Eu nu am participat la Revoluția din decembrie 1989. Nu am făcut nimic ca să merit o asemenea calitate. Și totuși, am fost atât de aproape, atât fizic cât și moral… Proximitatea morală nu cred că trebuie să o dovedesc, am fost educat într-o familie cu enorme jertfe în lupta împotriva comunismului – antiromânesc, ateu și satanic, șapte membri ai familiei mele au fost deținuți politici, dar de departe Calvarul tatălui meu Aurel Vișovan a fost cel mai mare în cei 16 ani de închisoare. În perioada studenției mele la Cluj toți colegii, prietenii și vecinii de cămin (inclusiv informatorii Securității, cu certitudine!) îmi cunoșteau atitudinea. Purtasem sute de discuții în care criticam regimul aducând argumente istorice, în primul rând suferința tatălui meu, dar și absurdul minciunii de zi cu zi pe care o vedeam cu toții, trăiam tot mai prost dar trebuia să ne prefacem fericiți… Frecventam liturghiile clandestine ale preoților greco-catolici, care erau prin ele însele o formă de rezistență împotriva politicii comuniste. În fața casei Doinei Cornea am fost luat la întrebări de Miliție, atunci m-am speriat dar nu am fost chemat la Securitate. Deci îmi doream din tot sufletul o Revoluție… în Polonia, apoi Ungaria și Cehoslovacia lucrurile se mișcau în direcția schimbării, a căzut Zidul Berlinului, apoi și Jivkov al bulgarilor (care părea la fel de înțepenit în scaun ca Ceaușescu) și-a dat demisia. La noi chiar nimic?

În după-amiaza de 21 decembrie 1989, eram încă în Cluj (student la matematică în ultimul an)… majoritatea studenților plecaseră deja acasă în vacanța de iarnă (Crăciunul nu exista pentru regimul comunist), dar eu am mai rămas fiind angrenat într-un concurs de șah și mai aveam o partidă de jucat. Cantina fiind deja închisă, mă duc cu soția să luăm masa în centru la Lacto Vegetarian, foarte aproape de statuia lui Matei Corvin, pe o latură a pieței. Când terminăm de mâncat, era aproape ora trei, trecem pe lângă hotelul Continental… patrule de soldați înarmați trec pe lânga noi… văzându-i așa tineri, cu compasiune zic, cu voce destul de tare „Săracii oameni!”. Mă gândeam că au o misiune ingrată. Unul din ei se uită lung la mine…. Știam de la Vocea Americii că la Timișoara fuseseră manifestații în zilele precedente și s-a tras în oameni, se auzeau mitralierele, au fost morți și răniți… soția cutremurată zice „ascultă! chiar se trage în oameni!!!”. Eram și eu profund îndurerat, dar parcă nu chiar șocat, știam că istoria comunismului e un șir nesfârșit de crime.

O jumătate de oră mai târziu, acolo în intersecția de la Continental au fost primii morți ai Revoluției de la Cluj… dar eu nu mai eram acolo și nu știam nimic. Dacă aș fi știut că va ieși lumea în stradă și va protesta contra lui Ceaușescu poate m-aș fi dus și eu… dar n-am știut. Aveam să aflu doar spre seară când am mers în vizită la unchiul meu Mircea în cartierul Mănăștur. El m-a pus la curent cu ce se întâmplase în centru dar și la București unde marele miting convocat de Ceaușescu s-a transformat în demonstrație de protest…și acolo erau morți și răniți, dar Televiziunea Română transmitea doar comunicatele oficiale ale regimului. Tot ce știam era de la Europa Liberă, radioul mergea în bucătărie, unchiul și mătușa nu ne-au lăsat să plecăm la cămin în seara aceea, am rămas la ei. Am stat cu urechea lipită de radio, ascultam apeluri repetate ale unor personalități din exil care cereau mereu soldaților armatei române să nu tragă în părinții și frații lor. Între timp fereastra era deschisă și s-au auzit rafale de mitralieră până după miezul nopții… unde se trăgea și cine trăgea nu știam dar tot Mănășturul răsuna.

