Un alt portret care merită readus în memoria zilei este cel al dascălului Ion Berinde, de la a cărui moarte se împlinesc 25 de ani, și a carui viață ne servește un exemplu elocvent despre cum s-au format primele generații de intelectuali maramureșeni, ridicați din rândul pruncilor unor familii de țărani nevoiași.

Ion Berinde s-a născut în comuna Budești, în 26 noiembrie 1908, în familia țăranilor săraci Toader și Călina, neștiutori de carte. În toamna anului 1915, când ar fi trebuit să înceapă și el învățătura de carte, tatăl său a fost înrolat în armata austro-ungară și trimis pe front. Fiind cel mai mare dintre frați, Ion a fost dat de slugă la o familie înstărită din sat. Era singura modalitate de a-și ajuta familia. Cei câțiva ani de slugărie s-au dovedit decisivi în formarea caracterului său, călindu-l din toate punctele de vedere: prețuirea pentru învățătură, dârzenia și perseverența, toate însoțite de o mare putere de muncă și un acut simț al adevărului și al dreptății i-au rămas trăsături definitorii pe tot restul vieții. Spre norocul său, în 1919, tatăl s-a întors din prizonierat și s-a putut duce la școală. Avea 12 ani când a început prima clasă, dar, având parte de un învățător cu har, în doi ani a făcut toate cele patru clase și, datorită aceluiași învățător, pe nume Demetriu Mihali, în toamna anului 1921, a intrat la Școala Normală din Sighet. În toate clasele a fost printre cei mai buni la carte și de o seriozitate exemplară. A fost „mâna dreaptă” a cunoscutului profesor Gheorghe Vornicu, pe care l-a însoțit adeseori prin satele maramureșene în căutarea obiectelor vechi pentru muzeul școlii, devenit apoi primul Muzeu etnografic al Maramureșului. În anul III s-a îmbolnăvit de febră tifoidă și, fiind considerat irecuperabil, a fost trimis acasă, dar structura sa de luptător l-a ajutat, s-a refăcut și s-a întors la școală.

În toamna anului 1927, cu diploma de învățător în buzunar, și-a început activitatea la Școala din Borșa Poiană și în anul următor, copiii atrași de tânărul învățător, abia încăpeau în singura sală de cursuri. Avea elevi în toate cele patru clase simultan, iar seara organiza cursuri de alfabetizare pentru adulți. După doi ani a fost luat în armată, iar la întoarcere a fost numit învățător și director la Școala din Dragomirești. Omul inițiativelor și al acțiunii, în scurt timp a reușit să organizeze aici cea mai importantă bibliotecă publică din mediul rural al Maramureșului și a dedicat-o memoriei savantului Vasile Pârvan.A fost reprezentantul principal și organizatorul activităților Astrei, ale Asociației Presei, dar și colaboratorul celor mai importante publicații din Maramureș și din țară.

În 1937 a obținut un post de învățător în Sighet și s-a stabilit aici pentru ca cei trei copii ai săi să fie mai aproape de școală. Știa că și investind în copii ajuți neamul și țara și a făcut acest lucru într-un mod exemplar. Fiul Alexandru a ajuns fizician, cercetător pe Platforma de la Măgurele și director al Institutului de Fizică Nucleară, profesor universitar și autor al unor importante studii în domeniu. Celălalt fiu, Mihai, inginer, a făcut carieră strălucită în Centrala Ministerului Construcțiilor de mașini, iar fiica, Doina, ingineră, s-a stabilit la Cluj.

Stabilit la Sighet,  Ion Berinde a fost cooptat  redactor la „Graiul Maramureșului”, la „Frontul Maramureșului”, la „Astra Maramureșului” și la „Școala Maramureșană” și a colaborat și la alte publicații locale și din țară, fiind fără îndoială cel mai prolific ziarist maramureșan al acelor ani. Articolele sale directe, tăioase, adesori necruțătoare la adresa nedreptăților de ordin politic și social, i-au atras vreo câteva procse de presă, dar, fire dârză și caracter puternic, n-a abandonat niciodată cauza pentru care a luptat.
Iată un scurt fragment dintr-un articol publicat în 1931: „Țara este vlăguită de o puzderie de jefuitori. Se impune, ca măsură excepțională, revizuirea averilor tuturor slujbașilor statului -foști și actuali – precum și a acelora care au exercitat influențe pe lângă oficialități. Dacă acest lucru s-ar înfăptui în mod echitabil și fără menajamente, bugetul statului s-ar echilibra fără aplicarea „cotelor și a curbelor de sacrificiu” la salariile funcționarilor. Jefuitorii averii publice, îmbogățiții peste noapte trebuie puși la răscrucile drumurilor și scuipați în față de toți trecătorii cumsecade. Măsura ar fi și un puternic antidot împotriva corupției. Este inechitabil și împotriva bunului simț să-i lași, pe cei care au înstrăinat averea publică, să se lăfăiască în „Forduri” (limuzinele la modă ale celor bogați n.n.) iar cei săraci și umili să fie jupuiți de zece piei… Penitenciarele și ocnele de sare să fie populate cu toți acei care vor fi dovediți că au înșelat statul”.

În 1940, după cedarea Ardealului de Nord, s-a refugiat la Arad, iar în 1941 a plecat pe front și a participat la campania de eliberare a Bucovinei și Basarabiei cu arma în mână. Întors în 1945 acasă a fost numit în fruntea Inspectoratului Școlar Maramureș, contribuind în mod decisiv la reorganizarea sistemului destructurat de anii de dictat și distrus de război, dar în 1949, după ce s-au văzut primele rezultate, a fost schimbat ca „necorespunzător din punct de vedere politic” și s-a întors la catedra sa de învățător. Dar în 1952 a fost arestat ca „naționalist și antistalinist” și au urmat doi ani de detenție în lagărele de muncă de la: Ghencea, Bicaz, Onești și Borzești. S-a întors iar la școală… până în 1971, când s-a pensionat. Acum începe munca la prima sa carte de istorie culturală locală cu titlul „Portrete de dascăli Maramureșeni”. Cu bogatele cunoștințe pe care le avea în acest domeniu și printr-o minuțioasă documentare suplimentară, a reușit să readucă în actualitate figurile celor mai importanți luminători ai Maramureșului, pornind de la „dascălul dascălilor”, profesorul Ion Bușița de la Preparandia din Sighet și continuând cu Dumitru Chișiu, Ilie Cleja, Petru Bilțiu-Dăncuș și alții, toți crescuți de Preparandie, și ajungând la generația celor din perioada inerbelică, formați la Școala Normală din Sighet: Vasile Fodoruț, Petre Lenghel-Izanu, Vasile Ananie, Petru Codrea și alte câteva zeci de chipuri zugrăvite în sute de pagini scrise cu creionul și apoi bătute la mașină în câteva exemplare. Și a umblat apoi, precum Gheorghe Șincai cu scrierea sa, dar cine să-ți publice în anii 1980 o asemenea carte, în care nu era vorba nici despre muncitori fruntași, nici despre țărani colectiviști!

Pasionat de literatură și cu lecturi bogate în domeniul celei românești clasice Ion Berinde a fost în perioada interbelică un bun și prolific recenzor de carte, îmbogățind constant coloanele presei locale cu semnalările sale, și a continuat această activitate în cadrul Cenaclului literar „George Coșbuc” și, sporadic, în coloanele ziarelor locale. Dar în ultimii ani de regim comunist, aflat în febra noilor sistematizări, casa cumpărată după ani de muncă i-a fost demolată și i s-a dat în schimb un apartament de bloc. Rămas singur s-a acomodat greu cu noile condiții.

După Decembrie 1989, ca prin farmec, și-a regăsit pofta de a face iarăși gazetărie: „Sunt bătrân. Am trăit sub trei dictaturi: cea a lui Carol II, cea a lui Antonescu și cea a familiei Ceaușescu. Ultima a fost neînchipuit de crâncenă și lungă. (…) M-am rugat lui Dumnezeu să trăiesc măcar o zi sub razele calde ale libertății” a scris el în primul număr al primei publicații sighetene „Tribuna Marmației”, apărută în 25 Decembrie 1989. A colaborat apoi și la „Jurnalul de Sighet” și a fost ales președinte al reînființatei Asociații a presei din Maramureș și s-a bucurat de încă zece ani de libertatea dorită, în 1994 fiind declarat Cetățean de Onoare al Sighetului.

