A trecut la cele veșnice, la  venerabila vârstă de 94 ani,  deținutul politic maramureșean Grigore Șofron, stabilit după detenție  la Cluj.

Născut la Sighet în 1928, absolvent al liceului „Dragoș Vodă”, unde activează (alături de fratele său Mihai) în organizația anticomunistă condusă de Aurel Vișovan, Grigore Șofron intră la Facultatea de Agronomie din Cluj în 1947, unde continuă lupta anticomunistă sub conducerea maramureșeanului Ion Bohotici, în lotul căruia este arestat în 1948 și condamnat la 7 ani închisoare, pedeapsă redusă ulterior la 5 ani, pe care i-a pătimit în temnițele Cluj, Pitești, Canal, Văcărești, Jilava, Gherla. În urma unor bătăi îngrozitoare și a regimului de exterminare a fost la un pas de moarte fiind practic paralizat 6 luni; și-a revenit însă și a continuat detenția până în 1953. A reușit mai târziu să termine Facultatea de Agronomie, s-a  căsătorit  și a avut un băiat, 2 nepoți și 2 strănepoți Dumnezeu dăruindu-i frumoasa și nesperata împlinire familială.

Odată cu plecarea sa la Domnul mai sunt în viață 8 maramureșeni luptători anticomuniști, supraviețuitori ai temnițelor.
Grigore Șofron – Prezent!

Prof. preot Marius Vișovan

PS: Înmormântarea seniorului Grigore Șofron va avea loc sâmbătă, 12 martie 2022, la Cluj, la capela greco-catolică a cimitirului din str. Crișan (Gruia).

Ziua de 9 martie – sărbătoarea celor 40 de mucenici – este prin tradiție și ziua de pomenire a martirilor și mărturisitorilor creștini din temnițele comuniste. Mai recent s-a introdus prin lege ziua de 14 mai ca zi oficială de comemorare a victimelor comunismului, inițiativă pe care o salutăm fără rezerve, ca un act de normalitate din partea statului român. Cele două ocazii de respectuoasă aducere aminte nu se concurează ci se completează, prima având mai mult caracter spiritual, cea de a doua un caracter civic, ca două fațete ale aceleiași realități, rezistența anticomunistă având în România o dimensiune profund creștină.

Dezvelirea și sfințirea la 21 februarie a plăcii memoriale de la Colegiul Național „Dragoș Voda”, eveniment fericit, inițiat și patronat de Asociația sigheteană „Firul Vieții” (dar la care au contribuit mulți oameni de suflet, de la factori de decizie instituțională pâna la opinia publică activă a municipiului Sighetu Marmatiei) constituie un „moment astral” al orașului nostru (pentru a folosi expresia lui Stefan Zweig). Eroii luptei anticomuniste, asasinați și îngropați în morminte fără cruci sau ferecați în lanțuri și hrube întunecate zeci de ani apoi terorizați și obligați la tăcere alte zeci de ani, ieșiți la lumină cu tâmplele albe după 1989 dar fără recunoștința națiunii ale cărei noi autorități, centrale și locale îi ignorau sau îi disprețuiau, căutand motive să le umbrească idealul și jertfa curată, acești eroi – elita intelectuală și morală a tineretului maramureșean în frunte cu dascălii de excepție, luminători cu cuvântul și cu fapta – s-au întors în sfârșit acasă!

Numele lor înalță prestigiul liceului „Dragoș Vodă”, dimensiunii științifice și culturale remarcabile a acestei citadele a învățământului sighetean adăugându-i-se titlul de noblețe de focar al rezistenței anticomuniste (pe locul doi pe țară, fiind depășit numeric doar de liceul „Radu Negru” din Făgăraș), rezistența care a salvat demnitatea poporului român în fața lui Dumnezeu și a istoriei!