A doua zi, 22 decembrie dimineața, mătușa ne-a dus cu mașina până aproape de Hașdeu (pe variantă prin Zorilor, intuind bine că pe Moților e pericol), am urcat în cămin, ne-am luat bagajele și am pornit spre gară, ca să mergem acasă la Sighet cu un tren de după-masă. Când am travesat Calea Moților pe la ora 10:30 -11:00 am văzut grupuri de lumânări pe caldarâm, semn că acolo fusese împușcat cineva… (același lucru aveam să-l vedem pe str. Horea câteva ore mai târziu) am ajuns în cartierul Grigorescu unde am oprit la niște prieteni din grupul de tineri greco-catolici cu care activam în clandestinitate, televizorul le era stricat dar ascultam la radio… sinuciderea generalului Milea, alte comunicate oficiale apoi, brusc, vocile lui Dinescu și Caramitru care anunțau victoria, căderea dictatorului…. nu înțelegeam, credeam că e o piesă de teatru istorică!… când ne-am convins că e adevărat ne-a cuprins o bucurie incredibilă, parcă era prea frumos ca să fie adevărat… Am mers pe la ora 3 în centru cu un prieten și am văzut mulțimea care-și manifesta bucuria, se țineau în continuare discursuri, librăriile erau luate cu asalt pentru a da foc cărților lui Ceaușescu. Pe înserate am pornit spre gară, acceleratul Timișoara – Sighet a sosit cu mare întârziere, toată lumea vorbea de teroriști, trenul a avut mai multe opriri lungi pe traseu… în fine, pe la 3 dimineața ajungem la Sighet.
În gară ne aștepta tata. Încă de pe scările vagonului îl salut fericit și cu voce tare: ”Trăiască România Liberă!”. Tata ne îmbrățișează bucuros că ne vede acasă dar zice pe ton reținut: „Încă nu sunt clare lucrurile…”. Pe ușa gării însă era un afiș mare ce ne-a dat un anumit curaj. Conținea comunicatul Frontului Salvării Naționale din Sighet care își asuma puterea locală provizorie și pe lângă alte fraze declara Crăciunul ca sărbătoare oficială. Era un semn că ceva chiar se schimbase! Soția și mama s-au culcat iar eu cu tata am continuat să povestim febril… am adormit pe la 6 dimineața după ce văzusem în reluare declarația citită de Iliescu, „ultimul pe listă, cu voia dumeavoastră…”.

Câteva ore mai târziu, mă scol și merg în centru unde știam că există încă mulțimi de oameni adunați în fața primăriei, unde noile oficialități țineau discursuri și prezentau unele măsuri ce fuseseră luate pe plan local. Aflând că sunt student și vin de la Cluj, cineva mă duce în clădire și mă pune lângă vorbitorii de la balcon. Mai era acolo un student la Timișoara (nu i-am reținut numele) care a vorbit impresionant despre moartea colegului sighetean Tiberiu Florian (prețul de sânge pe care orașul nostru l-a dat pentru libertate în decembrie ’89). Mi s-a dat și mie microfonul și am evocat jertfele Maramureșului în lupta anticomunistă de-a lungul timpului, omagiind figura martirului Gheorghe Rednic din Săpânța, unul din liderii grevelor studentești din Cluj din 1946, mort în închisoare.

Din zilele următoare nu mai am decât amintiri disparate… agitație multă, brasarde tricolore… zvonuri aberante… otrăvirea apei… vin teroriștii cu elicoptere, să apărăm spitalul… au intrat rușii (să ne salveze, evident!), tancurile sovietice sunt deja la Sarasău (vecinul de la parter părea foarte bine informat), aflam de la televizor execuția lui Ceaușescu după un simulacru de proces (dar atunci totul părea justificat!), mă delimitez totuși, între prieteni, de uciderea lui… e extrem de vinovat, fără îndoială, dar ca și creștin sunt contra pedepsei cu moartea. Totuși, țara răsufla ușurată, parcă lucrurile se liniștesc.

Avem un nou guvern, cu mulți comuniști notorii dar suntem îngăduitori… sunt oameni valoroși profesional, nu-i așa?… au altă gândire decât Ceaușescu… reacțiile occidentale par a fi pozitive, suntem pe drumul cel bun! Ce se întâmpla de fapt în București, habar n-aveam! Tatăl meu publică un articol despre închisoarea Pitești (unde teroarea a început tot la un Crăciun, cu fix 4 decenii în urmă) în primul ziar sighetean liber…

Noua putere a mimat democrația vreo două săptămâni, până pe 12 ianuarie. Când l-am văzut însă pe Iliescu anulând decretele din ziua precedentă (unul din ele viza chiar interzicerea legală a Partidului Comunist) am început să înțelegem că Revoluția a fost confiscată și că fusesem – și noi împreună cu imensa majoritate a românilor – victimele unei imense manipulări. După 30 de ani, chiar dacă s-au făcut multe progrese, lupta anticomunistă nu s-a încheiat.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

PS. Dacă studentul la Timișoara care a vorbit pe 23 decembrie 1989 de la balconul primăriei Sighet citește aceste rânduri, îl rog să scrie un comentariu în josul textului și să se prezinte. Mi-ar face o mare bucurie și sunt convins că momentul merită menționat pentru publicul sighetean.

