Nu sunt puține personalitățile care au trecut pe la instituția de învățământ cea mai titrată din Sighet: Liceul “Dragoș Vodă”, azi Colegiul Național “Dragoș Vodă”.
Liceul a marcat aproape 100 de ani educația din orașul nostru și a oferit numeroși absolvenți remarcabili, ce și-au continuat studiile și au performat în diverse domenii.
Recentul volum lansat la finalul anului trecut, “Maramureșul. Ziare și ziariști de la începuturi până în anul 1945”, scris de prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu, avea pe coperta IV o scurtă notă semnată de filosoful, scriitorul Aurel Ion BRUMARU. Aveam să aflu de la autorul volumului că fusese coleg de clasă cu Aurel Ion Brumaru la Liceul “Dragoș Vodă”.
Știam doar că A.I. Brumaru era membru al Uniunii Scriitorilor din România și autorul unor volume interesante, dintre care “Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea” îmi atrăsese în mod special atenția. Auzisem și de alte cărți publicate de A. I. Brumaru, dar pe care încă nu le-am citit. (Sigur le voi citi într-un viitor nu foarte îndepărtat, prin și din acest interviu am descoperit personalitatea amplă, complexă, a Domnului A. I. Brumaru!)
A fost o revelație și un prilej de bucurie informația pe care am primit-o și care-mi confirma faptul că “Dragoș Vodă”, așa cum numeam noi liceul în mod colocvial, a marcat drumul unui foarte apreciat filosof, plecat de la Sighet.
L-am contactat pe domnul A. I. Brumaru și într-un timp foarte scurt a acceptat propunerea, acordându-mi interviul pe care vi-l oferim.
Evident că întrebările mele n-au fost puține și, am încercat să nu cad pradă doar simplei curiozități. Aveam ocazia și-mi doream foarte mult să extrag esența intelectualului cu rădăcini dragoșiene ce-și construise o carieră deosebită, pornind dintr-un oraș “insular”, izolat în Nordul montan al țării.
Dar mai ales, ce provocare să stau de vorbă cu un veritabil… FILOSOF!
Ion Mariș (IM): Domnule Aurel Ion Brumaru, cum evaluați drumul dumneavoastră de la Sighet la… filosofie?
Aurel Ion Brumaru (AIB): Aș spune că a fost un drum firesc, dacă o astfel de constatare, un astfel de răspuns nu ar însemna, nu ar implica și o abandonare a copilăririi: am fost adică și un copil dotat pentru a mă copilări în tot felul; nu am fost adică retras, introvertit, nu am fost, cum ar veni, “copilul mamei”, nu am fost (ca și, de altfel, fratele meu mai mic) nici alintat, nici râzgâiat, eram va să zică apt de toate “relele” , mă confundam fără rest cu ceilalți prunci ai satului, copii de țărani, mă străduiam, cred, să fiu cât mai aidoma lor, ba voiam și izbuteam uneori să-i întrec: vreau să spun că performam câteodată în competițiile vârstei infantile, unele destul de dure, ceea ce va lăsa nu puține urme în comportamentul meu de mai târziu, pentru că, trebuie să recunosc, nu am avut o viață liniară, limpede, ferită de cotituri, de neliniști ori temeri. Nu mi-a lipsit nici melancolia, panica timpurie de extincție. Alunecarea, ca adolescent și ca adult, în ceea ce se putea numi, chiar și în acele timpuri bizuite pe coerciții ori emendări drastice (uneori, sub comunism, cum se știe, deja diabolice), se putea numi boemă, confirmă că am avut o copilărie normală – cu alte cuvinte, în normele satului maramureșean, sau românesc de oriunde. Ca fiu de învățător (am crescut în școală, deoarece locuința tatălui meu, uns de tânăr director, era în clădirea instituției), am deprins citirea de timpuriu, eram prin urmare un elev precoce, neînmatriculat, cărțile din biblioteca părintelui nu-mi erau străine; citeam de când mă știu. Ajunsesem de pe atunci să reflectez în marginea celor citite, ca și a unor întâmplări din lumea satului și din lumea largă (de exemplu, în 1956, fiind și eu de față, când tatăl meu și preotul Salviu Cupcea ascultau la radio despre ridicarea anticomunistă a ungurilor, am renunțat, cred că după o cumpănire salutară, la, ca să zic astfel, Fadeev și Tânăra Gardă). Am început, zic, să cuget drept.