Fiecare nume de pe placă are propria rezonanță și transmite un mesaj pentru generația de azi. Cinstind figurile lui Ioan Bilțiu Dăncuș sau Grigore Rițiu ne regăsim în lupta pentru unitate națională românească, omagiind pe Vasile și Ion Popșa, Gheorghe Rednic, Găvrilă Coman sau Ioan Virag ne identificăm cu sacrificiul suprem pentru libertate în fragedă tinerețe, meditând la suferința lui Constatin Rad, Ion Motrea, Vasile Dunca sau Gheorghe Bulacu înțelegem drama familiilor persecutate, prin Nistor Man și Găvrilă Iusco admirăm dârzenia de a înfrunta răul, prin Gheorghe Andreica, Aurel Vlad și Ioan Ilban omagiem efortul constant de a face cunoscut adevărul, prin Ioan Dunca și Gheorghe Bărcan apreciem pe lângă jertfa personală și talentul literar în slujba memoriei,… iar Aurel Vișovan, cel care în cei 16 ani a parcurs aproape tot traseul sinistru al pușcăriilor comuniste, va rămâne în memoria națională mai ales prin tulburătoarea mărturie a iadului de la Pitești, depășit doar prin miracol dumnezeiesc. Și lista poate continua… biografiile dureroase dar fascinante așteaptă să fie descoperite de tinerii de azi, în primul rând de actualii elevi ai CNDV, responsabilizați de frumoasa moștenire pe care o au de dus mai departe.

Prin jertfele sale nobile și luminoase, Sighetul se regăsește pe el însuși!

preot prof. Marius Vișovan

Imaginile tulburătoare – profund impresionante pentru orice om cu o minimă sensibilitate – a refugiaților din Ucraina, majoritatea femei și copii, care trec granița noastră, la Sighet și în alte părți, în speranța salvării de războiul ucigător care îi ajunge din urmă… trezesc în memorie experiențe din viața zbuciumată a familiilor noastre și a Maramureșului nostru frământat.

Și eu sunt fiu de refugiați….și părinții mei au cunoscut, la vârsta copilăriei, panica plecării intempestive pentru a scăpa de persecuție, tristețea dezrădăcinării, ani de cruntă sărăcie, dificultățile adaptării în locuri necunoscute (dar totuși în aceeași țară, cu aceeași limbă, ceea ce nu e puțin lucru), alte pericole și spaime care nu pot fi uitate…

În septembrie 1940, la scurtă vreme dupa cedarea Ardealului de nord, atât familia tatălui meu Aurel Vișovan (atunci în vârstă de 14 ani) cât și a mamei mele Aurelia Chindriș (atunci în vârstă de 7 ani) au părăsit Sighetul practic cu mâinile goale, pentru a relua viața de la zero – la Timișoara și respectiv Arad – asemenea altor sute de mii de ardeleni, basarabeni, bucovineni, herțeni și sud – dobrogeni în acel cataclismic an 1940, când România Mare s-a prăbușit…Situația familiei Chindriș era și mai gravă, având 3 copii mici și bunica gravidă cu al patrulea, iar bunicul – urmarit să fie arestat de noile autorități – s-a ascuns 2 săptămâni pe Solovan până în ziua plecării. În cazul familiei Vișovan, situația părea mai suportabilă, dar în gară la Sighet în așteptarea plecării trenului sora tatălui meu Viorica (atunci în vârstă de 18 ani) a fost arestată de paramilitari unguri fiindcă strigase ceva “incorect politic” în gară…A fost eliberată câteva ore mai târziu prin intervenția domnului Szekely de la Locul Târgului (un moșier maghiar foarte cumsecade care avea relații bune cu vecinii români) dar trenul plecase și Viorica și-a regăsit familia la Timișoara doar câteva zile mai târziu.

Odată ajunse la destinații, după câteva săptămâni de solutii provizorii, cele două familii au intrat destul de repede într-o relativă normalitate. Primirea, organizarea, repartizarea și ajutorarea refugiaților precum și găsirea rapidă a unor locuri de muncă pentru aceștia s-au desfășurat acceptabil, autoritățile române de atunci descurcându- se destul de bine într-un context foarte dificil (după abdicarea regelui Carol al doilea se formase recent un guvern de orientare naționalistă, Subsecretar de Stat pentru problemele refugiaților fiind Corneliu Georgescu). Și așa au trecut 4 ani…cele două familii împărtășind, cu un accent în plus, suferința întregului popor român pe timp de război.