N.R.: Foto – Mihai Dăncuș, din Arhiva Muzeului Maramureșului. Sighet, 22 decembrie 1989.

Pe peretele exterior al bisericii greco-catolice din cartierul Șugău a fost amplasată o placă memorială în cinstea celor patru preoți greco-catolici din vechea generație (domiciliați în Sighet) care au slujit alternativ în parohia Șugău în primii ani de existență ai comunității (1991-1994), după reluarea activității legale a cultului greco-catolic, întreruptă în cele patru decenii de persecuție comunistă.

Părinții spirituali omagiați prin această placă memorială, personalități ale Bisericii dar și luptători ai cauzei naționale sunt: preot canonic Ilie Opriș (1915-2001), preot protopop Vasile Hotico (1922-1995), preot profesor Grigore Balea (1920-2006) și preot profesor Vasile Paul (1917-1994).

Sfințirea plăcii a avut loc duminică 1 decembrie 2019, la sfârșitul Sfintei Liturghii și a fost oficiată de părintele paroh Marius Vișovan împreună cu părintele Cornel Ardelean din parohia Sarasău, în prezența credincioșilor din parohia Șugău, a unor membri ai familiilor preoților omagiați și a altor invitați. În cuvântarile rostite preoții au evocat pe larg meritele deosebite ale celor patru iluștri înaintași.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Un deținut politic sighetean mai puțin cunoscut, dar care – asemenea celorlalți – nu merită uitat, este Alexandru Ștefan (1932- 1996 ). Foarte tânăr în 1949, elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, neîncadrat politic, dar revoltat, asemenea majorității elevilor sigheteni, de arestarea profesorului lor Aurel Vișovan și a colegilor din clasele mai mari în august 1948 ( „lotul Vișovan” ), apoi a altui grup de colegi conduși de Ștefan Minică în mai 1949 ( „Tânărul cuib” ), Alexandru Ștefan a fost arestat, împreună cu alți doi colegi – Ștefan Coman și Alexandru Nagy – printr-o capcană organizată de Securitate prin colegul lor Alexandru Ivasiuc (din păcate, aceeași persoană cu renumitul scriitor de mai târziu). Dăm cuvântul memorialistului Gheorghe Andreica, coleg de suferință cu aceștia în închisorile comuniste, care explică în detaliu situația lor.

„Trei elevi mai tineri de la „Dragoș Vodă”: Ștefan Alexandru, Coman Ștefan și Nagy Alexandru sunt convinși de Ivasiuc să activeze clandestin contra regimului. Ivasiuc le distribuie manifeste pe care tinerii le duc acasă. În noaptea următoare Securitatea descinde la locuințele celor trei, găsește manifestele și cei trei sunt arestați. Deși toți trei au declarat că au manifestele de la Ivasiuc, acesta nu este arestat.” (Gheorghe Andreica, Târgșorul nou – Închisoarea minorilor, pag. 62)

Ștefan, Coman și Nagy constituie al treilea (și ultimul) lot de elevi condamnați politic de la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet. Vor ispăși condamnarea la Târgșor (jud. Prahova) – unde elevii maramureșeni din cele 3 loturi succesive vor constitui cel mai numeros grup de deținuți, renumit prin verticalitate de caracter și solidaritate pe toate planurile – apoi la Canal.

După eliberarea din detenție, Alexandru Ștefan se întoarce la Sighet, unde se realizează familial iar profesional atât cât i se permite, va prinde căderea (oficială) a comunismului în 1989 și trece la cele veșnice în 1996.

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată !

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Acum 60 de ani, în octombrie 1959, în sinistra închisoare comunistă din Satu Mare, o parte din eroii maramureșeni încep a doua parte a Calvarului: suferințele sunt imense și par fără de sfârșit dar o rază de lumină țâșnește din iubire și credință. Profesorul Nistor Man, decanul de vârstă al supraviețuitorilor „lotului Vișovan” ne destăinuie acest moment impresionant, îngrozitor și sublim…

Octombrie 1959, la Satu-Mare. Procesul s-a sfârşit. O parte a membrilor Grupului Tinerilor Anticomuniști maramureşeni – arestaţi prima data în 1948 şi eliberaţi după executarea unor detenţii mai mari  sau mai mici – au fost condamnaţi din nou, primind pedepse şi mai mari. De această dată, acuzaţiile erau complet inventate şi concluziile de-a dreptul aberante. Securitatea a mai adăugat grupului alte câteva persoane  care nu fuseseră arestate prima dată pentru a arăta că noua „organizaţie” luase amploare…

