Avem următoarele date:

– 614 locuri de muncă asigurate de municipalitatea sigheteană;
– 71% din banii localității merg pe fondul de salarii;
– 2,47 milioane euro/an – buget de dezvoltare;
– 120 km de străzi neasfaltate;
– economia locală slabă;
– nevoi de sute de milioane de euro.

Să detaliem puțin: în acest moment, organigrama aparatului public din Sighet numără 614,5 posturi, câteva zeci dintre acestea fiind vacante, iar altele fiind ocupate de anumiți pensionari mai „speciali”…

Astfel: Direcția de Asistență Socială are 267 de posturi (din care 177 de asistenți personali), Urbana 93 (din care 27 de șefi și șefuleți), aparatul primarului – 58, Maranord – 44, Muzeul Maramureșului – 44, Poliția Locală – 36, Centrul Cultural – 35, Direcția Venituri – 25, „Evidența Populației” – 9, Centrul de Informare Turistică – 2 și Clubul Sportiv Municipal – 1,5 posturi. Așadar, municipiul este al patrulea mare angajator local, după Aviva, Plimob și Spital!

Apoi, mai avem unitățile ale căror salarii sunt asigurate din alte surse, dar zecile lor de clădiri sunt întreținute tot din banii orașului: Spitalul Municipal cu 1.352 angajați (!) și instituțiile școlare cu 817 angajați.

Dacă în 1991 Sighetul avea 24.856 salariați, în 2014 în oraș mai erau înregistraţi doar 11.241 angajați, jumătate dintre ei muncind în industria mobilei unde, din nefericire, salariile muncitorilor n-au cum să atingă media pe economie… Sumedenia de magazine second-hand, „păcănele” și farmacii, relevă cel mai vizibil nivelul economic al localității…

Munca celor 8.300 de angajați din economia privată a dus la un profit net de numai 16 mil. euro în 2018 (la care se adaugă cei 11 mil. euro obținuți de Aviva, firmă cu sediul în Baia Mare)… Spre comparație, cei doar 2.200 de angajați de la Borșa au obținut un profit de 15 mil. euro, iar alte orașe de mărimea Sighetului: Lugoj (32 mil.), Blaj (39 mil.), ca să nu vorbim despre Sebeș Alba (87 mil. euro)…

Pe de altă parte, municipiul este unul dintre ultimele din țară în ceea ce privește modernizarea rețelei stradale: din cei 178 km de străzi, cca 120 km sunt nemodernizați și fără rețea de apă-canal și gaze. Ce să mai vorbim despre un iluminat public modern sau de o amplă rețea de camere video de supraveghere…

Nenumăratele autovehicule ale localnicilor la care se adaugă cele în tranzit, cele venite din comunele învecinate sau din Ucraina, mult prea grelele camioane care deservesc balastierele și platforma industrială, zecile de mașini de școală de șoferi cu care învață să conducă elevi de pe jumătate din cuprinsul Maramureșului, sufocă subdimensionata rețea stradală.

O singură șosea de centură, cea de sud (str. Dobăieș) este funcțională, cea de nord a fost parțial construită (str. Crișan), iar cea de vest nu a fost nici măcar desenată. Cât despre proiectatul pod cu 4 benzi de legătură cu Ucraina de la Teplița, despre care se vorbește din 1992 și care probabil nu va fi construit niciodată, mi-am spus părerea altădată.

Necesitățile urbei sunt multiple: modernizarea tuturor străzilor, realizarea șoselelor de ocolire, renegocierea ori rezilierea (precum a făcut Borșa) contractelor împovărătoare cu Vital și cu Herodot, reabilitarea integrală a Spitalului (ca la Vișeu de Sus), terminarea Şcolii din cartierul Bogdan Vodă și rezolvarea definitivă a problemei C.S.S., construirea altor sute de apartamente ANL, anveloparea blocurilor vechi și sistematizarea pe orizontală a cartierelor, amenajarea unei mari parcări centrale subterane, regenerarea urbană a Centrului Vechi, deschiderea unui Azil de Noapte, reabilitarea Sălii ”Viorel Costin”, a Casei ”Ioan Mihalyi de Apșa”, a Policlinicii Vechi, a fostului Cinema ”Unirea”, a Pieței de Alimente etc., redeschiderea Târgului de animale, (re)amenajarea locurilor de joacă pentru copii, crearea de piste de biciclete pe ambele maluri ale Izei, amenajarea Parcului Dendrologic, reabilitarea terenurilor de sport „CIL 2” și „Maramureşeana”, selectarea cinstită și transparentă a managerilor și organizatorilor potriviţi pentru ca Muzeul Maramureșului, Centrul Cultural, Festivalurile de Datini de Iarnă, Medieval şi cel de Poezie, precum şi Ansamblul „Mara”, să-și (re)dobândească anvergura și magia, să devină repere de talie internaţională şi creatoare de prosperitate și lista e incompletă…