În ultimii 2-3 ani, nemaiputând citi și scrie decât foarte greu din pricina vederii, ieșea și stătea prin parc, iar duminicile și la sărbători era nelipsit de la biserică. Se întorsese fericit, în 1989, la „legea strămoșească” (greco-catolică), cum obișnuia să spună, aici fiind și locul unde se mai ptea înâlni cu puținii (mai tineri) prieteni rămași în viață, precum preoții Grigore Balea sau Vasile Paul. Altfel, Ion Berinde a fost totdeauna un om echilibrat și din punct de vedere confesional. „Există inconștienți care au îndrăznit să afirme că Biserica greco-catolică ar fi ucigașa românismului. Istoria neamului românesc a stabilit definitiv prin pana celor mai renumiți istorici ai noștri, care a fost contribuția celor două biserici surori întru susținerea și păstrarea sufletului și a graiului străbun. Amândouă bisericile, ortodoxă și greco-catolică își au meritele lor pe acest ogor care nu se pot șterge niciodată. De aceea nu putem înțelege sacrificarea celei din urmă, care ține legăturile noastre cu Roma latină, în favorul celei dintâi”, scria el în 1928, referitor la luptele interconfesionale din Maramureș.

S-a stins din viață în anul 2000 pe deplin împăcat cu sine și cu lumea și încrezător în viitorul Maramureșului și al Țării și ne-a lăsat doar datoria de a nu-l uita. Încă.

  Ioan Ardeleanu – Pruncu

 „A murit Enkydu, prietenul cu care vânam lei și tigrii”, a scris undeva, dacă nu mă înșel, într-una din piesele sale de teatru Marin Sorescu, marcat, probabil, de mesajul stră-străvechiului poem despre Ghilgameș, legendarul rege al Cetății Uruk, și prietenul său, Enkidu.

*        *      *

           Da! într-una din chiar primele zile ale acestui an (2025) am mai pierdut un prieten. Cei mai mulți dintre puținii pe care i-am avut, s-au așezat „La masa umbrelor”. Total pe neașteptate s-a așezat acolo și Ion Aurel Brumaru, fiul lui Ion Brumaru din Strâmtura, învățătorul director de școală, „reacționar înrăit și țărănist înfocat, care îi sfătuia pe țărani să nu se înscrie în colhoz” (cum a fost etichetat de „puterea populară” de atunci) și care (adăugăm noi), prin anii ‘50 asculta „Vocea Americii”, cu popa Salviu Cupcea la Casa parohială de lângă Biserica veche.

Dar, imaginea acelui/acelor Brumaru a rămas undeva, departe, prin ani… acum câteva zile, a murit prietenul meu, Relu (așa-i spuneau cei apropiați), colegul de bancă, cu care visam în ultimii ani de liceu (1960-1961) să scoatem (scrisă la mașină) o revistă literară, cu care citeam, pe rând, uneori aceleași cărți procurate ilicit și le discutam cu aerul unor exegeți sadea la el în cameră, unde ne luasem libertatea să și fumăm, fumul de tutun neputând lipsi – nu-i așa! – din decorul unor astfel de discuții… importante. La absolvire, pe sonetul pe care mi l-a dat, a scris: „E o amintire… va fi mereu aceeași, nicicînd schimbătoare. Noi însă, vom merge înainte: spre rămânerea în timp”.

Apoi, el a plecat și bine a făcut. Destinul lui a avut nevoie de un orizont mult mai larg și de izvoare culturale mai bogate. Și le-ar fi dorit pe cele din marile universități ale Germaniei sau Franței. S-a mulțumit cu ce a găsit, cu ceea ce scăpase „inchiziției” proletcultismului: cursurile lui D.D. Roșca, Mihai Ralea, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Paul Popescu Neveanu și, strecurându-se în amfiteatrul Odobescu de la Fililogie, a urmărit ultimele cursuri ale lui George Călinescu, fascinat de logosul fără pereche al Titanului.

După studenția începută la Cluj și terminată la Facultatea de Filosofie din București, a rămas în capitală, a făcut parte din boema tânără a acelor ani, sensibilă la orice apariție deosebită. Așa am avut norocul să mi-l prezinte, într-o foarte scurtă și întâmplătoare întâlnire, pe Marin Sorescu, sub braț cu proaspătul său volum de debut „Singur printre poeți”, iar altă dată, câțiva ani mai târziu, la restaurantul Casei Scriitorilor, preț de câteva ceasuri, pe tânărul și năvalnicul George Țărnea („poetul iubirii condamnat la plâns”, cum l-a numit unul dintre exegeții săi) cu primul său volum de versuri, pe care mi l-a dăruit cu autograf, și care, ani buni după aceea a fost îndrăgostit de Maramureșul nostru, care l-a adoptat deplin și ca poet și ca om – un generos și un risipitor de iubire necondiționată.

Anii de boemă bucureșteană i-a trăit intens, reușind în mod excelent să împace cafeneaua cu biblioteca și cu masa de scris.  A făcut cronică literară și de teatru la Gazeta Literară și Contemporanul, colaborări pe la alte publicații, slab plătit și locuind prin diverse mansarde, dar hotărât să-și facă loc în lumea literară și, mai ales, să rămână în preajma lui Petre Țuțea, al cărui asiduu emul a fost, în toți anii aceia, cu deplin folos și pentru el, dar mai ales pentru posteritate, dacă avem în vedere cartea, „Pariul cu legenda sau viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea”. Care este și va rămâne unică și greu de egalat. Nimeni, dintre cei din generația noastră, nu l-a cunoscut pe Țuțea așa cum l-a cunoscut, prin anii 1965… Brumaru, Înțeleptul, Maestrul Țuțea fiind la peste 80 de ani, iar discipolul la puțin peste 20. Poate tocmai de aceea, dar în mod sigur și datorită gestației în care s-a plămădit timp de peste 30 de ani, apariția ei fiind abia în anul 1995!, „Pariul cu legenda sau viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea”, orgolios cu supramăsură acest titlu (…) este singura lucrare ce-l situează pe acest Socrate de Dâmbovița într-o atmosferă a unui București de rafinamente și stufoșenii (…) care umple pasional un vid de stimă pentru o personalitate fără egal” (Mircea Constantinescu, în vol. „Accesul liber la raft”, Edit. Romania Press, București, 2008.)

O altă importantă influență asupra formării sale s-a datorat  „întâlnirii astrale” (cum singur o numește) cu  filosoful Imre Toth (*Imre Toth, 1921-2020, filosof și istoric al matematicii, fost profesor la Universitatea din București, apoi profesor la Universitatea „Goethe” din Frankfurt și cu care, cu toată diferența de vârstă de peste două decenii, Brumaru seamănă într-un mod de-a dreptul surprinzător, și la chip și la ținuta vestimentară. A se vedea pe internet portretele de maturitate ale celor doi.), autor al „mirabilei” cărți „Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului” (1969). După plecarea lui Imre Toth în Germania, Brumaru a purtat cu acesta o susținută corespondență, publicată în „Astra” și a sris despre el, mai pe larg, în „Despre Ființa românească” (2001).

În aceeași perioada bucureșteană, Aurel Brumaru a început să publice și articole de filosofie care „siluiau” linia politică a vremii, asumându-și atenționările criticilor de serviciu. Așa, în legătură cu articolul „H. Marcuse sau filozofia omului unidimensional”, publicat în „Scînteia Tineretului (nr. 6039/19 oct. 1968), revista „Lupta de Clasă (nr.11/nov. 1968) îi impută faptul că „partea în care se relevă opoziția între filozofia marxistă și cea a lui Marcuse, autorul (Brumaru n.n.) reduce nejustificat filozofia marxistă la ideile de tinerețe ale lui Marx”. Iar câțiva ani mai târziu, în revista „Era Socialistă” (nr. 24/1973) S. Stănescu, în „Despre „producția verbală”, referitor la un articol apărut în „Astra”, îi atrage atenția că, „pentru a familiariza pe cititorul obișnuit cu problematica nouă din câmpul cercetărilor filozofice și pentru a-și justifica publicarea este obligatoriu ca textul să nu fie ezoteric și încărcat de termeni pedanți, (…) ci accesibil nu numai omului de specialitate filozofică, dar și unui public mai larg” etc. Am dat doar două exemple, după care, drept contra argumente, reproducem alte două citate: primul cuprinde câteva rânduri dintr-o scrisoare pe care i-a adresat-o Constantin Noica: „Stimate Domnule Brumaru. Întors din concediu, dintr-o Bucovină și un Maramureș (încă necunoscut mie și cuceritor la culme, atât pe linia trecutului, cât și a viitorului românesc și poate european), găsesc bunele Dumneavoastră rânduri și (…) admir încă o dată ușurința și siguranța Dvoastră în mânuirea conceptelor filosofice”, iar al doilea, alte câteva rânduri cât se poate de clare: „Nu numai că temele, citatele rituale și festivismul oficial nu apar în nici un fel, dar A.I. Brumaru are grijă să se distanțeze, pas cu pas, de întregul context publicistic și cultural-filosofic, național-ceaușist, al perioadei respective”. (Adrian Marino, în „Cultura paralelă”)

„Născut în zodia lui Cioran, sub zodia lui Noica, călăuzit de lumina proteguitoare a lui Țuțea, filosoful Aurel Ion Brumaru și-a găsit (totuși) propria cale, propria ființare.” Zice Adrian Lesenciuc, cel mai tânăr discipol al său (în Ființa românească, în „Gracious Light/Lumină lină”, nr. 4, New York, 2006).