Trei dintre cei condamnaţi – Fănică Deac, Ghiţă Nan şi cu mine, am fost băgaţi la izolare, fiind acuzaţi de sfidarea justiţiei în timpul  procesului.  Era ziua de 26 octombrie, sărbătoarea sfântului Dumitru. Am fost introduşi într-o celulă fără geam, afară era o toamnă friguroasă, temperatura sub zero grade, noi îmbrăcaţi în haine subţiri de doc, cu lanţuri la picioare, lanţuri grele şi groase cu veriga de 15 mm. În celulă nu era niciun  mobilier, doar o tinetă fără capac, ciment pe jos şi o cană pentru apă.  Mâncarea era o dată la 3 zile… Ne ţineam în braţe unul pe altul ca să nu îngheţăm, ne schimbam tot la 40 de secunde, cel din faţă venea în spate şi tot aşa… La ora 10 seara era stingerea, primeam o pătură zdrenţăroasă pe care o înfăşuram pe lângă noi şi ne culcam unul în braţele celuilalt. Nu mai puteam de foame, oboseală, frig… Aşa au trecut 30 de zile îngrozitoare.

Pe 25 noiembrie am fost scos de la izolare. Când mi-au scos lanţurile am simţit că zbor!  În celulă mă aşteptau Aurel Vişovan şi Ştefan Minică, ei ştiau de unde vin. Am intrat în celulă unde era destul de cald şi plăcut… Ei cântau „Rugămu-ne îndurărilor, Luceafărului mărilor” şi apoi  „Ave Maria”… Eram aşa de fericit, credeam că sunt în rai!

Nistor Man (mărturie cuprinsă în Marius Vișovan,  Maramureșul în lupta anticomunistă, editura Babel, Bacău, 2013)

După ieșirea din închisoare, soțul meu Aurel Vișovan a avut sănătatea mult zdruncinată, ficatul și plămânii fiind grav afectate de bolile din cei 16 ani de  detenție. A supraviețuit totuși, încă mulți ani ținând un regim deosebit de strict și animat mereu de viața sa spirituală deosebită și de bucuriile pe care noi familia încercam să i le oferim.

Și echilibrul său psihic era foarte fragil. Daca ziua reușea să se concentreze pe munca de la fabrică și pe alte activități gospodărești, noaptea avea coșmaruri în care retrăia teroarea de la Pitești, unde fusese torturat îngrozitor în anii 1949-1951. Trecuseră atâția ani, dar traumele n-au dispărut… Cu greu reușeam să-l liniștesc.

O groază deosebită o declanșau chemările la Securitate, când te puteai aștepta la orice, inclusiv să fii din nou arestat și să nu te mai întorci… Două dintre ele le-a relatat în lucrarea sa „Dincoace de gratii”.

„Era în 1966… într-o zi sunt chemat la Securitate, vestea a căzut ca un duş cu gheaţă. Oare ce mai vor? Nu este destul cât m-au chinuit? … Oare mă voi mai întoarce? La biroul indicat, erau doi ofiţeri necunoscuţi. Într-o manieră politicoasă:

– Cum o mai duceţi cu sănătatea? Ştim că aţi fost bolnav. Dar la serviciu, aţi reuşit să vă adaptaţi?

Erau întrebări de rutină… Oare unde vroiau să ajungă?… mă întrebam nedumerit.

– Ce mai ştiţi de legionarul Ion Găvrilă zis Ogoranu, fostul şef al Frăţiilor de Cruce din Ardeal?

Ştiam că reuşise să fugă în Munţii Făgăraşului. Am întâlnit în închisoare oameni din organizaţia lui din munţi, dar le-am răspuns:

– De unde să ştiu? Ştiu că a fugit în munţi, doar atât.

Mi-au pus sub ochi un teanc de fotografii cu oameni îmbrăcaţi ţărăneşte.

– L-aţi recunoaşte, dacă l-aţi vedea?

– Ştiu eu?!

– Priviţi atent aceste fotografii!

M-am uitat la toate.

– Nu-1 recunosc nici într-una; de altfel, au trecut 18 ani de când l-am văzut ultima dată.

– Dar la serviciu ce atmosferă domneşte?

Ştiam eu cam ce ar dori ei să le spun…

– Fiecare îşi vede de munca lui, le-am răspuns.

– Iar dumneavoastră?

– La fel. Sunt proaspăt căsătorit şi nu am nevoie de necazuri.

– Am auzit că v-aţi căsătorit cu o profesoară de la liceu. Cum aţi convins-o?

Am dat din umeri. Nu meritau să le răspund.

– Puteţi pleca! Dar să ştiţi că şi dvs., ca oricare cetăţean al Republicii, aveţi datoria să ne informaţi despre orice manifestări sau acţiuni duşmănoase. Altfel, riscaţi să fiţi implicat din nou… V-a fost de-ajuns, sper!