Albastru de Sighet

După cum ziceam în titlu, situația este cam albastră, poate pentru a se asorta cu stema multisecularului burg maramureșean, care e tot pe fond albastru… Fără ironie, starea economico-financiară a localității este una gravă și cu mici șanse de redresare pe termen scurt.

Bugetul de investiții al municipiului pe 2019 a fost de doar 2,47 milioane euro… Nu încercați să-l comparați cu cel al Oradiei – 40 mil. euro, oraș de 5,5 ori mai mare, dar cu de 16 ori mai mulți bani, ori cu cel al Clujului – oraș de 9 ori mai mare și cu investiții de 80 mil. euro!

În condițiile în care numai modernizarea străzilor ar costa Sighetul zeci de milioane de euro, iar întreaga listă de mai sus ar însemna facturi de sute de milioane euro, cum credeți că s-ar putea pune lucrurile la punct?

Fonduri europene? În acest moment, orașul abia ar putea găsi, cu greu, sumele pentru întocmirea proiectelor, dar nicidecum banii pentru cofinanțări de proiecte majore!

Credite? Avem deja luate, și, la banii noștri, nu suntem solvabili pentru sume serioase…

Mărirea taxelor și impozitelor locale (cu 30%, așa cum a propus primarul în decembrie 2019!)? S-ar strânge sume mici, apoi taxele au fost mărite deja substanțial în 2016, iar populația este deja și așa prea împovărată.

Pentru cei care nu știu, apa potabilă costă la Sighet 4,35 lei/mc, la Cluj – 3,65 lei, în Dubai – echivalentul a 2,44 lei/mc, iar tariful la salubritate este al treilea cel mai scump din țară!

Pentru a debloca situația, trebuie în primul rând reduse anumite posturi și remunerații din sistemul public (deși este neplăcut!), deoarece 71,2% din bugetul Sighetului merge pe fondul de salarii (115,5 mil. lei din totalul general de 162,2 mil. lei!), iar restul, pe modestele lucrări pe care le-ați văzut (mici asfaltări, plombări, pietruiri, reparații la unele școli și Spital), pe plata datoriilor pentru lucrările Vital, susținerea transportului în comun, iluminat public și salubritate.

În primăria propriu-zisă, femeia de serviciu are un salariu de bază de 2.900 lei iar primarul de 13.500 lei, la care se adaugă sporurile…

Apoi, trebuie găsite niște firme serioase pentru întocmirea de proiecte eligibile cu fonduri UE, PNDL și din alte surse. Este foarte mult de muncă și nu e deloc ușor!

Ori, sperați că, dacă partidul primarului va fi la guvernare, banii vor veni fără proiecte solide?! Greșit, s-a văzut că aceasta nu le-a mers nici primarilor precedenți!

Cum se poate dezvolta economia orașului?

Probabil singurul sector viabil și cu potențial pe termen mediu-lung este turismul, aflat în creștere netă și centrat în jurul Memorialului care atrage 150.000 de turiști/an, vizitatori care fac însă o haltă scurtă acolo, preferând să doarmă, mănânce și să-și lase banii în alte localități… Trebuie întocmită o strategie complexă care să ducă la determinarea turiștilor să rămână și să cheltuie mai mult în oraș, dar acesta este un subiect aparte…

Industria locală de bază, cea a lemnului (industria textilă a dispărut în anii trecuți), regresează încet, de vină fiind creșterea costurilor cu angajații, materie primă și energie etc.

Parcul industrial, promis de toți primarii de după anul 2000 (cei de dinainte promiteau o Zonă Liberă!), nu există decât la nivel imaginar. De ar funcționa, poate ar atrage noi investitori: ideali ar fi producătorii de componente auto, ca în multe alte locuri în țară, și, ce vis!, poate un pic de IT, dar pentru a avea așa ceva la Sighet trebuie investiții preliminare, mult lobby, oferirea de facilități și de condiții angajaților – inclusiv distracție și posibilități de transport rapid! etc.