În 1969, A.I. Brumaru s-a stabilit la Brașov, ca redactor la revista „Astra”, la care publica deja de câțiva ani. „La „Astra” a fost un pas nu prea norocos (…) Ceea ce mă vizitează cel mai des astăzi (în 2019, deci după 50 de ani! n.n.) e masca de filosof de provincie. (…) Ratezi multe, dacă nu locuiești în Metropolă, în Capitală” (*Ion Mariș  în interviul „Filosoful, eseistul, criticul literar Aurel Ion Brumaru s-a format la Liceul „Dragoș-Vodă”, în vol. „CNDV 100 – convorbiri-mărturisiri”, Edit. „Valea Verde” Sighet, 2019.).

Totuși, așezându-se la Brașov, la revista „Astra”, pe care a servit-o conștiincios aproape cinci decenii, în mii de pagini, cu recenzii, cronici și diverse articole, ca redactor și, de vreo trei ori redactor-șef, Aurel Brumaru și-a dovedit cu adevărat puterea de creație, materializată plenar în cărțile sale din anii următori, care l-au așezat la locul meritat: „Important eseist și filosof al culturii, cu o profundă pregătire de filosof și estetician, orientare originistă și existențialistă, cel mai însemnat discipol intelectual al lui Constantin Noica”, zice Artur Silvestri în „Scriitori români contemporani”.   Și asta pentru că: „Locuind în casa literaturii române, A.I. Brumaru citește această literatură nu doar ca literatură. Scafandru al spiritului, el scormonește aluviunile culturale. Cu lecturi diverse și temeinice, nutrit cu referințe docte, A.I. Brumaru este un fin degustător; sorbind parfumul limbii, instalat „în de ea” cronicarul Astrei iubește aromele tari; are un tipar stilistic propriu.” (Adrian D. Rachieru, „Orizont”, 8 aprilie 1988)

Acum îl va cunoaște, în plină maturitate, și criticul Gheorghe Grigurcu și-i va tușa următorul portret: „Mustața groasă, întunecată, îi dă o notă de bărbăție tradițională, obrajii lați și fermitatea bărbiei întruchipează încrederea în sine, ochii sclipind malițios sub sticla ochelarilor cu ramă neagră relevă ghidușia montană în gravitate a uni „țăran imperial”. Mișcări tacticoase, vorbă domoală, parcimonioasă, însă în intimitate dezlănțuiri de eseistică orală, voioșie șocantă, ca o echilibristică pe cablurile unor gânduri rezistente”. (Gh. Grigurcu, Artă și idee”, 1991)

În căsuța din Șcheii Brașovului, iar după pensionare în cea de la Codlea (o modestă replică a Mărțișorului lui Arghezi) s-au născut și cărțile sale cele mai importante: „Masca Principelui” (1977), „Ființă și loc” (1990), „Pariul cu legenda…” (1995), „Despre Ființa Românească” (2001), „Repere ale gândirii românești” (2003) în colaborare cu Vasile Gogea, „Ființa muzicală”, vol. I. (2005), „Destin deturnat – schiță monografică Mihai Arsene” (2007), „Lecția labirintului. 11 prelegeri de filosofia culturii” (2012), „Forma filosofică” (2017), „Apologii & Navigații” (2019), „Întemeierea” (2024), pe care abia a reușit să o vadă tipărită.

Au scris mulți și s-a scris mult despre cărțile sale. Alegem doar câteva citate: „Cheile lui A.I. Brumaru se potrivesc etajului filosofic: paginarea ideilor urmează îndeaproape mișcarea simbolurilor, captează izvoarele inițiatice, vorbesc desre „rostul ficțiunii în existență”, despre nevoia de virtual și instinctul cunoașterii și, nu în ultimul rând despre rolul defensiv al spiritualității noastre (o cultură florală mereu în regenerare), obligată deci să renască, asumându-și „sarcina ființării”, desfășurându-și evantaiul multicolor și bogăția existenței sub presiunea circumstanțelor, mai mereu potrivnice. Dar și deschizându-se generos, zonă – punte, în emisie, receptacol cultural îndrăznind drumuri către alții, abordând și topind în ființa proprie atâtea influențe” (A.D. Rachieru, op. cit.).

În cartea sa „Despre Ființa Românească”, apărută în anul 2001, A.I.Brumaru „structurează o serie de previziuni privind soarta gândirii filosofice românești și a unei posibil gândite Românii în perspectiva integrării acesteia în Europa comună, în condițiile în care însăși această Europă viitoare se află în căutarea unei identități care să o poată reprezenta cât mai onorabil. (…) Cartea rămânând un izvor de învățăminte care ne ajută să înțelegem mai bine cine suntem și încotro mergem”. (Mihai Neagu Basarab, op. cit.)

În „Forma filosofică”, „presimțirea domnului A.I. Brumaru, consonantă cu spiritul viu al spiritualității românești, e aceea că prefacerea sufletului unui popor constă în sinteza „arhaic – universal”. (…) De aceea nu românitatea e căutată (ea e deja găsită), nu europenitatea (ea subzistă), ci „patria” ca topos ideal, ca ființă lingvistică în care spiritul se recunoaște pe sine ca spirit în lume”. (Gh. Cutieru în „Vatra Veche”, „Coincidența între a fi…”, în nr.1/2018). Și tot despre „Forma filosofică”: „Stăm față către față cu o carte cum rar se mai scrie în cultura noastră contemporană prin prisma adâncimii, originalității și calității ei speculative. Este o carte aplecată asupra spațiului gândirii românești, a matricei noastre filosofice, așa cum apare la un Blaga, Noica, Anton Dumitriu, Alexandru Surdu, Eminescu, Nichita Stănescu. Și da, am amintit aici și poeți, pentru că poezia, în forma ei cea mai pură, cea mai înaltă este și metafizică, așa cum bine înțelege lucrurile A.I.Brumaru”. (Mircea Arman, „Un eveniment editorial A.I.Brumaru: „Forma filosofică”, în „Tribuna”, nr.393/2019)

Ar putea părea rupt de frământările lumii noastre de astăzi. Nici vorbă! Preocupat până în cele mai fine detalii, iată ce spune: „Stânga internațională a constituit așa-zisa „politică corectă”, cu așa-numita „discriminare pozitivă”, care e malignă cu asupra de măsură. În temeiul acesteia pot apărea catastrofe (ca globalizarea forțată, ca emigrarea dezlănțuită care e și o cotropire, cu scurtarea și inferiorizarea rasei albe. Apar acum în mișcarea politică „progresiștii”, iliberalismul, populismul, atacul perpetuu al goșiștilor roșii, acoperiți ca anarhiști etc.) Se pierd așa marile realizări și câștiguri în ordinea civismului ale civilizațiilor iudeo-creștine pe care se bizuie lumea de 2000 de ani”. (I. Mariș, interviul citat)

În primăvara lui 2019, prietenul Relu m-a surprins cu o carte în care a avut puterea să-și adune câteva (51) dintre poeziile de tinerețe: „Pustia și călătorul versuri regăsite (1969 – 1974)”, dovedind un valoros filon poetic, un zăcământ de preț rămas neexploatat: „Când se va stinge și acest cuvânt/eu voi trece absent și nepăsător/ca un prinț pe cerul albastru./Clopote se vor ridica dintre ape/și un stâlp de sare-mi/va trimite lumină”, (Un stâlp de sare, p.46). Zice el. Și a trecut. Absent și nepăsător de tot și de toate cele ce se mai întâmplă în acest timp nesigur și rău prevestitor.

Mi-a trimis de-a lungul anilor toate cărțile sale. Cu autograf. Ultima, cu titlul „Întemeierea”, am primit-o pe la începutul lui Decembrie a anului abia trecut și, după vreo câteva zile, i-am dat un mesaj: „Am primit-o. Mulțam! De câteva seri mă afund, mă pierd în ea cu creionul în mână… direct pe pagină – că-i cartea mea! Când ies din ea, dacă scap ipen, te anunț. Salutări!” Mi-a răspuns cu un scurt: OK! De sărbătorile Crăciunului i-am trimis, într-o fotografie pe telefon, pe strănepotul meu de 6 luni, cu un clop de maramureșan pe cap,  să-l colinde. În ajunul anului nou nu mi-a răspuns la telefon, i-am trimis o urare de la mulți ani ilustrată. Mi-a răspuns doar cu un semn din cele folosite obișnuit. Așa s-a terminat. În 4 ianuarie mi-a venit vestea. Nu ne-am mai văzut de o mulțime de ani. De când s-a mutat la Codlea. Eu am avut câteva tentative. El: „Deplasările lungi au început să mă doară, ceva din structura mea defensiv-adaptativă a început să nu mai funcționeze”. Și cea mai potrivită încheiere pentru aceste rânduri ale mele mi se par a fi tot ale lui:

„Să nu venim prea târziu/când se răcește memoria/și cuvintele sună trist/și înghețat./Când moartea-acest cerc/atât de perfect, cu liniștea în centru (…)/ se va dezlănțui (…)/într-o sacră mirare”. (Să nu venim, „Pustia și călătorul”, p. 38)

Ioan Ardeleanu-Pruncu
Sighet, 11/12 ianuarie, 2025

Trăim zile pline de tensiune. Peste tot și toată lumea discută despre ce se întâmplă și foarte mulți sunt cei care cred că adevărul și dreptatea sunt de partea lor. Arareori auzi pe câte cineva zicând șovăielnic: „Oare cum ar fi mai bine?” sau „Dați-mi un sfat”. „Adevărul este că, ori de câte ori am fost cu Rusia, ne-a mers bine!”, îmi spune unul. Mă uit la el cu o față care-l face să nuanțeze inclusiv tonul, ezită o clipă și continuă: „… în 1877, la Războiul de Independență…în primul Război Mondial … dacă nu eram cu rușii, se mai făcea România Mare?!” Am rămas o clipă siderat, apoi am replicat pripit ceva despre regele Carol I și ostașii români, care au salvat la Plevna onoarea armatei rusești … și ne-am despărțit. Comunicarea dintre noi s-a tăiat brusc. Dar discuția de mai sus mă urmărește de atunci obsedant. Oare câți dintre cei din jurul meu, de lângă mine chiar, gândesc la fel și de unde li se trage, li se hrănește această… gândire. Cineva spunea-român și el-că românilor nu le place istoria, sau mai de grabă, aș adăuga, le place doar istoria lor, adică cea pe care o știu, cum o știu. Sau cum o înțeleg! Și nu pe cea care ne dovedește cu documente – multe scrise cu sânge! Câți știu (și cred) că din anul 1739 și până la Unirea cea Mică, cea din 1859, Rusia a ocupat militar cele două Principate Românești de 11 ori! Ținta politicii țariste a fost (și este) să ajungă la gurile Dunării și-apoi la Bosfor și Dardanele.

Iată câteva dintre cele mai importante momente:
– În anul 1806, țarul Alexandru I a dat ordin armatei sale să ocupe Princiapatele Române.
– În 1810 le-a cerut în mod agresiv turcilor, a căror putere era în declin vizibil, Valahia și Moldova întreagă, dar, pentru moment, s-au mulțumit cu partea de peste Prut, pe care au anexat-o în 1812 și, în același an! Țarul a dat un „Ucaz” prin care a scos din administrație, din școli și din biserică limba română: „În imperiul meu nu există decât o singură limbă, cea rusă!”. Sărmană Basarabie!
– În 1828, domnitorii din Principate au fost înlocuiți cu generali ruși ca guvernatori. La scurt timp după aceea, Țarul i-a oferit Sultanului în schimbul lor suma de 36 milioane franci/ aur. Voia – nici mai mult nici mai puțin! – să le „întabuleze” pe seama imperiului său, cum făcuse deja cu Basarabia. Dintre generalii ruși care au guvernat Principatele istoria îl reliefează pe Kisselef care, împreună cu Nicolae Șuțu, a elaborat „Regulamentul Organic”, ca primă formă a unei constituții. În realitate, activitatea sa „pozitivă” era doar îndeplinirea datoriei de trimis al Țarului, și iată dovada: „Eu mă străduiesc aici să câștig pentru Rusia bogățiile acestei țări și să-i supun pe valahi și pe moldoveni obiceiurilor și regulilor noastre”, îi scria Kisselef în 1830 omologului său de la Moscova, generalul Zakrevscki.
– În anul 1834, nemaiputându-și apăra eficient frontierele și având nevoie de trupe în alte zone, le-au retras pe cele din Principate, dar și-au păstrat „protectoratul” prin numirea domnitorilor și printr-un control „polițienesc” asupra acestora, obligându-i să trimită Țarului raporte periodice de activitate.
– În 1848, când turcii au intrat în Moldova și rușii în Țara Românească și au înăbușit Revoluția, cei doi invadatori s-au înțeles la Balta-liman să stăpânească împreună Principatele: domnitori numiți de turci, pe timp de 7 ani, câte un comisar rus în fiecare Principat și încartiruirea a câte 30.000 de oșteni din cele două armate, care să asigure liniștea.
– În 1852, la izbucnirea Războiului Crimeiei, profitând de ocazie, rușii au invadat Principatele cu gândul de a nu le mai scăpa din mână, dar Rusia a fost înfrântă și Principatele au fost ocupate pe timpul războiului de armatele Austriei. Nevoiți să se retragă, rușii n-au mai putut împiedica Unirea de la 1859.
– În 1877, după ce armata română condusă de regele Carol I a salvat la Plevna onoarea armatei țariste, în loc să ne restituie Basarabia luată cu japca, ne-au luat și sudul acesteia, pretinzând că ne dau în schimb Dobrogea, pe care armata noastră o cucerise prin luptă, cu jertfe de sânge. Adicătelea, ne-au luat ce era al nostru și ne-au dat ce nu era al lor. Harașo tovărășie!
– În primul Război Mondial România „n-a fost cu Rusia, ci cu Antanta, în care era si Rusia, ale cărei trupe cuprinse de molima bolșevică, în momentele cele mai grele ale războiului au părăsit frontul, lăsând armata nostră singură în fața dușmanului.
– Cât despre ce s-a întâmplat după 23 august 1944, să nu mai vorbim! Adică, nu mai vorbim noi, cei care au trăit și simțit din plin cât de bine ne-a fost alături de „marea noastră prietenă-Rusia Sovietică”. „Acesta a fost fatalul destin al istoriei noastre!” (Dimitrie Onciul)
​

Și totuși, acest neam și această țară, România –„ O enigmă și un miracol istoric: poporul român” (Gheorghe Brătianu) – în pofida tuturor nemulțumiților și nemulțumirilor românilor săi, este într-unul dintre cele mai favorabile momente ale devenirii sale și drumul pe care merge, acum, este cel bun.

P.S. Și, fiind un om care n-a trecut, în cei peste 80 de ani! cu ochii închiși prin viață și prin lume, îmi asum total această afirmație și sunt gata să o și argumentez.

Ioan Ardeleanu-Pruncu
5 spre 6 decembrie, 2024

Sursă foto: adevarul.ro

Într-una din zilele săptămânii trecute am avut parte – publicul prezent la Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici” Sighetu Marmației – de o lansare de carte de excepție. Un volum monumental (aproape 800 de pagini) și un autor cunoscut nu doar sighetenilor pentru dragostea pentru cultură și pentru Maramureș. Domnul Ioan ARDELEANU-PRUNCU, autorul volumului „Victor Mihalyi și Lumea în Care a Trăit” (Editura Valea Verde, 2024), a gândit o carte extrem de bine documentată, ușor de citit, epică, cursivă. Deși abundent în trimiteri la documente și înscrisuri originale din  a doua jumătate a sec. XIX și începutul sec. XX, istoria familiei Mihalyi, respectiv viața celui ce avea să devină Mitropolitul greco – catolic al Ardelului, lectura „masivului” volum este captivantă, paginile din istoria nu foarte îndepărtată a Transilvaniei ne aduc în prim plan o lume agitată, tensionată, în care românii, prin conducătorii acestora, trebuiau să facă un adevărat „slalom” pentru a nu fi zădărnicite visurile lor de emancipare și chiar de unire cu Țara Românească.
Se ghicesc ușor – parcurgând volumul – presiunile la care erau supuși conducătorii românilor, încercându-se prin toate mijloacele  să se preia controlul acestora în numele unui imperiu care suferea din plin o criză identitară.

„Personajul” principal, mitropolitul Victor Mihalyi, este surprins de autor în complicata interacțiune cu autoritățile, ochii Vienei și Budapestei erau ațintiți spre românii care provocau frisoane în rândurile decidenților imperiului. În schimb, enoriașii greco-catolici îl iubeau și respectau pe mitroplitul numit de popor vlădica săracilor.

Istoria Maramureșului Istoric nu va putea ignora importanța familiilor nobile – din care au făcut parte și cea a Mihălenilor, Mănenilor etc. – care și-au asumat în epocă protejarea și educația poporului în primul rând pe baza conexiunii lor religioase.

Victor Mihalyi, mitropolit și academician, este personalitatea care a păstorit o parte importantă din românii care-și clamau identitatea și drepturile în anii premergători Primului Război Mondial și care a lăsat în urmă o comunitate românească conștientă de identitatea sa.