Când am ieşit, eram ca nou născut. Nu-mi venea să cred că sunt din nou pe stradă, deşi aveam senzaţia unei umbre permanente care mă urmărea. Mă îndreptam totuşi spre casă.

– Cum a fost ? mă întâmpină soţia, palidă de aşteptare.

– A trecut! Sunt mereu pe urmele mele. Oare nu mi-au introdus în casă ceva microfoane?”

(Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

Cea din 1971 a fost mult mai traumatizantă, reflectând ce imens aparat de urmărire și supraveghere desfășura Securitatea asupra populației, în special asupra foștilor luptători anticomuniști.

„Eram la București unde, pe lângă sarcinile de serviciu dădusem și luasem examenul de traducător în limbile engleză, franceză și italiană. Certificatele de traducător se eliberau imediat la ghişeul secretariatului. Îmi aşteptam rândul, când cineva, din spate, mă bate uşor peste umăr şi-mi arată un buletin de identitate deschis la pagina cu fotografia. Citesc „Dragoş Hoinic”. Tresar. Auzisem de mult de el. A fost prins la graniță în 1948 cu documente extrem de periculoase, prin care se căuta să se dovedească neîncrezătorului Occident că în România există o mişcare de rezistenţă care trebuie ajutată. A fost arestat şi după el mulţi, foarte mulţi alţii. Îl privesc… Semăna cu cel din fotografie şi nu mă îndoiam că era el. Totuşi, în atmosfera de suspiciune ce ne înconjura, caut să limitez întâlnirea. I-am spus, totuşi, că mă bucur că l-am întâlnit. Toată conversaţia nu a durat decât două minute.

Să fi trecut vreo două săptămâni, poate mai puţin, când sunt chemat în biroul preşedintelui cooperativei unde lucram.

– Am primit un telefon de la Securitate. Trebuie să te prezinţi de urgenţă acolo.

Am simţit o durere ascuţită în inimă. „Oare ce mai vor ?”, mă întrebam tot timpul drumului. Picioarele îmi erau ca de plumb. Combinaţii de gânduri îmi sfredeleau creierul. „O fi vorba de informaţii false, ca acelea care au ajuns până la Ministerul Învăţământului, pentru a mă împiedica să continui studiile? Să mi se prezinte probe. Sau ce poate fi ?!…” Intrând pe poartă, mi-am pus aceeaşi întrebare: „Oare voi mai ieși de aici?”.

Ofiţerul de serviciu mă îndrumă direct în biroul comandantului. Intrând, descifrez imediat figura comandantului, care era secondat de doi ofiţeri pe care nu-i mai văzusem – păreau a fi de la Interne – şi un ofiţer pe care-1 ştiam de la Sighet.

– Tov. Vişovan – mi se adresează comandantul – se află aici doi ofiţeri de la Ministerul de Interne, care ar vrea să vă pună câteva întrebări.

Într-o manieră nefiresc de politicoasă, mă întreabă cum stau cu sănătatea, cum e munca la cooperativă, apoi…

– Desigur că aveţi delegaţii pe la alte cooperative şi chiar la forul dvs. superior de la Bucureşti. Nu-mi dădeam seama ce urmăresc.

– … Astfel încât, din când în când, vă întâlniţi cu foştii dv. prieteni din închisoare…

Ca un fulger îmi trece prin minte: este vorba de Dragoş Hoinic şi întâlnirea de la Oficiul de traducători!! Am simţit că mi se despică mintea şi, într-un acces de revoltă, strig:

– Dacă vă referiţi la faptul că am fost la Bucureşti la Târgul de mostre şi că acolo m-am întâlnit cu Dragoş Hoinic şi am discutat două minute cu el – absolut nimic politic! – atunci mai bine mă împuşcaţi!!Nu mai suport să fiu urmărit pas cu pas, zi şi noapte, poate şi în somn! Nu am discutat nimic politic! Mă auziţi? Nu mai suport!! Făcusem o criză nervoasă, nu mă puteam opri.

– Nu mai suport!! Împuşcaţi-mă!!

Văzându-mă în acest hal de nervi, ofiţerul de la Interne căuta să mă calmeze:

– Vă credem, dar am vrut să avem şi confirmarea dvs. Puteţi să vă întoarceţi la serviciu.

Nu mai aveam pic de putere. Când să ies, ofiţerul din Sighet mi se adresează vădit artificial:

– Tovarăşe Vişovan! Noi ştim că unele persoane vă privesc cu o anumită admiraţie pentru trecutul dvs. politic. N-aţi vrea să ne… relataţi despre…

Nu-mi revenisem din criza anterioară şi strig:

– Nu ştiu nimic şi nu mai suport !!

