei s-au manifestat imediat atât în Sighet cât și în satele din zonă. Una dintre organizațiile constituite ad-hoc a fost grupul de 6 elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” condus de Ștefan Minică (din Dragomirești) și care mai cuprindea pe Ioan Hotea (din Hoteni ), Alexandru Cora (din Bârsana), Victor Mariș (din Budești), Ioan Pop-Arvinte (din Breb) și Ioan Bizău (din Ieud). Cu toții erau elevi ai lui Aurel Vișovan și colegi ai celor închiși dar nu fuseseră până atunci implicați în lupta de rezistență.

În perioada noiembrie 1948 – mai 1949 (când au fost arestați ) aceștia au fost în contact cu partizanii din grupul Popșa (urmând să li se alăture în munți dacă conjunctura o impunea), au răspândit manifeste antisovietice, mențineau o stare de spirit combativă, dar cu o discreție foarte eficientă, Securitatea aflând destul de târziu de activitatea lor. Au fost cu toții condamnați și au executat detenția în principal la Târgșor și la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La Târgșor s-au reunit cu colegii lor de la „Dragoș-Vodă” din primul grup și cu alți câțiva arestați mai târziu, în total numărul elevilor maramureșeni ajungând la 30, fiind cel mai numeros și unit grup, admirat și respectat de deținuții din restul țării.

Ștefan Minică a fost din nou arestat în al doilea val de teroare în 1959, pătimind încă câțiva ani la Satu Mare (coleg de celulă cu Aurel Vișovan, Gheorghe Andreica și Ioan Dunca) și în alte locuri. Cu toții au supraviețuit detenției, azi mai fiind în viață doar Ioan Pop – Arvinte, medic pensionar la Timișoara, în vârstă de 94 de ani (văr primar cu Aurel Vișovan).

Referatul Direcției Regionale de Securitate Oradea (de care aparținea și Maramureșul) din 30 septembrie 1949 îi prezintă pe cei 6 ca „organizație subversivă” și propune ca dosarul să fie înaintat Justiției (cf. Camelia Ivan Duică, Rezistența anticomunistă din Maramureș 1948-1949, Gruparea Popșa). Pe lângă alte fapte și atitudini imputate, cea mai spectaculoasă acuzație adusă de Securitate este că „în aprilie 1949 membrii grupului se pregăteau să atace Penitenciarul Sighet” pentru a-și elibera colegii închiși acolo din august 1948 (cei 18 din „lotul Vișovan”)! Ideea unei asemenea acțiuni, însușită de cei 6 la îndemnul lui Vasile Popșa, poate fi considerată naivă (la Sighet pe lângă Miliția și Securitatea română existau și trupe sovietice) dar ea reflectă starea de spirit a acestor tineri, credința în libertate și solidaritatea ca valoare nobilă pentru care merită să te jertfești. Demnitatea și curajul de a nu te supune răului fac parte din structura sufletului maramureșean.

Am fo’ ș-om si!

Preot prof. Marius Vișovan

Ultimul membru al grupului de rezistență anticomunistă din Maramureș din perioada 1947-1948 (format din elevi și studenți), despre care nu am scris până acum neavând nici informații suficiente și nicio fotografie a dânsului, a fost tânărul elev Ioan Nemeș din Ieud. Pentru a-l salva de la uitare, oferim aici puținele date de care dispunem, cu speranța că acest modest început va putea fi completat ulterior.

Născut la 9 august 1929, din părinții Ioan și Maria, țărani gospodari din Ieud, urmează Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet unde îl are ca profesor de chimie pe Aurel Vișovan și coleg de clasă pe Nistor Man. În 1948 a reușit să scape de arestare, ascunzându-se apoi multă vreme în diverse locuri izolate din hotarul satului natal Ieud, multă vreme fiind împreună cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, fostul paroh al localității și liderul spiritual al grupului Popșa (destrămat în 1949 în urma morții în luptă a lui Vasile Popșa și a arestării majorității celorlalți membri ai grupului). Raportul Securității Maramureș din 15 august 1950 îl menționează pe o listă de fugari care se ascund în zona Ieud – Dragomirești (cf. Camelia Ivan Duică, Rezistența anticomunistă din Maramureș, Gruparea Popșa 1948-1949).

Este depistat și arestat în 1952, dus și bătut la Securitate la Sighet. Condamnat pentru „uneltire contra ordinii sociale“, a pătimit mai bine de 10 ani în temnițele comuniste: Oradea, Jilava, Canalul Dunăre – Marea Neagră (lagărul Capul Midia), Gherla, Aiud, lagărele 9 Culme și Periprava (din Dobrogea) și din nou Aiud, de unde este eliberat în 1963. Ar fi foarte interesant de știut dacă numele lui apare undeva în memoriile de detenție ale unor colegi de suferință din închisorile respective; până în prezent eu nu am găsit asemenea relatări. După detenție s-a retras în satul natal unde a locuit până la sfârșitul vieții. L-am întâlnit o singură dată personal în 1992 când a fost la noi acasă la Sighet, în vizită la tatăl meu.