Dar familia Chindriș avea să cunoască și al doilea refugiu, în septembrie 1944, când contraofensiva germano – maghiară a ocupat Aradul, iar bunica cu cei 4 copii s-au refugiat pe Valea Jiului unde se afla bunicul cu unitatea militară, la Vulcan. Atunci fuga s-a desfășurat în condiții apolicaliptice, artileria bătea zis și noapte, căruțele cu răniți treceau prin fața casei (tinerii elevi ofițeri de Ineu și apoi cei de la Radna au dat atunci niște jertfe impresionante), copiii nu au putut fi urcați în tren decât pe geam, ciorchini de călători disperați atârnau pe treptele trenului, au fost surprinși și de un bombardament aerian, dar din fericire bombele au căzut mai departe…
În 1945 războiul s-a terminat, refugiul s-a terminat, cele două familii s-au întors la Sighet, pentru a o lua din nou de la zero, dar cu speranța unei vieți normale acasă. Ceea ce urma însă era… comunismul! Nu mai puțin de șapte membri ai familiei mele au cunoscut ororile temnițelor comuniste: Vișovan Aurel (tatăl meu), Chindriș Ioan (bunicul matern), preot Bărdaș Ioan (soțul mătușii Viorica), Pop Arvinte (fratele bunicii paterne) și fiul său Pop Ioan Arvinte, precum și Iusco Dumitru și Iusco Simion (frații bunicii materne).

Să dea Dumnezeu pace în lume și să-i apere pe cei aflați în suferință!

preot prof. Marius Vișovan

Domnul Ioan DUNCA din Vișeu de Sus a împlinit la 10 februarie venerabila vârstă de 90 ani. Cu respect și dragoste, în numele camarazilor din lupta anticomunistă și a urmașilor acestora, îi urăm „LA MULȚI ANI”, cu sănătate și multe bucurii!

Născut la Ieud la 10 februarie 1932, fiu al preotului greco-catolic Ioan Dunca Joldea (personalitate excepțională a spiritualității și rezistenței românești din Maramureș, opozant activ al ocupației maghiare și al anexării la Uniunea Sovietică, părinte sufletesc al grupului de partizani condus de frații Popșa și apoi multă vreme deținut politic în închisorile comuniste), elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, membru în organizația anticomunistă condusă de profesorul Aurel Vișovan și arestat în august 1948 împreună cu majoritatea membrilor organizației (primul lot de deținuți politici la închisoarea Sighet), condamnat politic în două rânduri (procesele din 1949 și 1959), a executat cei 11 ani de detenție în temnițele și lagărele de la Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, Canal, Baia Mare, Satu Mare, Galați, Balta Brăilei.

Om de profundă viață spirituală, domnul Ioan Dunca și-a relatat suferința din închisori în minunata și emoționanta lucrare „Aur și noroi”.

Onoare și respect!

Preot prof. Marius Vișovan
Președinte AFDP Maramureș

Întorși acasă după ani grei de temniță comunistă, epuizați fizic, cu sănătatea zdruncinată și de multe ori traumatizați psihic, foștii deținuți politici din Maramureș s-au reintegrat cu greu în viața socială și profesională, au fost supuși la repetate șicane și umilințe pentru a-și putea continua studiile iar încadrarea în muncă – urgentă pentru câștigarea pâinii zilnice – s-a făcut greu, fiind „plimbați” de la o întreprindere la alta, amăgiți cu promisiuni gratuite, refuzați brutal sau cu politețe fățarnică, în cele din urmă angajați, dar mai mereu la „munca de jos ” , fiind însă primii pe listă când se punea problema „reducerilor de personal ” (mulți dintre ei au plecat spre alte zone ale țării, sperând că vor fi mai puțin cunoscuți și supravegheați și se vor putea realiza mai ușor, ceea ce în unele cazuri s-a dovedit adevărat, deși Securitatea le reamintea periodic că e cu „ochii pe ei”…)

Complicată era și problema căsătoriei, a împlinirii familiale, a integrării într-o viață normală (atât cât le-a mai rămas din ea…). Pe lângă faptul că erau trecuți de „prima tinerețe”, cu diverse afecțiuni căpătate în pușcărie, pe lângă situația materială precară, foștii deținuți politici purtau cu ei stigmatul de indezirabili pentru societatea comunistă, stigmat care urma să se răsfrângă automat peste soțiile și copiii lor (ceea ce s-a și întâmplat!). Viitoarele soții erau avertizate aspru de către activiștii comuniști, de către șefii de la locul de muncă și în unele cazuri chiar de către rudenii apropiate că își compromit viitorul, că ratează orice posibilitate de promovare socială și profesională, că riscă inclusiv pierderea locului de muncă și necazuri pentru alți membri ai familiei, etc.