Intervine atunci cel din Bucureşti:

– Lasă-1 să plece! Plecaţi, vă rog!

Năucit complet, ies pe poarta Securităţii şi, sub imperiul gândurilor ce mă striveau, nu-mi dădeam seama că sunt liber, pe stradă. Chiar aşa? Sunt urmărit pas cu pas! Merg la Bucureşti în interes de serviciu. Întâmplător, mă întâlnesc cu un fost deţinut politic. Discut cu el două minute, în care nimic politic, şi se deplasează de la Bucureşti la Sighet doi ofiţeri, ca să mă ancheteze?! Nu-mi reveneam… În ultima vreme – poate şi datorită bolii celui mic – dădusem parcă mai puţină importanţă privirilor Securităţii, pentru ca acum să mă lovesc de trista realitate.

– Nu sunt liber! Umbra Securităţii este permanent în spatele meu!”       
(Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

Aurelia VIȘOVAN
(1933 – 2019)

foto: arhiva preot prof. Marius Vișovan

Sora Pelagia Iusco, deținută politic în temnițele comuniste, recent trecută la cele veșnice (puteți citi AICI) ne-a lăsat mărturii cutremurătoare ale tratamentului barbar la care a fost supusă în majoritatea anchetelor Securității, la Sighet, la Oradea și în alte părți. Dăm câteva exemple:

„La Securitate la Sighet trei zile și trei nopți n-am primit niciun pahar cu apă. Apoi am primit o zeamă lungă. După 2 săptămâni mi-au dat drumul cu condiția să mă prezint zilnic la postul de Miliție din Ieud. Până în martie 1949 am fost urrmărită până am fost arestată și adusă din nou la Sighet, împreună cu o altă femeie din Ieud la care s-au găsit niște cărți de rugăciuni greco-catolice…” (Marius Vișovan, Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, Editura Napocastar, 2008)

„La 4 mai am fost arestată împreună cu celelalte călugărițe din Ieud. Ne-au întrebat din nou despre ascunzătorile preoților, dar n-au scos nimic de la noi. După două săptămâni la Securitate la Sighet , ne-au dus la Oradea. Am fost băgate 60 de persoane într-o dubă. N-aveam aer. Am leșinat…„ (Marius Vișovan, Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, Editura Napocastar, 2008)

„La Oradea m-au separat de celelelte călugărițe și m-au ținut 6 luni într- celulă neagră, fără geamuri. Sora Marghita credea că m-au împușcat….” (Marius Vișovan, Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, Editura Napocastar, 2008)

„În timpul anchetelor m-au bătut de mai multe ori, dădeau în mine cu palmele, cu pumnii, cu picioarele. Am căzut pe jos și au continuat să mă lovească. Securiștii strigau cu ură către noi, cu insulte murdare… Procesul de la Cluj mi-a adus 3 ani de condamnare.” ( Marius Vișovan, Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, Editura Napocastar, 2008)

…………………………….

Sighetenii care au vizitat Memorialul știu ce înseamnă celula neagră! Iar cei care n-au fost încă, să mearga să vadă! Să intre, să închidă ușa și să stea doar câteva secunde…

preot prof. Marius VIȘOVAN

Vineri, 27 septembrie 2019, a trecut la cele veșnice sora Pelagia Iusco, ultima călugăriță greco-catolică supraviețuitoare a temnițelor comuniste. Ultimul domiciliu l-a avut în localitatea Traian (jud. Neamț) într-o mănăstire a ordinului catolic Notre Dame de Sion, de care aparținea, având peste 75 de ani de viață consacrată.

Născută la Ieud (jud. Maramureș) în 1926, evenimentele tragice ale anului 1948 au găsit-o la București ca și călugăriță (din 1944) în Institutul patronat de ordinul Notre Dame de Sion. După închiderea forțată a Institutului de către autoritățile comuniste, sora Pelagia, împreună cu celelalte călugărițe din Ieud se întorc acasă și participă activ la rezistența maramureșeană împotriva suprimării Bisericii Greco – Catolice și la sprijinirea partizanilor anticomuniști din grupul fraților Popșa.

Arestată de Securitate în octombrie 1948, eliberată după două săptămâni, apoi din nou arestată în martie 1949 (și presată să divulge ascunzătorile preoților greco-catolici), eliberată și apoi din nou arestată la 4 mai 1949 (după lichidarea grupului Popșa), sora Pelagia Iusco va suferi detenția comunistă la Securitatea Sighet, apoi Oradea (unde a fost bătută de mai multe ori) și Mislea, jud. Prahova – închisoarea de femei, unde a pătimit alături de elita eroismului feminin românesc. Eliberată în 1952, este obligată la doi ani de domiciliu obligatoriu într-un sat din Moldova unde a lucrat la o fabrică de cherestea. După 1954 se va stabili la Dej, fiind urmărită constant de Securitate. În anii de după Revoluție va locui o perioadă de timp la Baia Mare și Satu Mare, contribuind activ, prin munca și mărturia ei la eforturile de refacere a Bisericii Greco – Catolice.