Veșnica odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Vișovan

Luminația m-a facut și pe mine ca și pe mulți alți sigheteni să petrec mai mult timp în cimitir, la mormintele familiei dar nu numai, pentru scurte momente de rugăciune împletite cu amintiri de suflet legate de persoanele evocate de numele de pe cruci și monumente – prieteni și vecini, dascăli și colegi de școală și de muncă dar și personalități din istoria orașului trecute la cele veșnice cu mai mult timp în urmă.

O categorie specială o constituie locurile de veci (pe care eu încerc să le vizitez regulat) ale membrilor grupului de rezistență anticomunistă rămas în istorie sub numele de „grupul Vișovan”– primul lot de deținuți politici din Maramures – 25 la număr după raportul Securității. Dintre aceștia, doi au plecat din Maramureș înainte de începerea arestărilor (și nu fac obiectul prezentului studiu) iar doi sunt încă în viață la momentul actual, la vârste venerabile (Nistor Man și Ioan Dunca). Dintre cei 21 de decedați la care ne referim efectiv trei nu au morminte fiind uciși de Securitate în luptă (Vasile Popșa la Ieud) sau exterminați în detenție (Ioan Virag la Cluj și Găvrilă Coman la Brașov) trupurile lor fiind aruncate în locuri până azi necunoscute.

Restul de 18 membri au mai trăit după eliberarea din închisori, au revenit la o viață aproape normală (cu toate șicanele care au continuat) și au avut parte la sfârșitul vieții de înmormântări creștinești și de morminte decente care pot fi cunoscute și vizitate cu respect, ca repere pentru istorie. În cimitirele din Sighet se află șapte membri ai grupului (Aurel Vișovan, Gheorghe Bulacu, Petru Codrea, Ioan Motrea, Ioan Ilban, Mihai Vlad, Vasile Tivadar și Vasile Dunca), patru  în cimitirele din Baia Mare (Ioan Rus, Ștefan Deac, Petru Ulici și Grigore Hotico), doi la Cluj (Constantin Rad și Mihai Pop) și câte unul în alte localități: Brașov (Șofron Mihai ), Ploiești (Iuliu Vlad), Ieud (Ioan Nemeș), Constanța (Gheorghe Andreica), unul singur fiind în afara țării, în Germania (Iosif Andreica).

Fără pretenția unei liste exhaustive, în cimitirele din Sighet mai pot fi găsite și mormintele unor alte persoane deținute în temnițele comuniste, arestate ulterior: Ștefan Minică, Ion Dunca – Bărbosu, Alexandru Dan, Alexandru Ștefan, Teodor Borca, preot Vasile Hotico, preot Gheorghe Moldovan, etc.

Desigur, pentru noi creștinii nu rămășitele pământești sunt esențiale ci sufletele lor, pentru a căror veșnică odihnă și comuniune plenară cu Dumnezeu ne rugăm. Dar datorită mărturiei explicite pe care ei au dat-o cu riscul vieții pentru Cristos și apărarea identității creștine a poporului român ne exprimăm speranța că ei sunt alături de Domnul în ceata celor aleși. Onorându-i aici pe pământ ca repere pentru istorie, îi încredințăm cu dragoste Domnului ca repere pentru eternitate.

Preot prof. Marius Vișovan

Foto: Rada Pavel

La Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc  la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței întâlnirea supraviețuitorilor și urmașilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă. Anul acesta se împlinesc 77 ani de la momentul încarcerării lor în sinistra închisoare din Sighet, la 29 august 1948 (de unde au fost ulterior duși la Cluj pentru proces și apoi repartizați la închisorile de executare a pedepselor – Pitești, Târgșor, Gherla, Canal, Aiud…).

Anul acesta singurul senior prezent a fost domnul profesor Nistor Man care a ținut un discurs la sfârșitul Sfintei Liturghii greco-catolice celebrate jos pe celular de grupul de tineri pelerini de la Zalău și Oradea, aflați în pelerinaj la Sighet (a 25-a edție!), într-o atmosferă emoționantă, fiind ascultat cu mult respect și aplaudat de preoții și tinerii prezenți. Din motive de sănătate evidente domnul Nistor Man (96 ani) nu a putut urca la etajul doi în celula 74 (celula unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49) pentru momentul de rugăciune tradițional, pentru cei deja plecați la Domnul, condus de părintele Marius Vișovan, însoțit de membri ai familiei și o parte a tinerilor pelerini.

Alături de domnul Nistor Man, domiciliat la Tg. Mureș, mai este în viață un singur supraviețuitor al „lotului Vișovan” – domnul Ioan Dunca din Vișeu de Sus (93 ani). În afara celor din „lotul Vișovan” mai sunt în viață 2 deținuți politici anticomunisti din Maramureșul istoric, domnii Ioan Pop Arvinte (Timișoara) și Aurel Vlad (București), tot elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” în acea perioadă dar arestați cu un an mai târziu, în 1949.

preot prof. Marius Vișovan

În această zi de 29 iulie, în care se împlinesc 6 ani de la plecarea la Domnul a mamei mele, mă întorc cu un gând de respect și adâncă considerație către soțiile eroilor anticomuniști maramureșeni care prin jertfa lor din tinerețe au menținut aprinsă făclia libertății în acest colț de țară. Câteva dintre ele, la vârste înaintate, sunt încă printre noi….