IM: Era o alegere “oportună” filosofia, pentru anii ‘60, într-o Românie având mari constrângeri ideologice?
AIB: Era, e adevărat, o alegere: am ales adică putința de a studia, chiar și atunci, în marile biblioteci, unde obțineai, nu fără o minimă strădanie, accesul la așa-numitele “fonduri secrete”; am ales apoi să audiez, ori să învăț, de la impozantele personalități din gândirea românească – firește, cele ce au supraviețuit nu doar în fața constrângerilor, cum zici, ideologice, dar și a opresiunii bolșevice, deja a asasinatului – și a lumii întregi. Nu era de colea, cum zicea Petre Țuțea, să-i stai în preajmă, în primul rând, chiar lui, marelui gânditor creștin, nu era puțin lucru să-i asculți, la Cluj, de pildă, pe D.D. Roșca, iar la București, căci îmi erau profesori la facultate, pe Mihai Ralea (deschidea cursurile de Psihologia artei și de Istoria psihologiei), Gheorghe Zapan, la Psihologia experimentală (în tinerețea lui, la seminarii în Germania, i-ar fi dat o replică lui Einstein), chiar pe mai junele, atunci, Paul Popescu-Neveanu, care, la Psihologia generală, te îmbia și cu câte un curs special, ispititor, ca, să spunem, stochastica – deși superșcolit în URSS (rușii aveau psihologi de prestigiu), omul avea propensiuni, în viață și profesie, europene. Apoi, ignorând unele ore mai plicticoase, te puteai strecura, atunci, la Filologie, în amfiteatrul Odobescu, ca să rămâi uluit de prelegerile mirabile ale lui G. Călinescu (era mereu însoțit de G. Ivașcu și de Mihail Novicov, care din consilier sovietic, menit, deci, a sovietiza literatura română, a constitui realismul socialist i-a devenit “divinului critic”, cum l-a numit cineva, un inseparabil devot – l-am văzut, de pildă, plângând, în rotonda Ateneului, la moartea profesorului). Nu mai spun că, urmând un curs facultativ de Teoria și practica presei, am ajuns în redacțiile culturale ale timpului, la simpozioane ori la alte reuniuni și cenacluri, unde i-am cunoscut pe literatorii noștri importanți, de la M. Sadoveanu și Tudor Arghezi, la Marin Preda și Eugen Barbu, de la Edgar Papu la N. Manolescu, de la Alexandru Dima la eminentul cronicar teatral Nicolae Carandino, ultimul redactor șef al ziarului Dreptatea al național-țărăniștilor, pentru care a făcut ani grei de temniță la Sighet și în Bărăgan. Auzisem deja de Constantin Noica, pe care nu am apucat să-l cunosc atunci, deși frecventa și el cafeneaua Nestor (aceea care a căzut, mai târziu, la cutremur), intra acolo, mi s-a spus, și fuma pipă, și-o alimenta strivind țigări Carpați. Aveam să-l contactez peste ani, după ce scrisesem despre cartea sa (una din primele pe care le-a tipărit, după ce se liberase din recluziunile comuniste), Douăzecișișapte trepte ale realului. Un contact, ca să zic așa, numai epistolar, care însă a durat o vreme destul de îndelungată, scrisorile pe care le-am primit de la marele gânditor le-am publicat după moartea sa într-un volum alcătuit de Marin Diaconu, Modelul cultural Noica/2009/. Subliniez că tot aici, la București, am studiat Psihologia, deci o disciplină mai ferită de constrângeri ideologice, unde pui, apoi, că am fost păzit, de exemplu, de Socialismul științific al lui Radu Florian!?