Lansarea cărții „Victor Mihalyi și Lumea în Care a Trăit”, moderată de editorul Ion Mariș, a fost o ocazie deosebită pentru cei prezenți de-a sublinia personalitatea mitropolitului. Mirela Buftea a citit mesajul primarului Sighetului prin care îl felicita pe autorul volumului, Ioan Ardeleanu – Pruncu, după care au fost invitați să-și exprimea opiniile dr. Teodor Ardelean (directorul Bibliotecii județene „Petre Dulfu”), conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea, profesorul-poet Ion Petrovai, preotul Vasile Hotico, prof. Marius Voinaghi, jurnalistul pasionat de istorie Teofil Ivanciuc, muzeograful Alin Pralea, prof. Rodica Gheorghiu (care a oferit – din partea Corului Greco-Catolic „Cristos Regele Universului”, din care face parte și autorul volumului – d-lui Ioan Ardeleanu Pruncu un frumos aranjament floral), Ioana Dăncuș și Ileana Matus (managerul Centrului Cultural Sighet).

„Redescoperirea” personalităților care au marcat Istoria Maramureșului ar trebui să fie o preocupare constantă în devenirea intelectuală a fiecăruia dintre noi.

Felicitări, Domnule profesor Ioan Ardeleanu-Pruncu!

Brîndușa Oanță

Deoarece concetățenii noștri, ucrainienii, sărbătoresc aztăzi 25 de ani de la reînființarea Liceului Pedagogic Sighet, ne-am gândit să le facem o mică surpriză, publicând această fotografie cu absolvenții anului 1955.

I-am cunoscut pe foarte mulți și știu că unii dintre ei mai sunt în viață și îi vor putea identifica și pe cei care… nu mai sunt, ca un meritat moment de reculegere peste ani. Directorul școlii a fost atunci profesorul de muzică Mihai Mitriniuc, cel care, în ultimii săi vreo 20 de ani activi, a condus Corul Bisericii ortodoxe „Nașterea Maicii Domnului” din orașul nostru. Între profesori se mai găsesc și: Bucicovschi, Eracle Titircă, Vladimir Danieliuc…, iar între elevi, foarte mulți dintre cei care au fost după absolvire, tot restul vieții, învățătorii și profesorii școlilor ucrainiene din zona noastră. Câțiva au fost directori de cămine culturale și au întreținut flacăra culturii ucrainiene de-a lungul anilor, mai cu seamă în celebra „Orchestră de mandoline ” (în fotografia de sus, principală), unică în țară și apreciată la concursurile artistice și în spectacole, înființată și condusă câteva zeci de ani de același neobosit Mișa Mitriniuc, profesor și la Școala Populară de Artă și la Școala de muzică.

Dedic aceste imagini și aceste câteva cuvinte frumoșilor ani (1960-70), în care, ca instructor la Casa de cultură din Sighet, am colaborat cu Orchestra de mandoline și m-am bucurat de succesele ei, membrilor acesteia, directorului Căminului cultural din Rona de Sus, Nicolae Ardelean, gazda repetițiilor și „patronul” formației, dar, în mod special!, memoriei profesorului Mihai Mitriniuc, cu care am colaborat frumos și cu folos decenii multe la rând și care, atunci când era vorba de muzică, a știut să fie și ucrainian și român în aceeași măsură.

Prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu

„Pe 5 martie 2023 ne-a părăsit Alexandru Berinde, o personalitate a fizicii de pe Platforma Măgurele. Profesorul Berinde este unul dintre ultimii reprezentanți ai „promotiei de aur” pe care Horia Hulubei s-a bazat în structurarea Institutului de Fizică Atomică după 1956 și a fizicii nucleare experimentale din țară. A fost șef de secție în IFA, apoi director științific al IFIN din 1977 pâna în anii ’90 – poziție în care a urmărit tot timpul cultivarea și promovarea cercetărilor științifice de calitate.
A obținut rezultate remarcabile în domeniul interacției particulelor nucleare cu solidul, apoi și-a dedicat toată energia fizicii neutronilor și reactorilor nucleari. Cursul lui de fizica reactorilor nuclear ținut la Facultatea de Fizică de la Măgurele este și acum în memoria celor care l-au urmărit.
A fost un fizician riguros, cu viziune știintifică și cu deschidere către cariera tinerilor fizicieni pe care i-a ajutat cu toată abnegația. În semn de înaltă apreciere pentru contribuția remarcabilă la crearea și dezvoltarea Școlii de Fizică Nucleară din România, Institutul de Fizică Atomică i-a decernat, în anul 2011, Diploma de Onoare și Medalia IFA.
Dumnezeu să îl odinească în pace! Amintirea lui va rămâne permanent în memoria noastră colectivă.” (Institutul de Fizică Atomică – Măgurele)

***

Am găsit această tristă știre pe internet și pentru că regretatul om de știință este fiu al Maramureșului, este de datoria noastră să-i aducem un ultim omagiu, amintindu-ne și amintind cititorilor noștri că Alexandru Berinde s-a născut la Dragomirești, ca fiu al învățătorului Ion Berinde, originar din Budești, unul dintre cei mai activi ziariști maramureșeni și un dascăl iubit și prețuit de foștii săi școlari.

Alexandru a fost un eminent elev al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet, iar după terminarea studiilor superioare s-a dedicat carierei științifice în domeniul fizicii nucleare, căreia i-a dedicat  tot restul vieții sale, și cărțile pe care și-a pus numele rămân cea mai trainică dovadă: „Fizica reactorilor nucleari”, „Elemente de fizică și calculul reactorilor nucleari”, „Probleme rezolvate de tehnica nucleară” și altele.

Asociația „Firul Vieții” promite ca de fiecare dată când va aprinde o lumânare la mormântul dascălului drag nouă, Ion Berinde, din cimitirul orașului nostru, va aprinde una și în memoria fiului său Alexandru. Două lumânări și două flori – tot ce mai putem face, din când în când, în amintirea a doi maramureșeni, care prin viața și munca lor au asigurat nemurirea numelui Berinde de Budești – Maramureș.

                                                                   Ioan Ardeleanu-Pruncu
(președinte Asociația Firul Vieții – Sighet)

Am lăsat în mod intenționat să se estompeze puțin agitația iscată de Alexandru Florian (de la Institutul „Elie Wiesel” și, nota bene!, nu institutul în sine) pe tema Plăcii comemorative de la Colegiul Național „Dragoș -Vodă” și a atribuirii titlului de Cetățean de Onoare al Sighetului domnului Petru Codrea, temă viu discutată/ comentată/ dezbătută în mediul online (vezi AICI – primul articol pe acest subiect care a trecut de 2500 de vizionări și 30 de comentarii) și nu numai, și fiindcă ambele motive de iritare pentru Alexandru Florian sunt de fapt două activități inițiate și înfăptuite de Asociația „Firul Vieții” Sighet (al cărei președinte fondator sunt), mă consider obligat să fac, acum și aici, câteva precizări și să dau câteva explicații.

Asociația „Firul Vieții” a luat ființă în 25 februarie 2020 prin Hotărârea civilă nr. 386, emisă de Judecătoria Sighet și are ca obiectiv realizarea unor acțiuni social-umanitare și culturale, vizând cinstirea memoriei unor personalități marcante ale Maramureșului prin diverse manifestări specifice, dar și evidențierea unor personalități încă în viață. În timpul destul de scurt de la înființare și în condițiile unei comunicări drastic restricționate de pandemie, Asociația a izbutit să realizeze câteva activități remarcabile. Două dintre acestea l-au iritat nejustificat, consider eu, pe Alexandru Florian. Le iau pe rând: În 24 februarie (a.c.), cu acordul autorităților locale și al conducerii instituției, a fost montată în incinta Colegiului „Dragoș Vodă” o placă comemorativă cuprinzând numele a 3 profesori și 44 de elevi arestați și unii dintre ei uciși, trecuți prin anchetele securității și prin cele mai cumplite închisori (Sighet, Gherla, Aiud, Pitești, minele de plumb de la Baia Sprie și Canalul Dunăre-Marea Neagră) în timpul regimului comunist. Și unde în altă parte, putea și trebuia să fie pusă placa respectivă, dacă nu în incinta acestei prestigioase instituții de cultură, din care au fost înlăturați cu brutalitate, ca dușmani periculoși ai regimului comunist de esență bolșevică pretins democratică, ce tocmai se instalase prin forță și teroare în țara noastră?! Deoarece ultimul supraviețuitor sighetean al grupului de elevi arestați în acel August 1948, Domnul Petru Codrea, Membru de Onoare al Asociației noastre, a fost prezent la activitatea respectivă ca unic reprezentant al celor trecuți pe placă, am considerat oportun să înaintăm Consiliului local solicitarea să-i fie atribuit titlul de Cetățean de Onoare al orașului nostru. Și toți cei implicați în acest demers au considerat că cel propus de noi merită pe deplin acest titlu. Scăpat din temnițele prin care a trecut, tânărul Petru Codrea a reușit să-și completeze studiile liceale (fusese arestat în clasa a X-a), apoi a reușit de două ori la două admiteri în facultate, dar a fost exmatriculat de fiecare dată, s-a angajat ca muncitor tipograf la Sighet, a urmat un curs post-liceal în acest domeniu, s-a întors acasă și, până la pensionare, în 1990 a muncit la tipografia de aici, în ultimele peste trei decenii fiind și conducătorul acesteia, fără să fie membru al partidului comunist! Pentru că a fost și este perceput ca un exemplu de demnitate și moralitate, de modestie și cinste de către toți cei (foarte mulți) care l-au cunoscut de-a lungul anilor. În 29 septembrie (a.c.) cu unanimitate de voturi și într-o atmosferă plină de emoție și de căldură sufletească, domnul Petru Codrea, la cei aproape 92 de ani!, a fost declarat Cetățean de Onoare al orașului Sighet.