Ilustrativă pentru viața sorei Pelagia Iusco și pentru atmosfera istorică a epocii este acuzația care i se aduce în timpul procesului de la Cluj (unde a primit, la 11 ianuarie 1950, condamnarea de 3 ani închisoare). Arătând judecătorilor și asistenței Rozariul sorei Pelagia, procurorul a exclamat solemn: „Iată arma albă cu care a otrăvit sufletele tinerilor!”

Veșnică odihnă și memoria binecuvantată !

Preot prof. Marius VIȘOVAN

A trecut ieri la cele veșnice, la vârsta de 88 de ani, doamna Ioana Petrovan din Dragomirești, unul dintre ultimii deținuți politici anticomuniști din Maramureș. Originară din Ieud, fiică a lui Dumitru Dunca Pâțu, a fost arestată la vârsta de 18 ani împreună cu tatăl, mama, fratele și sora sa pentru vina de a fi găzduit partizanii din grupul Popșa. În casa lor s-a dat lupta finală cu Securitatea din 3 mai 1949 când Vasile Popșa a fost ucis și grupul s-a destrămat.

Ioana Petrovan a relatat acele clipe de groază, ca mărturie pentru istorie.

„Tata era în legatură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au fost găzduite la noi în casă. Securitatea a aflat şi a înconjurat casa. S-au tras rafale de mitralieră, Lică Popşa a fost împuşcat şi câteva ore mai târziu a murit. Ion Popșa a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat. Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă ; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea… I-au arestat şi pe mama şi pe tata; fratele meu Găvrilă care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă.

Pe tata l-au legat şi l-au bătut: eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar securiştii Brudaşcă şi Toth ne-au lovit şi pe noi – pe mine cu piciorul, iar pe sora mea cu arma… Apoi am fugit şi m-am ascuns la Şieu o săptămână, după care m-am întors acasă. Seara am mâncat, am făcut Rozariul cu bătrâna de 80 de ani care a îngrijit pe fraţii mei mai mici. Pe la miezul nopţii, securiştii au năvălit la noi în casă şi m-au arestat şi pe mine şi pe sora mea şi ne-au dus la postul de miliţie din Ieud unde ne-au ţinut până dimineaţa, apoi la miliţie la Dragomireşti si apoi seara la Sighet cu o maşină descoperită. Au rămas acasă fraţii mai mici: Dumitru, Ion şi Grigore – care avea 3 ani…

La închisoarea din Sighet ne-am întâlnit cu mama şi cu tata. A doua zi dimineaţa, la ora 6, ne-au băgat 40 de persoane într-o dubă şi ne-au dus la Oradea. În dubă era o căldură îngrozitoare, timp de 12 ore cât a durat călătoria am crezut că murim. La închisoarea din Oradea, m-au băgat într-o celulă în care am stat o parte din timp singură, o parte din timp cu altcineva. Trei luni de zile n-am văzut soarele – am crezut că şi soarele era arestat…Situaţia era greu de suportat – unde e sora mea, unde sunt părinţii mei …, ce ne vor face?… Eu aveam doar 18 ani… Plângeam şi mă rugam… trei paşi încolo, trei paşi încoace, … mă rugam şi plângeam … La un moment dat am primit ca şi colegă de celulă o mahalagioaică prinsă pe frontieră care nu putea suporta să vadă că mă rog … Îmi spunea: “De ce te rogi, că şi aşa nu vine nimeni să te scoată de aici?” şi “Dacă mă enervezi, te spânzur!”

Atmosfera s-a mai înseninat când mi-au băgat-o în celulă pe doamna profesoară Iurca Augusta de la liceul „Domniţa Ileana” din Sighet, care mi-a propus imediat: „Hai să te învăţ franceza…” După trei luni, regimul ni s-a mai ameliorat – ni se pemitea să ieşim 10 minute pe zi la plimbare. Am putut să mă întâlnesc cu mama şi cu sora mea. A fost o perioada mai suportabilă care a durat câteva luni. Pe 12 ianuarie 1950 eu şi sora mea Anuţa am fost eliberate. În schimb, tatăl meu a fost condamnat la 5 ani de închisoare, mama la 1 an, iar fratele meu Găvrilă (arestat şi el între timp) la 13 ani… Ani pe care i-au şi executat – la Poarta Albă, la Mislea, la Baia Sprie…” (Marius Vișovan, Maramureșul în lupta anticomunistă)

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată !

preot prof. Marius VIȘOVAN

La Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc ieri întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă.