Deși se poate intui cine are prima șansă de a câștiga localele ce se apropie (dar, surprize pot apărea oricând!), aștept să văd candidații abordând – cu date clare – problemele reorganizării administrației locale, reabilitării infrastructurii și clădirilor publice, decongestionării traficului, dezvoltării unui turism rentabil și relansării economice, căci, de promisiuni neonorate am avut parte destul (dacă primarii de dinainte ar fi făcut cu adevărat treabă, lista de nevoi de mai sus n-ar mai fi existat!)…

Planurile concrete, promisiunile cuantificabile (schițe de buget, cifre, termene), sunt unicul mod prin care votanții pot aprecia (vag și hazardat, e drept!), probabilele intenții ale aleșilor…

În schimb, este sigur că „aburelile” precum: „e simplu, facem ce a făcut Clujul și Oradea, totul cu bani UE, o să vedeți la final dar nu acum, pentru că proiectele noastre sunt în lucru”, ne-au adus în situația aceasta, clar, albastră!

Teofil IVANCIUC
ianuarie 2020

Piața centrală din Sighetul Marmației în perioada interbelică cu Statuia Fecioarei Maria în plan apropiat, văzută dintr-o altă perspectivă. Detalii despre Statuia Feciorei Maria găsiți aici.

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

Salut, Sighet!

Delirul refracției este obscur, iar cerul nu se mai aseamană cu cel din trecut. Stelele nu mai sunt nici mii, nici sute. Acestea s-au pierdut încă de la strigătul copilului înfășurat în smirnă și tămâie.

Un Crăciun fericit e construit din oameni fericiți, iar fericirea este aspectul fundamental care ar trebui să ne definească ca umanitate. Pierdem lupta sau am pierdut-o de mult. Văd adulți cu ochii scăldați în lacrimi, călcând sfioși pe urma amintirilor. Observ copii cu privirile triste aruncate înspre vitrinele fade și bunici care plâng de dor. Bunicii suferă cel mai mult pentru că ei cunosc esența. Ei cunosc zâmbetele sincere și ideea de unitate. Bunicii știu că nu ceea ce ai pe masă este important în noaptea de Crăciun, ci ceea ce ai în suflet.

Zăpada fuge din calea noastră. Eu zic că nu o merităm. Ulițele rămân goale și sumbre. Nașterea Mântuitorului nu ne oprește dintr-un drum gol și abstract, dintr-o fugă continuă de noi înșine. Cum am putea să fim fericiți când uităm să ne îmbrățișăm și să ne spunem cât de tare ne iubim? Cum am reuși să construim ziduri din blândețe când mulți dintre noi, Crăciunul acesta, nu-și mai pot vedea mama? Cum să râzi și să te bucuri atunci când poți să priveșt pe geam cerșetori așezați sub decoruri colorate? Oamenii simt, dar nu spun. Ne simțim goi și singuri, ne simțim abandonați și simțim că nu suntem cei mai importanți. Știm că nu ne găsim locul nicăieri, dar nu facem nimic în această privință. Rămânem, asemenea unui copac, în mijlocul unei păduri sărăcăcioase și triste și acceptăm să ne bată vânturi, ploi și fulgere. Acceptăm toamna și iarna doar în speranța unei noi primăveri. Din păcate, mulți dintre noi nu reușesc să o mai vadă.

Ne este frică. Ne e teamă. Acceptăm puțin și lăuntricul nostru se scufundă în dor. Suntem departe. Departe de tot ceea ce eram odată. România, totuși, trăiește prin tine. Tu îi porți rănile și victoriile. Oriunde te-ai afla, nu poți să pierzi ceva ce se află adânc în tine. Ești departe de familie, fizic, iar de multe ori, departe de ei, sufletește. Ultima variantă doare cel mai tare.

Priviți suflete, nu chipuri. Zâmbiți sincer, vă rog! Oh, și iubiți onest, oriunde v-ați afla. Haideți să salvăm sărbătorile, căci mie mi-este dor de un Crăciun pe care nu l-am mai trăit niciodată.

Daniela BERCIU

Din Insulele Baleare spre Muzeul PRADO, în căutarea  GUERNICĂI!