Pentru aceste două „grave” fapte ale noastre, Alexandru Florian si-a permis întâi să ceară unor reprezentanți ai Guvernului să dispună înlăturarea grabnică a plăcii de la „Dragoș Vodă” și, la scurt timp după aceea, să vină personal, să ne tragă la răspundere, în sala de ședințe a Primăriei, de față cu o numeroasă asistență și cu factori de conducere (primar, consilieri etc) pentru faptele noastre. Iar câteva zile mai târziu, am fost atacați din nou, pe motiv că „în (Sighet) orașul unde s-a născut Elie Wiesel, a fost făcut cetățean de onoare Petru Codrea, care a făcut parte din organizația tineretului legionar „Frățiile de Cruce” și își amintește cu nostalgie de jurământul depus…”.

În legătură cu aceste acuzații, vreau să-i spun clar și răspicat domnului Florian câteva lucruri! În orașul în care s-a născut, Elie Wiesel beneficiază de toată atenția cuvenită unui laureat al Premiului Nobel pentru Pace: are o Casă memorială – muzeu, în care se organizează frecvent manifestări culturale specifice culturii evreiești, interesante și de bună calitate și la care participă concetățenii noștri de toate etniile și religiile, și că, în curtea casei are un bust frumos și reprezentativ și mai are unul asemănător și în holul Primăriei noastre, chiar la intrare. Cred că ar fi interesant de știut, dacă în Israel există vreo primărie în care bustul lui Elie Wiesel te întâmpină de cum ai intrat în instituția respectivă. Și, nu pot să nu pun și următoarea întrebare: Ce autoritate morală îi dă dreptul domnului Florian, să-l culpabilizeze pe domnul Codrea, pentru că își amintește „cu nostalgie” de jurământul depus la intrarea în organizația „Frățiorilor de Cruce” (și imediat după aceea a fost arestat!) și îl scutește pe el, Alexandru Florian, să-și aducă aminte de legământul rostit când i s-a pus la gât cravata roșie de pionier, sau cînd a primit carnetul de membru al Uniunii Tineretului Comunist din România, sau, de ce nu!, când a fost tipărită prima sa carte, „Cunoașterea științifică și apusul zeilor”, publicată în 1975, o avântată pledoarie pentru ateism, în care s-a chinuit să pună în antiteză știința și religia, citând copios din „Operele Tovarășului Nicolae Ceaușescu…”, sau a doua a sa carte, „Procesul integrării sociale”, tipărită în 1983, mult mai voluminoasă și, deci, cu mai multe și mai cuprinzătoare citate din aceleași opere ceaușiste???

Și mai vreau să-l asigur pe domnul Florian că, în ceea ce mă privește, nu poate fi găsită nici o urmă de antisemitism, că unul dintre prietenii mei din liceu s-a numit Arthur Berkovics, că în anul 1994, în calitate de consilier local și vicepreședinte al comisiei de cultură am făcut toate demersurile necesare pentru a i se atribui titlul de Cetățean de Onoare regretatului mare compozitor Hary Herman Maiorovici, născut la Sighet, în 1918, și care mi-a rămas un bun și drag prieten, un evreu de o mare frumusețe sufletească și un sincer iubitor al Maramureșului. Pot să dovedesc acest lucru cu scrisorile sale, pe care le păstrez cu drag. Și că, în cărțile mele (Pagini din istoria culturii Maramureșului, vol. I, 2006, vol. II, 2018) am fost primul care am scris zeci și zeci de pagini despre rolul și locul evreilor (muzicieni, scriitori, ziariști) în viața culturală și artistică a Maramureșului. De asemenea, subliniez, am cele mai bune relații cu fostul dar și cu actualul conducător al Comunității evreiești din Sighet, pe care îl cunosc de foarte mulți ani și care, chiar în zilele acestea și în legătură cu ceea ce discutăm, a luat atitudine și a dovedit că a rămas acelaș om corect și obiectiv.

În final, îmi permit să-i recomand domnului Florian, să citească cu atenție (conform fișei postului) legile acestei țări și, dacă o va face, va costata că Legea nr. 127 din 30 mai 2017 prevede clar: „Se instituie ziua de 14 mai ca Ziua Națională de Cinstire a Martirilor din temnițele comuniste” (articolul 1), în a cărei expunerea de motive sunt menționați ca exemple Mircea Vulcănescu, Radu Gyr și alții.

Așadar, faptele noastre, pe care Alexandru Florian le incriminează cu atâta mânie proletară, sunt conforme cu legile țării și, pe cale de consecință, rog respectuos Guvernul României (în a cărui subordonare directă se află), să-l înlăture pe acest fost și actual tovarăș de la conducerea Institutului „Elie Wiesel”, pentru că subordonează instituția propriilor judecăți de valoare, prea adeseori strâmbe și subiective, acuză fără agumente și nu cunoaște legislația în vigoare. Cei 80 de ani ai mei, de viață și de muncă cinstită în slujba acestui oraș și a concetățenilor mei, de toate etniile trăitoare aici, îmi dau dreptul să cer acest lucru, cu atât mai mult cu cât și din pensia mea modestă vreo câțiva bani se duc în fiecare lună în salariul lui Alexandru Florian.

Ioan Ardeleanu-Pruncu (președintele Asociației „Firul Vieții”)

Ultimul sighetean supraviețuitor al temnițelor comuniste, domnul Petru Codrea, în vârstă de 91 de ani, a fost declarat recent Cetățean de Onoare al municipiului prin hotărârea Consiliului Local din 29 septembrie a.c., fiind primul deținut politic anticomunist care primește această recunoaștere din partea autorităților orașului, Laudatio fiind prezentat de prof. Ion Ardeleanu Pruncu în numele Asociației „Firul Vieții”. După ce emoția momentului a trecut, domnul Codrea a acceptat să ne răspundă liniștit la întrebări legate de acest eveniment deosebit.

Rep.: Stimate domnule Petru Codrea, joi, 29 septembrie 2022, într-o atmosferă emoționantă, autoritățile orașului nostru v-au declarat Cetățean de Onoare al Sighetului. Cum ați trăit acest important eveniment ?
Petru Codrea (PC): Da, mă simt onorat de cinstea care mi se face, am fost plăcut surprins și foarte emoționat. Mulțumesc autorităților, Asociației „Firul Vieții” și tuturor celor care s-au implicat în acest demers. Mulțumesc și familiei mele care a fost alături de mine sporind astfel bucuria și emoția momentului.

Rep.: În cadrul ceremoniei, mai multe luări de cuvânt au evidențiat laudativ aspectele esențiale ale vieții și activității dvs și mai ales faptul că sunteți primul deținut politic anticomunist care primește la Sighet această distincție din partea autorităților…
P.C.: În mod categoric această onoare o merită toți sighetenii care au luptat și s-au jertfit împotriva barbariei comuniste și eu simt că o primesc în numele lor ! Putem spune că lumina a învins întunericul și Sighetul de azi s-a regăsit în valorile și jertfa Sighetului de ieri… Nu îi voi uita niciodată pe camarazii cu care am petrecut împreună anii de închisoare (și care unii au suferit mult mai mult decât mine), de comuniunea de dragoste dintre noi, de solidaritatea deplină care ne-a ajutat să rezistăm și să rămânem fideli idealurilor noastre, identității creștine și libertății naționale a neamului românesc ! Vreau să-i pomenesc nominal măcar pe cei cu care am fost arestat împreună, așa-numitul „lot Vișovan”: Ioan Virag și Găvrilă Coman (cei doi morți în detenție ), Aurel Vișovan (profesorul nostru), Petru Ulici, Vasile Dunca, Ioan Motrea, Iuliu Vlad, Constantin Rad, Ștefan Deac, Mihai Vlad, Gheorghe Bulacu, Iosif Andreica, Gheorghe Andreica, Grigore Hotico, Ioan Ilban, cu toții trecuți la cele veșnice, și să urez multă sănătate colegilor Nistor Man și Nelu Dunca care trăiesc în alte orașe din țară și cu care sunt permanent în legătură, precum și celorlalți deținuți politici maramureșeni care mai sunt în viață. Placa memorială de la Colegiul Național „Dragoș – Vodă”, sfințită în februarie la inițiativa Asociației „Firul Vieții”, va rămâne o mărturie luminoasă în acest sens, importantă dupa ce noi nu vom mai fi…

Rep: A fost evocată și activitatea dvs. profesională, în general cunoscută sighetenilor, munca la tipografia sigheteană acoperind mai bine de trei decenii. Muncă în care ați lăsat mereu amprenta seriozității, competenței și dăruirii. Mai puțin cunoscute sunt însă dificultățile începutului și ciocnirile cu „oamenii sistemului” care nu vă lăsau în pace…
P.C.: Da, după ce am fost eliminat de două ori din facultate datorită statutului meu de fost deținut politic, m-am temut că mă vor da afară și de la Școala Poligrafică… ofițerul de Securitate care s-a interesat de mine dându-mi mari emoții… dar nu a fost așa. Rămân veșnic recunoscător directorului Niță Ernest care m-a apreciat foarte mult și mi -a luat apărarea, facilitând apoi integrarea mea în munca la tipografia Sighet, unde fiind singura persoană cu studii de specialitate am exercitat și responsabilitatea de coordonator al activității. Mi s-a reproșat însă mereu că nu sunt membru în Partidul Comunist și, cu toată discreția și prudența mea, activiștii de partid din întrprindere (majoritatea cvasi – analfabeți ) nu mă puteau suporta și mi-au creat probleme de mai multe ori.