Acest articol se dorește a fi un modest omagiu pentru toate acele tinere pline de curaj, cu suflet curat și credință în Dumnezeu care au depășit orice ezitare și au respins toate presiunile politice, inclusiv reticențele familiei și ale anturajului unindu – și destinul cu acești oameni prigoniți și prin ei cu Crucea neamului românesc! Ele merită cu prisosință titlul de „doamne ale demnității maramureșene”! Cele mai multe dintre ele, inclusiv mama mea, au plecat deja la Domnul după ce au dat timp de zeci de ani o mărturie frumoasă pentru adevăratele valori, alături de soții și copiii lor. Celor care mai sunt printre noi, le rostim cu respect numele și le urăm sănătate (în paranteză anul nașterii și domiciliul actual): Vlad Emma (1932, Sighet) – soția lui Vlad Mihai (+2006) student arestat în „lotul Vișovan”; Tivadar Susana (1936, Sighet ) – soția lui Tivadar Vasile (+2012) elev urmărit pentru apartenența la „grupul Vișovan” apoi arestat ca membru în „grupul Țibleșul”; Iusco Anuța (1938, Vișeu de Sus) – soția lui Iusco Găvrilă Sfâcă (+ 1988), elev arestat în grupul de rezistență „Popșa”; Bărcan Maria (1941, SUA) – soția lui Bărcan Gheorghe, elev arestat și deținut pentru refuzul colaborării cu securitatea; Minică Maria (1943, Sighet ) – soția lui Minică Ștefan (+ 2001), elev arestat în al doilea lot de elevi de la Liceul „Dragoș Vodă”, grup intitulat „Tânărul cuib”; Dunca Anuța (1944, Vișeu de Sus) – soția lui Dunca Ioan (în vârstă de 90 ani), elev arestat în „lotul Vișovan”; Vlad Livia (1945, Ploiești ) – soția lui Vlad Iuliu (+1995), elev arestat în „lotul Vișovan”, Chindriș Ioana (1946, Sighet) – soția lui Chindriș Vasile (+2017) arestat ca membru în grupul de rezistență „Țibleșul”
Onoare și respect!

preot prof. Marius Vișovan

Doamna prof. univ. Güner Akmolla din Constanța, exponentă de mare anvergură culturală a comunitații tătare din România și-a consacrat bogata activitate din cele opt decenii de viață promovării identității și culturii tătare, a istoriei adevărate a acestei comunități greu încercate. Doamna Güner Akmolla a publicat numeroase lucrări în limbile tătară, turcă și română atât în țară cât și în străinătate, a participat, neobosită și consecventă, la sute de conferințe, simpozioane și alte manifestări de înalt nivel intelectual.

Ultima sa lucrare în limba tătară, intitulată „Neden Bu Alge Qaldiq” (în traducere „De ce am ajuns în situația aceasta?”), abordează numeroase aspecte ale istoriei recente a tătarilor dobrogeni, inclusiv participarea lor la rezistența anticomunistă, etnicii tătari fiind de multe ori modele de dârzenie și consecvență în atitudine în timpul prigoanei (tatăl autoarei, cleric musulman, fiind el însuși arestat și întemnițat de comuniști).

Afinitatea spirituală o determină pe doamna Güner Akmolla să-i prezinte (în acest volum) cu admirație, ca un arc peste spațiul românesc, pe tinerii maramureșeni arestați în 1948, elevi și studenți din Sighet și satele maramureșene („lotul Vișovan”), în care vede același eroism în apărarea libertății și a valorilor spirituale.