1980 – Suntem în ultima zi a Festivalului de folclor din Insulele BALEARE, stațiunea SOLLER, SPANIA Părăsim modestul hotel Ladan de două stele, îndreptându-ne spre giganticul pachebot Transmediterana. După cele opt ore ale călătoriei plutitoare, admirând alte nave la orizont, precum și albastrul cerului reflectat în mare, ajungem de unde am plecat: Portul BARCELONA. Avem o zi de răgaz, timp în care optăm diferit.

Un grup restrâns am decis să tragem o fugă până la Madrid, cu țintă precisă: Muzeul PRADO.  Am economisit timp, călătorind toată noaptea cu trenul. După vorbe puține, și parcă doborâți de frumosul și greul festival, însoțiți de zdrăngănitul roților de tren, am moțăit cam 2-3 ore din cele șase, astfel că, la coborâre nici n-am realizat dacă suntem obosiți sau nu. În gara din Madrid, pe primele pagini ale ziarelor de pe tarabe, cu litere care mai să sară din format, s-a anuntat începerea războiului dintre IRAN și IRAK.

Ne apropiem cu emoții de impresionanta construcție, călcăm sfioși cu mare interes de ce urma să vedem. Nu pot spune că nu ne-am impus să ne controlăm atitudinea, interesul și eventualele întrebări. Aveam informații puține, doar eram în 1980. Avem la dispoziție patru ore, fiind condiționați de întoarcerea în Barcelona, tot cu trenul și apoi în țară pe același traseu, cu același număr de urcări și coborări și cu bagaje mai multe.

Observăm colecții de artă europeană de sculptură și pictură, desene, obiecte decorative și diverse lucrări de artă. Cea mai impresionantă este galeria de tablouri cu colecții de lucrări ale lui Velazquez, Goya, Bosch, El Greco, Rubens, Rafael,Tițian etc.  Ne-a impresionat povestea faimoasei picturi a lui Picasso  – GUERNICA – realizată în 1937, pe care… n-am văzut-o. Urma să ajungă acasă, după o lungă ședere și restaurare, din USA. Această pictură reprezintă drama micului oraș basc Guernica, bombardat de aviația germană, sprijinită de cea a Italiei, care ajutau armata lui Fanco, în timpul războiului civil din Spania (1936-1939).

Din cauza celui de-al doilea război mondial, Picasso a decis ca lucrarea să fie dată în custodia Muzeului de Artă Modernă (MoMA) din New York, până când Spania va deveni o republică democratică.  În urma implicării regelui Juan Carlos al II-lea, în anul 1981, guvernul de la Madrid a reușit să recupereze  importanta lucrare.

Ieșim fără multe vorbe, pătrunși de simbolistica operelor de artă, tăcem și zâmbim.

Moțăim liniștiți în tren alte șase ore de zdrăngăneală, dar încărcați cu imaginile pe care, greu de crezut că le vom mai întâlni vreodată. Suntem împăcați. Neimportant pentru cei mai mulți dintre colegi, cărora le-am povestit.

Am urcat în trenul spre casă, cu gândul la următoarelor îmbarcări – debarcări, și la zâmbetele celor care ne așteptau.

LA  REVEDERE, SPANIA!

Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Gheorghe Mihăiescu

La Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc ieri întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă.

După participarea la liturghia pelerinilor conduși de preoții catolici din „Congregația Don Orione” celebrată pe celularul închisorii – Memorial, în cadrul căreia a luat cuvântul domnul Nistor Man, seniorii și urmașii lor au urcat în celula 74 (unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49) pentru un moment de rugăciune condus de părintele Marius Vișovan.

Alături de cei 3 membri prezenți ai „lotului Vișovan” – Ioan Ilban, Petru Codrea și Nistor Man, au mai fost prezenți foștii deținuti politici Vasile Măgurean (Baia Mare) și Melania Rițiu (București)

Cei 4 supraviețuitori (din cei 18 cât totaliza „lotul Vișovan”), ajunși la vârste venerabile sunt: Ioan Ilban (89 ani) și Petru Codrea (88 ani) – ambii cu domiciliul în Sighet, Ioan Dunca (87 ani) -Vișeu de Sus, și Nistor Man (90 ani) – Tg. Mureș.

În afara celor din „lotul Vișovan” mai sunt în viață 11 deținuți politici din Maramureșul istoric.

Salut, Sighet!

Gheorghe Ofrim, cunoscutul om de afaceri sighetean, cel care și-a adus o contribuiție semnificativă la dezvoltarea mediului de afaceri din municipiul nostru, a încetat din viață. A înființat și condus cu pricepere o firmă de succes din Sighet, ARCER SRL, pe care a ridicat-o la un nivel remarcabil.