Rep : A lipsit totuși ceva din ceremonia de la Primărie, ceva ce mai trebuia spus despre dumneavoastră… pasiunea pentru pescuit!
P.C.: (zâmbind) Nu știu dacă era locul și momentul pentru așa ceva… dar adevărul e că am fost foarte pasionat de pescuit. Atracția am avut-o din copilărie dar după anii de închisoare, pescuitul a fost principala mea formă de a petrece timpul liber, mă refugiam în natură pentru a scăpa de privirile Securității și ale uneltelor sale omniprezente. Socializam cât mai puțin fiindcă știam că orice persoană care mi-ar fi arătat simpatie sau prietenie putea avea necazuri. În timp, atmosfera s-a mai schimbat și riscurile au fost mai mici dar eu am rămas pe mai departe cu această frumoasă și plăcuta ocupație, ajungând să particip la numeroase concursuri naționale și câteva internaționale obținând premii de care îmi amintesc cu bucurie. Am pus undița deoparte acum vreo 10 ani, dar dau și acum cu plăcere sfaturi tinerilor pasionați, între care și Ioan, ginerele dumneavoastră, pe care îl felicit pentru frumoasele succese.

Rep: Domnule Petru Codrea, vă mulțumim și în numele sighetenilor vă urăm „La mulți ani “, cu multe bucurii și noi împliniri!

A consemnat Marius Vișovan

Ioan ARDELEANU – PRUNCU s-a născut la 7 septembrie 1943, în Sighetul Marmației – Maramureș. Tot aici a absolvit, în 1961, Liceul „Dragoș – Vodă”, iar apoi cursurile Facultății de Filologie de la Universitatea Baia Mare. A fost, câțiva ani, profesor de Limba și literatura română la diverse școli din Sighet, dar cea mai mare parte a activității sale s-a desfășurat în domeniul culturii: 15 ani instructor artistic și director al Casei de Cultură și 20 de ani director al Școlii de Artă „Gheorghe Chivu” din Sighet.

A debutat cu versuri în presa locală, după absolvirea liceului, iar în 1972, revista ASTRA din Brașov i-a publicat un grupaj de versuri și o scurtă prezentare critică. A publicat în mai multe reviste și culegeri literare, a fost, în 1974, ca director al Casei de Cultură, inițiatorul Festivalului de Poezie de la Sighet și organizatorul primelor zece ediții (alături de Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Pârja etc). În toată această perioadă a făcut și gazetărie, este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

În anul 2006 a publicat lucrarea „140 de ani de învățământ artistic în Maramureș. File din istoria culturii Maramureșului, vol. I” (420 pag., A4).

În 2018 a publicat lucrarea „Maramureșul ziare și ziariști de la începuturi până în 1945” (620 pag., A4, Editura Valea Verde) distinsă cu premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu este președintele Asociației Firul Vieții din Sighet (înființată în anul 2020), organizație care a girat (moral și financiar): amplasarea – pe un perete din interiorul Colegiului Național „Dragoș – Vodă” – unei Plăci comemorative cu profesorii și elevii Liceului „Dragoș – Vodă” care au fost întemnițați în timpul regimului comunist, tipărirea volumului „Tit Bud – Scrieri istorice” (ediție aniversară realizată de I. Ardeleanu – Pruncu, Editura Valea Verde, 560 pag., A4) și amplasarea unei importante lucrări de for public, „Monumentul – bust al cărturarului Tit Bud” (dezvelit în 28 august 2022 și amplasat în fața Bisericii Greco – Catolice „Cristos Regele Universului” din Sighet).

Echipa „Salut, Sighet!” urează colaboratorului publicației noastre, prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu, președintele Asociației Firul Vieții… LA MULȚI ANI!... cu multă energie și implicare în viitoarele proiecte ale Asociației și ale comunității sighetene!

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Stăm de vorbă cu Preasfințitul Vasile Bizău, episcopul greco-catolic al Maramureșului, despre Pelerinajul de la Sighet și despre Sanctuarul de la Cimitirul Săracilor.

Ioan Ardeleanu-Pruncu (I.A.P): Părinte episcop Vasile, Pelerinajul de la Sighet crește an de an. Pornind de la Memorialul fostă închisoare în care au suferit și ajungând la Cimitirul Săracilor, unde au fost îngropați patru din cei șapte episcopi martiri, pelerinajul este ca o Cale a Crucii pentru toți cei care au suferit pentru credință și pentru valorile în care au crezut. Dar ediția din anul acesta a fost una deosebită fiindcă s-a sfințit și locul viitorului Sanctuar. Ce înseamnă pentru Preasfinția Voastră, ca episcop al Maramureșului, dar și ca fiu al acestuia, Pelerinajul de la Sighet?
PS Vasile Bizău: Înainte de toate, trebuie să amintim că pelerinajul în sine, ca practică religioasă, este o manifestare a credinței Bisericii și o manifestare a credinței celor care participă la el. Aducător de multe roade spirituale, pelerinajul reafirmă și actualizează condiția omului, ca homoviator, călător în lumea aceasta, însă cu o destinație precisă, Împărăția lui Dumnezeu.
La Sighet, așa cum bine știm, și cum am dori să știe cât mai mulți compatrioți, sunt îngropați în morminte necunoscute patru episcopi catolici, morți în timpul detenției în închisoarea din oraș, locul de unde se pornește în acest pelerinaj special din fiecare an. Așadar, pelerinajul la locul mormintelor acestor martiri pentru credință este o rememorare, o actualizare și o mulțumire adusă lui Dumnezeu care lucrează și azi prin sfinții Săi. Este o rememorare a primului pelerinaj făcut de femeile mironosițe care se duceau dis de dimineață la mormântul lui Isus, semn al iubirii lor față de Domnul, și de asemenea, o actualizare a parcursului cortegiului funerar al celor care au rămas fideli până la sfârșit lui Dumnezeu și Bisericii pe care au păstorit-o.
În taina nopții trupurile neînsuflețite erau purtate la marginea orașului, în Cimitirul Săracilor, așa cum este cunoscut locul celor care nu aveau aparținători, cu intenția vădită a autorităților, în cazul episcopilor, de a-i destina uitării. Peste decenii, s-a confirmat nu doar că fiii lor sufletești, creștinii de azi, nu i-au uitat și își îndreaptă pașii spre mormintele lor, dar și faptul că Biserica îi recunoaște ca Fericiți martiri, ridicându-i la cinstea altarelor spre veșnică cinstire.
Pentru mine, ca fiu al acestor ținuturi binecuvântate, este o mare onoare de a aparține acestui spațiu geografic și a avea aici la margine de țară, la Sighet, un asemenea loc, care în axiologia valorică a coordonatelor invizibile, devine centru și izvor de reînnoire a generațiilor care vor urma. După cuvintele sfântului Augustin, „împreună cu voi sunt creștin și pentru voi sunt episcop”, am bucuria sufletească de a fi gazda acestui pelerinaj de la Sighet, ce reunește an de an credincioși din toate eparhiile Bisericii noastre, și astfel, putem să ne rugăm și să sperăm împreună.