Preot prof. Marius Vișovan

Zilele trecute, la 5 noiembrie, doamna Melania RIȚIU, ultima femeie fost deținut politic din Maramureș a împlinit venerabila vârstă de 96 de ani. Fiică și nepoată de preoți greco-catolici – luptători de prim rang pentru Marea Unire din 1918 (bunicul a fost ilustrul protopop Simion Balea), a copilărit la Săpânța, elevă la Sighet (colegă de clasă cu Aurel Vișovan), a cunoscut suferința temnițelor comuniste împreună cu întreaga familie (tatăl, mama, fratele și logodnicul), își împarte anii senectuții între București, Sighet și Săpânța, fiind prezentă la numeroase manifestări spirituale de cinstire a memoriei rezistenței anticomuniste.

Doamna Melania Rițiu și-a amintit acei ani de groază într-un interviu de acum câțiva ani:

„Prima arestare a tatălui meu, preotul Grigore Rițiu din Săpânța, a fost la 27 februarie 1945 (pentru atitudinea de opoziție față de anexarea Maramureșului la Uniunea Sovietică) împreună cu un ţăran fruntaş din sat, Gheorghe Pop, şi ținut 10 zile la închisoare. Câteva săptămâni mai târziu au venit un grup de activişti ucrainieni, noaptea pe la 4, ca să-l aresteze pe tata. A reuşit să sară pe geam şi să fugă. S-a ascuns timp de o lună, până când autoritatea românească a fost restabilită.

În 1947 represiunea comunistă s-a amplificat. S-a cerut preoţilor să condamne în biserici pe Iuliu Maniu, care între timp fusese arestat. Tatăl meu a refuzat şi a fost dus la Securitate şi ținut câteva zile acolo. În 1948 au fost arestaţi fratele meu Ioan Riţiu (care era membru al Mișcării Legionare) şi logodnicul meu Gheorghe Rednic, amândoi implicaţi în grevele studenţeşti de la Cluj din 1946. Fratele meu avea să fie eliberat câţiva ani mai târziu, logodnicul meu însă va muri în închisoare. În noiembrie 1948 regimul comunist a declanşat prigoana totală împotriva Bisericii Greco – Catolice. Toţi episcopii au fost arestaţi împreună cu un număr foarte mare de preoţi. Familia mea a fost lovită direct de prigoană. În urma refuzului tatălui meu de a renunţa la credinţa catolică am fost obligaţi să părăsim casa parohială şi ni s-a confiscat singura vacă pe care o aveam. În decembrie, ştiind că arestarea este iminentă, tata a fugit de acasă şi s-a ascuns undeva la marginea satului, împreună cu doi călugări de la Bixad, Leon Bob şi Gavril Sălăjan, şi ei urmăriţi de Securitate. Ţărani din sat, dar şi oşeni din Bixad, veneau în secret să le aducă de mâncare. După doi ani de căutări Securitatea i-a prins şi au fost duşi la Sighet, apoi la Baia Mare. La 24 ianuarie 1951 am fost arestată şi eu şi mama. La Securitate la Sighet am fost interogate şi, după câteva zile, am fost duse şi noi la Satu Mare.

M-au ţinut la închisoarea din Satu Mare timp de 6 luni fără să mă întrebe nimic. Aşteptarea era chinuitoare mai ales că eram îngrijorată şi pentru soarta celorlalţi membri ai familiei. Apoi au început anchetele. Am fost întrebată de mai multe ori de ce nu l-am denunţat pe tata. În octombrie 1951 am fost eliberată. Tatăl meu a fost judecat la Cluj în 1952 şi a primit 8 ani de închisoare pe care i-a executat la Caransebeş şi Aiud fiind eliberat în 1954. A mai trăit până în 1969. Situaţia mamei mele, preoteasa Laura Rițiu, a fost însă mult mai crudă. Fiind foarte bolnavă, ea n-a mai ajuns la proces şi a murit în închisoarea din Oradea la 5 ianuarie 1954. Multă vreme nu am ştiut nimic despre ea, Securitatea nu ne-a anunţat decesul ei. Mai târziu am aflat cu groază că şeful Securităţii din Oradea, Mezei, a dispus ca mama mea să nu fie îngropată, ci dată la Facultatea de Medicină din Cluj pentru disecţie!