După participarea la liturghia pelerinilor conduși de preoții catolici din „Congregația Don Orione” celebrată pe celularul închisorii – Memorial, în cadrul căreia a luat cuvântul domnul Nistor Man, seniorii și urmașii lor au urcat în celula 74 (unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49) pentru un moment de rugăciune condus de părintele Marius Vișovan.

Alături de cei 3 membri prezenți ai „lotului Vișovan” – Ioan Ilban, Petru Codrea și Nistor Man, au mai fost prezenți foștii deținuti politici Vasile Măgurean (Baia Mare) și Melania Rițiu (București)

Cei 4 supraviețuitori (din cei 18 cât totaliza „lotul Vișovan”), ajunși la vârste venerabile sunt: Ioan Ilban (89 ani) și Petru Codrea (88 ani) – ambii cu domiciliul în Sighet, Ioan Dunca (87 ani) -Vișeu de Sus, și Nistor Man (90 ani) – Tg. Mureș.

În afara celor din „lotul Vișovan” mai sunt în viață 11 deținuți politici din Maramureșul istoric.

Salut, Sighet!

Găvrilă Iusco – Sfâcă (născut la Ieud în 1932) a fost unul dintre eroii luptei armate anticomuniste din Maramureș. Elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, conștiința sa creștină și românească îl determină să ia atitudine, la doar 16 ani devine partizan, ucenic apropiat al lui Vasile Popșa (și pe plan spiritual și organizatoric) alături de care a luptat contra Securității până în mai 1949, când în urma încercuirii de la Ieud, Vasile Popșa este ucis, iar Găvrilă Iusco și ceilalți partizani sunt arestați (cu excepția lui Ion Popșa care reușește să fugă dar este arestat mai târziu). Eliberat după câțiva ani de închisoare, Găvrilă Iusco se va stabili la Vișeu unde se va încadra în muncă, își va întemeia familia, dar va pleca prea repede la cele veșnice în 1988, la doar 56 de ani. În cimitirul din cartierul Vișeu de Mijloc (parte componentă a orașului Vișeu de Sus), am găsit mormântul, am aprins o lumânare și am înălțat o rugăciune către Domnul pentru veșnică odihnă a sufletului său și pentru luminarea conștiinței poporului român.

Iată o frântură din lupta armată anticomunistă din Maramureș, în relatarea lui Găvrilă Iusco – Sfâcă (care reflectă atât curajul cât și noblețea sa sufletească), ale cărui mărturii au fost salvate și consemnate de camaradul său, Ioan Dunca, din Vișeu de Sus.

„Prima dată Securitatea ne-a atacat la Dragomireşti unde noi eram adăpostiţi în casa morarului Petrovan. Copilul acestuia, Ionuc, în vârstă de 12 -13 ani a observat că în drum opriseră mai multe camioane cu militari şi a venit să ne avertizeze strigând în gura mare: „Fugiţi! Securitatea!”. Eu fiind de pază trebuia să acopăr retragerea celorlalţi care au luat-o spre pădure. Văzând că nu-l pot prinde pe copil, securiştii au deschis focul, dar, din fericire nu l-au nimerit. Eu am ezitat câteva secunde de frică să nu-l nimeresc eu pe copil şi apoi am tras o rafală scurtă cu pistolul mitralieră ţintind intenţionat în pământ în faţa primului rând de militari, căci nu voiam să ucid pe nimeni. În clipa aceea toţi s-au aruncat la pământ. Cum se ridicau, cum mai trăgeam câte o rafală, tot scurtă, că nu aveam muniţie prea multă… În felul acesta ai noştri au reuşit să se ascundă. Lică a venit însă după mine şi mi-a spus: „Bine, Găvriluţ! Acum fugi repede că rămân eu!” M-am îndepărtat o distanţă oarecare apoi m-am oprit şi am reluat focul acoperind retragerea lui. Şi tot aşa ne-am acoperit unul pe altul până am ajuns în pădure, unde ştiam că securiştii nu au curajul să intre… Lică a venit la mine şi m-a sărutat pe amândoi obrajii. „Găvriluţ, mulțumită ţie am scăpat! Dacă nu erai tu acum eram ori prinşi ori morţi …” N-am să uit niciodată gestul lui Lică. Din păcate însă, după două zile am fost atacaţi din nou şi de data asta n-am mai scăpat…” (Ioan Dunca, Amintiri din rezistența anticomunistă)

preot prof. Marius VIȘOVAN