I.A.P.: Dar la nivel național (internațional…?) cum este recepționat de ierarhii care au participat ca invitați?
PS Vasile: Faima episcopilor greco-catolici martiri a depășit de mult arealul național, dacă e să ne amintim de grija Papilor pentru Bisericile din estul Europei în timpul regimului comunist și astfel ne vom reaminti cum Iuliu Hossu, în timp ce era cu domiciliul obligatoriu la mănăstirea Căldărușani, a fost creat cardinal in pectore de Papa Paul VI, în semn de prețuire și cunoaștere a situației Bisericii din România. Odată cu prezența Papei Francisc în țara noastră și beatificarea celor șapte episcopi martiri, în data de 2 iunie 2019, la Blaj, multă lume din țară și din afară a putut să cunoască și să afle despre viața exemplară și mărturia deplină dată de servii lui Dumnezeu în timpul persecuției Bisericii greco-catolice din România. Pelerinajul de la Sighet, început cu mulți ani în urmă, a anticipat și a pregătit momentul beatificării lor prin mărturia publică a notorietății faimei de sfințenie a celor morți pentru credință în sânul poporului, și astfel, an de an, prezența credincioșilor la Sighet a crescut constant, devenind un punct de reper pentru creștinii greco-catolici din toată țara. De-a lungul anilor au participat la acest pelerinaj înalți ierarhi, începând cu cardinalul Leonardo Sandri Prefectul Congregației pentru Bisericile Orientale, cu Nunții apostolici din România și Republica Moldova care s-au succedat în misiunile lor apostolice, Preafericitul Lucian Cardinal Mureșan, Arhiepiscopul nostru major, episcopi din Ucraina, până la toți ierarhii catolici din țara noastră care au onorat memoria înaintașilor și au fost prezenți la Sighet în toți acești ani.
Odată ce se calcă pe pământul sfânt al Cimitirului Săracilor, sentimentele oamenilor de bunăvoință se înflăcărează și se aprind de admirație și recunoștință pentru puterea credinței și a jertfei de sine, dată de cei ce au sfințit locul acela. Oricine a participat măcar o dată la pelerinajul național din luna mai, dorește să se reîntoarcă și din seninătatea și bucuria oamenilor se poate citi profunzimea trăirii și a simțirii sufletului, în comuniunea marii familii a Bisericii ce își lărgește mereu marginile.

I.A.P.: Există unele preocupări privind îmbunătățirea lui în formă și în conținut, înspre o mai numeroasă participare și o mai largă audiență?
PS Vasile: Ca să fiu mai direct și precis la întrebare, pot să vă spun cu o generoasă modestie că, da, există preocupări, planuri și intenții de a îmbunătăți pelerinajul nostru în forma lui de prezență efectivă și afectivă a oamenilor. Orice realitate eclezială poate fi coordonată și ajutată să crească după menirea ei, așa cum stă în firescul naturii umane de a se dezvolta armonios și de a crește în toate domeniile care îi sunt proprii.
Pe lângă partea tehnică de popularizare și pregătire a infrastructurii necesare unui loc de pelerinaj, datorie asumată de noi cei ce suntem gazde, există și partea cealaltă a datoriei fiecăruia dintre noi, toți creștinii greco-catolici, de a face cunoscută realitatea valorilor în care credem, pe care am dori să le împărtășim la cât mai mulți oameni, pentru a-i face părtași de ele.
Si să nu uităm, că în Cimitirul Săracilor de la marginea orașului sunt îngropați atâția alții: demnitari, personalități, oameni de cultură, morți în aceeași închisoare sinistră, care își așteaptă învierea de apoi în acest loc, și care merită să fie cinstiți și memoria lor perpetuată. Memorialul rezistenței și al victimelor comunismului este un bun reper în acest demers de cultivare a memoriei și de popularizare a unei istorii ce nu trebuie uitată, însă noi dorim să facem partea noastră și să ne aducem contribuția la etalarea valorilor ce stau la baza unei comunități sănătoase.

I.A.P: Dar, părinte episcop, ediția din anul acesta a fost una deosebită datorită faptului că a avut loc și sfințirea locului viitorului Sanctuar. Cum s-a născut fericita idee a Sanctuarului și cum vedeți devenirea și rolul său în anii care vin? Va spori el prestigiul pelerinajelor viitoare, tinzând – de ce nu – spre un interes trans-frontalier?
PS Vasile: Ideea construirii unui Sanctuar la Sighet s-a înfiripat natural, odată cu așteptările timpului ce urmau să vină, după dobândirea libertății pentru Biserica noastră. De la dorința neexprimată în urmă cu mulți ani, de a vedea în speranță un lăcaș de cinstire a înaintașilor, s-a ajuns treptat la posibilitatea întrupării ei, odată cu datoria pe care o aveam după momentul beatificării martirilor. Știm că primii creștini mergeau în pelerinaj la locurile unde erau mormintele celor uciși pentru credință și astfel păstrau vie memoria lor și a locului unde erau îngropați.
În acele locuri se celebra Sfânta Liturghie și cu timpul, după ce situația politică și economică se schimba și se așeza, a fost posibilă și construirea de biserici, bazilici și sanctuare care să dăinuie în timp și să favorizeze cultul martirilor și al sfinților. Putem vorbi, în cazul nostru, de o datorie pe care o avem, odată ce timpul pe care îl trăim ne-a revelat evenimente așa grandioase ca cele pe care le-am trăit.
Beatificarea episcopilor a fost un moment unic, atât prin dimensiunea participării efective a unui număr mare de credincioși, cât mai ales prin modul în care a fost recunoscută mărturia și sacrificiul lor, prin prezența Papei Francisc în persoană, care a oficiat sfânta Liturghie pe Câmpia Libertății din Blaj, proclamându-i Fericiți Martiri și atribuindu-le posibilitatea cultului în Biserica locală din România.
A fost nevoie de mult timp și răbdare să ajungem la posibilitatea efectivă de a pune în aplicare gândul nostru profund și de a uni astfel dorințele fiilor Bisericii noastre. De la providențialitatea dobândirii acelui loc din vecinătatea Cimitirului Săracilor și până la îndeplinirea tuturor formalităților legale, care să permită construirea Sanctuarului, am parcurs etapă cu etapă într-o încrezătoare așteptare, chiar dacă am fi dorit ca lucrurile să se petreacă mai linear și mai repede.
Fiind gândit ca un loc de pelerinaj, proiectul Sanctuarului de la Sighet este un ansamblu unitar ce conține mai multe corpuri de clădiri cu diverse spații ce vor avea destinații foarte concrete. Sunt prevăzute săli de conferințe care să ofere toate condițiile pentru întâlniri și formări ale grupurilor ce vor vizita acest loc sacru, precum și un muzeu în care să se reflecte viața Bisericii greco-catolice în clandestinitate, bine știind că aproape jumătate de veac, preoții și credincioșii au avut o intensă viață religioasă în ascuns, în case private și în grupuri mici, unde se celebrau sfintele Liturghii și se administrau sfintele Taine. Alte spații au destinații utile pentru servicii, sau locuri de cazare pentru cei ce vor administra întregul ansamblu al Sanctuarului. Deocamdată prioritară este zidirea Bisericii Sanctuarului și apoi, rând pe rând, toate celelalte clădiri care să completeze și să desăvârșească nevoile Bisericii pentru anii ce vor veni.
Dezvoltarea pelerinajului va depinde în bună măsură de trezirea conștiinței creștinilor de astăzi și de dorința de a-i redescoperi și cinsti pe cei care au dat o așa însemnată mărturie pentru credință și pentru libertatea Bisericii și a neamului nostru.

I.A.P: Preasfinția Voastră, după ce se va fi întrupat și-și va deschide porțile, așa cum cu siguranță vă doriți forte mult, Sanctuarul va fi ctitoria episcopatului dumneavoastră. Bunul Dumnezeu să vă dea sănătate și putere să-l vedeți gata cât mai curând!
PS Vasile: Vă mulțumesc pentru urările de bine și de sănătate de care ne facem trebuincioși atunci când ne gândim că drumul abia a început și că mai este mult până să vedem proiectul realizat în totalitate, așa cum ne dorim cu toții.
Lucrările de construcție au început și se pot vedea primele semne concrete ale demersului făcut în toți acești ani de când am început efectiv munca de proiectare și autorizare. Împreună cu toți colaboratorii noștri, ne străduim să grăbim cât mai mult timpii, sau să scurtăm cât poate fi posibil, durata de așteptare a deschiderii porților Sanctuarului Martirilor și Mărturisitorilor de la Sighet, însă pentru aceasta avem nevoie și de ajutorul dumneavoastră, al tuturor oamenilor de bunăvoință. Orice operă însemnată se realizează cu sprijin concret și cu implicarea cât mai multor oameni care iubesc valorile profunde și sunt atașați de credință ca de un far ce va lumina și în veacurile viitoare.
Ctitoria este comună, atunci când participarea și sprijinul este al tuturora, însă îi mulțumesc Domnului că am putut să-mi aduc și eu partea proprie pentru acest important proiect din țara noastră, care va face cinste Maramureșului și va fi reprezentativ pentru Biserica noastră greco-catolică.
Cel dintâi sprijin pe care vi-l cerem, este cel al rugăciunii pentru noi și pentru bunul mers înainte al acestui proiect. Știm că Fericiții martiri Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Bălan, Tit Liviu Chinezu, Ioan Suciu, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu mijlocesc pentru noi și pentru toți aceia care apelează cu încredere la mila și iubirea lui Dumnezeu. Minunile se întâmplă, însă e nevoie și de ochii care să le vadă …
Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze pe toți!

Ioan Ardeleanu – Pruncu