După eliberare am locuit împreună cu tatăl meu la Bucureşti. A încercat să se angajeze în învăţământ, dar a fost respins. Nu i s-a aprobat nici pensionarea. A trebuit să muncească din greu în diferite locuri cu toată sănătatea sa zdruncinată. Eu am fost chemată la Miliţie în 1980 şi acuzată că răspândesc cărţi de rugăciuni catolice. Bunul Dumnezeu m-a învrednicit să ajung să văd libertatea Bisericii noastre, reînfiinţarea parohiei greco-catolice din Săpânţa și noua biserică. Mi-am îndeplinit o datorie de conştiinţă şi am adus osemintele tatălui meu, preot Grigore Riţiu, şi le-am reînhumat solemn în noul cimitir catolic al comunei.”
                                                                                              (Marius Vișovan – Maramureșul în lupta anticomunistă)

Preot prof. Marius Vișovan

Parohia Greco – Catolică din cartierul Șugău al Sighetului aniversează zilele acestea 30 de ani de la înființare, la 13 octombrie 1991 având loc prima liturghie greco – catolică după 4 decenii de persecuție comunistă.
Iată câteva repere din istoricul Parohiei:

Septembrie 1990 – profesorul Marius Vișovan este numit la catedra de matematică a Școlii nr.7 Sighet, din cartierul Șugău, dânsul fiind și student la teologie la Baia Mare.

În perioada 1990 – 1991 se analizează posibilitatea reluării activității greco – catolice; unele familii din zonă participă constant sau ocazional la liturghiile din oraș; prof.Vișovan prezintă situația de la Șugău protopopului greco-catolic Vasile Hotico și cere aprobarea autoritaților din învățământ pentru folosirea duminicală a unei săli de clasă din școală.

La 13 octombrie 1991 are loc prima Sf. Liturghie la Șugău, celebrată de protopopul Sighetului, Vasile Hotico, mărturisitor al credinței în temnițele comuniste (8 ani de închisoare), cu participarea a 38 de creștini din cartier; când părintele Hotico își evoca suferințele din închisoare, emoția credincioșilor se deslușea sincer – până la lacrimi – pe chipurile acestora. Până în anul 1995 liturghiile vor fi celebrate în școală, în intervalul 1991 -1994 liturghiile fiind oficiate de venerabilii preoții din Sighet: Grigore Balea, Vasile Paul și Ilie Opriș (ultimul implicându-se direct si în obținerea proiectului și debutul lucrărilor de construcție a bisericii). Profesprul Marius Vișovan se ocupa cu asigurarea transportului preoților și cu orele de religie ale copiilor școlari.

În luna noiembrie 1992 încep lucrările de construcție a noii biserici cu finanțare exclusiv locală, din donațiile celor circa 30 familii greco – catolice din zonă și din munca voluntară a acestora (primarul Gh. Filipciuc sprijină demersurile legale).

În anul următor, noiembrie 1993, are loc vizita la Șugău a Nunțiului Apostolic John Bukovsky însoțit de episcopul Maramureșului, Lucian Mureșan (actualul Cardinal); reprezentantul Vaticanului este impresionat de munca entuziastă la biserică a creștinilor de la Șugău inclusiv copii și bătrâni (unele persoane erau deja străbunici la ora respectivă!).

La 22 mai 1994 profesorul Marius Vișovan este hirotonit preot în cadrul unei ceremonii impresionante, în curtea școlii de la Șugău, prin punerea mâinilor episcopului Lucian Mureșan și a episcopului de Lugoj, Ioan Ploscaru (14 ani in temnițele comuniste), în prezența a 800 – 1.000 de participanți din Sighet și satele învecinate; părintele Vișovan devine paroh de Șugău, instalat oficial la 31 iulie 1994 de către noul protopop de Sighet, Onisim Filip.

În etapa a doua a construcției – 1994 – 1996 -, complexitatea deosebită a lucrărilor implică mari cheltuieli care depășesc cu mult posibilitățile locale; se obțin, uneori cu mari eforturi, finanțări de la comunități sau instituții catolice din alte țări.

Un moment – reper important este ziua de 26 noiembrie 1995 când are loc prima liturghie în biserica încă neterminată (autoritățile școlare de la acea vreme au făcut presiuni pentru evacuarea spațiului școlii).

Sfințirea mare a bisericii de la Șugău are loc la 04 august 1996 de către P.S. Ioan Șișeștean (episcop al Maramureșului din 1994) cu participarea a peste 30 de preoți si mii de creștini greco – catolici.