A fost membru fondator și al doilea președinte al Clubului Rotary Sighet (înființat în anul 2001). În primii patru ani de existență ai Clubului, a găzduit la subsolul – cantină al firmei sale (când sediul era pe str. Gh. Șincai) și s-a implicat în buna desfășurare a ședințelor săptămânale.

Și-a dorit să schimbe în bine și viața comunității sighetene, de aceea era mai mereu dispus să sprijine proiectele frumoase, de suflet; Gheorghe Ofrim a fost cel care a încurajat și susținut financiar diverse acțiuni sociale și culturale. Și n-au fost deloc puține!

Cel mai longeviv săptămânal din orașul nostru, “Jurnalul de Sighet”, a fost sprijnit material, în primii ani de existență, de către prietenul nostru, George.

A fost un om jovial, energic, dinamic, carismatic, șugubăț, mai mereu cu zâmbetul pe buze; George Ofrim avea un stil propriu, inconfundabil, de-a aborda viața.

Azi, în lupta finală, George Ofrim a fost înfrânt fizic dar, spiritul lui necenzurabil ne va “agita” amintirile.

Drum bun, George! Dumnezeu să te odihnească în pace!

Parastasul de pomenire va avea loc sâmbătă, 31 august 2019, de la orele 19.00, iar duminică, 01 septembrie 2019, de la orele 14.00, ceremonia funerară  (Cimitirul Ortodox, strada Gării, nr. 10).

Ion MARIȘ
Rotary Club Sighet

Ne apropiem ușor, ușor de sărbătorirea Centenarului C. N. „Dragoș Vodă”! Continuăm prezentarea absolvenților, cu clasa a XII-a G, promoția 1998, diriginte, prof. Lucilia Vlad.

Îi rugăm pe cei care pot aduce informații despre elevii din fotografie, să ne transmită comentarii și/sau mesaje la adresa: [email protected].

Fotografie din arhiva prof. Ștefan Huber.

****

L. E.

Imagine de la întâlnirea de 20 de ani a clasei a XII-a G:

Sursă foto: prof. Marius Voinaghi

Salut, Sighet!

Autor, foto & video, Sorin MARKUS

Prima zi a Galei Folk „Floare de Colț” (ediția a VII-a, 10-11 august 2019) de la Sighet, a oferit publicului posibilitatea de a-l urmări pe cantautorul Andrei Păunescu.

Autor, Sorin MARKUS

În perioada 31 iulie 2019 – 7 august 2019, la Bruges (Beligia), s-a desfășurat Competiția Internațională de Muzică Antică (INTERNATIONAL COMPETITION MUSICA ANTIQUA 2019), la care au participat 27 de tineri muzicieni.

Competiția s-a axat pe repertoriul clasic și romantic, iar juriul internațional a fost alcătuit din cele mai importante personalități în domeniu. Preselecția a demarat miercuri, 31 iulie 2019, iar finala s-a desfășurat miercuri, 7 august 2019.

Sigheteanca, românca, pianista Aurelia Vișovan a câștigat finala competiției care s-a focalizat, în actuala ediție pe fortepiano (denumire a pianului în secolele XVIII- XIX; de asemenea, termenul desemnează stadiile de dezvoltare ale pianului din acea perioadă. Fortepiano cuprinde mai multe instrumente și tipuri de instrumente, deoarece în cele două secole s-a experimentat mult în privința construcției de piane, deci termenul are un înțeles foarte larg. Motivul pentru a cânta pe fortepiano este încercarea apropierii de universul sonor al compozitorilor la momentul compunerii piesei și dorința de autenticitate).

Premiul doi a fost câștigat de pianistul rus Dmitry Ablogin, iar pe locul trei s-a clasat tot un reprezentant al tinerilor muzicieni ruși, Ekaterina Polyakova. Taiwanezei Tzu-Yu Yang i-a revenit o onorabilă mențiune.

S-au mai acordat două premii speciale: premiul publicului, rusului Dmitry Ablogin și celălalt, pentru înregistrarea unui CD cu muzică clasică, sighetencei Aurelia Vișovan.

Cu mândrie ”locală”, o felicităm pe Aurelia Vișovan pentru cele două premii obținute prin care, demonstrăm și noi, românii, că suntem pozitiv vizibili în Europa elitelor!

Salut, Sighet!