…Întorși acasă după ani grei de temniță comunistă, epuizați fizic, cu sănătatea zdruncinată și de multe ori traumatizați psihic, foștii deținuți politici din Maramureș s-au reintegrat cu greu în viața socială și profesională, au fost supuși la repetate șicane și umilințe pentru  a-și putea continua studiile iar încadrarea în muncă – urgentă pentru câștigarea pâinii zilnice – s-a făcut greu, fiind „plimbați” de la o întreprindere la alta, amăgiți cu promisiuni gratuite, refuzați brutal sau cu politețe fățarnică, în cele din urmă angajați, dar mai mereu la „munca de jos ”, fiind însă primii pe listă când se punea problema „reducerilor de personal ” (mulți dintre ei au plecat spre alte zone ale țării, sperând că vor fi mai puțin cunoscuți și supravegheați și se vor putea realiza mai ușor, ceea ce în unele cazuri s-a dovedit adevărat, deși Securitatea le reamintea periodic că e cu „ochii pe ei”…)

Complicată era și problema căsătoriei, a împlinirii familiale, a integrării într-o viață normală (atât cât le-a mai rămas din ea…). Pe lângă faptul că erau trecuți de „prima tinerețe”, cu diverse afecțiuni căpătate în pușcărie, pe lângă situația materială precară, foștii deținuți politici purtau cu ei stigmatul de indezirabili pentru societatea comunistă, stigmat care urma să se răsfrângă automat peste soțiile și copiii lor (ceea ce s-a și întâmplat!). Viitoarele soții erau avertizate aspru de către activiștii comuniști, de către șefii de la locul de muncă și în unele cazuri chiar de către rudenii apropiate că își compromit viitorul, că ratează orice posibilitate de promovare socială și profesională, că riscă inclusiv pierderea locului de muncă și necazuri pentru alți membri ai familiei, etc.

Acest articol se dorește a fi un modest omagiu pentru toate acele tinere pline de curaj, cu suflet curat și credință în Dumnezeu care au depășit orice ezitare și au respins toate presiunile politice, inclusiv reticențele familiei și ale anturajului unindu-și destinul cu acești oameni prigoniți și prin ei cu Crucea neamului românesc! Ele merită cu prisosință titlul de „doamne ale demnității maramureșene”! Cele mai multe dintre ele au plecat deja la Domnul după ce au dat timp de zeci de ani o mărturie frumoasă pentru adevăratele valori, alături de soții și copiii lor (ultima plecată, acum câteva zile, doamna Vlad Emma din Sighet, soția lui Vlad Mihai din „lotul Vișovan”).

Celor care mai sunt printre noi, le rostim cu respect numele și le urăm sănătate (în paranteză anul nașterii și domiciliul actual): Pop Sofia (1934, Timișoara) – soția lui Pop Ioan Arvinte (în vârstă de 94 de ani), elev arestat în al doilea lot de elevi de la Liceul „Dragoș-Vodă”, grup intitulat „Tânărul cuib”, Iusco Anuța (1938, Vișeu de Sus) – soția lui Iusco Găvrilă Sfâcă (+ 1988), elev arestat în grupul de rezistență „Popșa”; Bărcan Maria (1941, SUA) – soția lui Bărcan Gheorghe (+ 2025), elev arestat și deținut pentru refuzul colaborării cu Securitatea, Minică Maria (1943, Sighet) – soția lui Minică Ștefan (+ 2001), elev arestat în al doilea lot de elevi de la Liceul „Dragoș-Vodă”, grup intitulat „Tânărul cuib”; Dunca Anuța (1944, Vișeu de Sus) – soția lui Dunca Ioan (în vârstă de 93 ani),  elev arestat în „lotul Vișovan”; Vlad Livia (1945, Ploiești ) – soția lui Vlad Iuliu (+1995), elev arestat în „lotul Vișovan”, Chindriș Ioana (1946, Sighet) – soția lui Chindriș Vasile (+2017) arestat ca membru în grupul de rezistență „Țibleșul”.

Onoare și respect!

preot prof. Marius Vișovan

Foto: colaj din lucrări de P. Mondrian și G. Strimbei.

Născut la Dragomirești la 18 iunie 1925, cu o viață dramatică în vâltoarea celui de-al Doilea Război Mondial, stabilit în Franța în 1945, realizat acolo profesional și familial, seniorul maramureșean Vasile BIZĂU este un om de înaltă ținută morală, competent și sobru dar și cu o mare deschidere și căldură sufletească, care nu a uitat niciodată România, Maramureșul și localitatea natală. O biografie detaliată a apărut anii trecuți pe „Salut, Sighet!” și o puteți citi AICI.

O delegație a primăriei Dragomirești în frunte cu primarul Vasile Țiplea s-a deplasat în Franța pentru a conferi domnului Bizău o distincție din partea localității natale cu ocazia fericitului eveniment.

La mulți ani, cu stimă și respect, domnule inginer Vasile Bizău!

Preot prof. Marius Vișovan