Eforturile continuă între anii 1997 – 1999, construiindu-se casa parohială, sfințită la 08 august 1999 iar la
06 august 2000 se sfințește pictura și exteriorul bisericii, tot de către episcopul Șișeștean, în prezența unui mare grup de preoți și credincioși.

După o perioadă de creștere numerică constantă (2000 – 2002), totalul creștinilor greco-catolici de la Șugău se va stabiliza la circa 130 familii (350 – 370 de suflete), după 2010 înregistrându-se o tendință negativă, datorită slabei natalități și a plecărilor la muncă în străinătate.

Depășindu-se ostilitatea din anii ’90, între anii 2005 – 2010 au loc mai multe contacte ecumenice (și colaborare pe chestiuni punctuale de interes comun) cu creștinii ortodocși de la Șugău; părintele Vișovan participă neoficial la unele ceremonii in biserica ortodoxă, iar preoți ortodocși sunt primiți la unele ceremonii în biserica greco – catolică ; din păcate, aceste demersuri nu au putut fi continuate (reglementări mai recente interzic preoților ortodocși orice formă de rugăciune comună publică cu catolicii), dar relațiile generale între creștinii din cele două confesiuni se mențin bune.

Din anul 2010 până în prezent Parohia Șugău este vizitată de diverse grupuri de creștini, catolici și nu numai, din România și din alte țări, aflați în zonă în scop spiritual sau turistic, inclusiv unele personalități politice sau culturale.

O zi memorabilă a fost la 02 iunie 2019 când un grup de șugăieni greco – catolici participă la Blaj la marele eveniment al vizitei Sf. Părinte Papa Francisc în România și la beatificarea celor 7 episcopi greco – catolici, martiri ai credinței.

Parohia Greco-Catolică Sighet 4 – Șugău

Ca în fiecare an la 29 august, în celula 74 a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet, a avut loc un moment de rugăciune cu participarea deținuților politici supraviețuitori din „lotul Vișovan” și urmași ai acestora. Au fost prezenți 2 din cei 3 supraviețuitori , domnii Nistor Man și Petru Codrea, domnul Nelu Dunca neputând face deplasarea.

La 29 august 1948 grupul de tineri anticomuniști maramureșeni (majoritatea elevi și studenți) a fost încarcerat la penitenciarul Sighet, după proces executând detenția în alte închisori din țară.

preot prof. Marius Vișovan

Un profund și respectuos omagiu la trecerea în veșnicie a camaradului nostru Ioan Ilban (1930-2021), unul dintre ultimii maramureșeni supraviețuitori ai generației temnițelor comuniste, mărturisitor al idealului creștin și național, apărător al libertății și demnității neamului românesc și președinte mai bine de două decenii a Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric.

Dumnezeu să-l odihnească cu sfinții și drepții Săi iar nouă să ne dea puterea să-i urmăm exemplul!

Asociația Foștilor Deținuți Politici
Maramureș

………………….

Ioan Ilban s- a născut la 25 septembrie 1930 la Dragomirești, a urmat cursurile Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet și a fost arestat și condamnat făcând parte din „lotul Vișovan” (organizația anticomunistă maramureșeană formată din elevi și studenți conduși de profesorul de chimie Aurel Vișovan). A fost închis la Sighet, Satu Mare, Cluj, Jilava, Târgșor – jud. Prahova (închisoarea pentru minori), apoi Gherla unde suportă câteva luni teroarea reeducării, continuarea celei de la Pitești. Este eliberat în 1951, se întoarce la Dragomirești, ulterior se stabilește la Sighet unde va locui tot restul vieții. A trecut la Domnul la 9 iulie 2021.

Un amplu și luminos interviu (de acum doi ani) cu domnul Ioan Ilban pe „Salut, Sighet!” sub titlul „Memorialul Sighet – Spirit al Patriei, Patrie a Spiritului ” îl puteți citi aici.

Înmormântarea va avea loc duminică, la ora 14,00 la capela romano-catolica din cimitirul central din Sighet.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Foto: Ion Mariș

N.r.: Un alt interviu cu domnul Ioan Ilban puteți citi aici.