Mă întrebi undeva de ce am abandonat Clujul, unde mi-am început studiile universitare. Răspund acum, la Cluj, în afara profesorilor de la Facultate (urmam atunci Defectologia), între care mai cunoscut, mai răsărit se vădea psihologul Alexandru Roșca, nu întâlneai alte mari nume: erau totuși filosoful Existenței tragice D.D. Roșca, așa cum am amintit deja, pe undeva îl zăreai pe ilustrul scriitor greco-catolic, ardeleanul Ion Agârbiceanu, cred că mai era, dar numai ca o prezență foarte discretă (era oare la Cluj, la București, undeva în Ardeal; cândva, dacă țin bine minte, Tudor Vianu și-l închipuia după câte o fereastră luminată veghind noaptea), e vorba de Eugeniu Speranția (cel care a întemeiat o Logică erotetică, interogativă, dar eu îi știam pe atunci doar poemele, ispititoare prin cadența clasică). La București însă trăiau, ieșiseră din temnițe ori începuseră o colaborare calculată cu comuniștii (aceștia erau ei ignari, dar voiau să se ițească necontenit în preajma importantelor personaje culturale; îmi amintesc că Gheorghiu Dej se folosea de Victor Eftimiu, ca mai târziu N. Ceaușescu de Zaharia Stancu), mai trăiau, zic, erau activi oameni care făcuseră istorie și care aveau, cum s-a văzut, s-o mai facă încă. Întâlnirea mea, ca să-i spun așa, providențială a fost, mulți deja știu aceasta, cu Petre Țuțea. Grație dramaturgului și (pe atunci încă studentului în medicină, dar care îi făcea gânditorului servicii de medic curant) Mihai Neagu Basarab, am făcut parte din întâia promoție (ca să folosesc un termen nu prea agreabil) țuțistă. Dar despre ucenicia pe lângă marele om (deși filosoful mărturisea că nu are alumni) am povestit în cartea mea din 1995, Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea. Cred că nu e cazul să repet ce am scris acolo. Vreau însă să amintesc aci de o altă întâlnire (aș putea s-o numesc astrală), aceea cu Imre Toth. Matematician și, cum s-a văzut în timp și un filosof tare, Emerich Roth, era evreu sătmărean (de limbă maternă și cultură ungurească, cum se întâmpla de regulă cu evreii din Transilvania ocupată, dar care ca profesor la Universitatea bucureșteană și ca autor de tratat filosofic folosea o limbă românească de o impresionantă modernitate și eleganță a expresiei. În paranteză, aș spune că lungul interviu/2014/ cu Peter Vardy, acesta vrea să schimbe, după părerea mea, nefiresc, această realitate. Savantul va părăsi România, profesând la Universitatea “Goethe” din Frankfurt am Main și moare ca nonagenar, nu de mult, la Paris. Am purtat cu el – dar și cu Ioana, una dintre soții care a rămas în țară – o considerabilă corespondență, interceptată frecvent de Securitate, pe care am publicat-o, după 1989, în revista Astra. Despre Imre Toth am scris în cartea mea Despre Ființa românească/2001/ și, după moartea sa, în revista Alternanțe de la Munchen) ). Așadar, în deceniul 7 (secolul trecut) nimic decât aceste propoziții nu puteau să nu spulbere utopia marxistă, gândirea rea, oripilând spiritul, a materialismului dislectic și istoric (citez din mirabila carte a magistrului, Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului /1969/): ”Când botanistul face botanică, când astronomul face astronomie, zoologul – zoologie, atunci însăși natura este cea care se trezește la propria ei conștiință și se știe ca floare, ca moleculă, ca stea sau ca animal. În procesul cunoașterii, în actul în care natura ia act de sine însăși, ea se dedublează în obiect și gând, în obiect – în-sine și în obiect-gândit – în existență în sine și existență-știută (Bewusst-sein), dăruindu-se sie însăși încă o dată într-o stare gândită. Gândirea odată apărută, spiritul odată prezent știe să facă însă și altceva decât să re-producă realitatea exterioară, s-o dubleze, să-i ofere propria sa imagine, să spună adevărul; și anume, spiritul știe să gândească și în mod autonom, să producă în mod independent și liber originalul fără ca să fie neapărat obligat să reproducă, să se dubleze, să imite; el știe să și imagineze fără să fie imaginea altuia, el știe să inventeze, nu numai să descopere; el știe să și mintă, nu numai să fie fidel; știe să spună falsul și nu numai adevărul; el poate concepe, fără să fi perceput înainte: facultăți poate jenante pentru botanist, astronom, geograf sau zoolog, pe care sfinxul, himera, ciclopul și centaurul îl împiedică în stabilirea inventarului precis al grădinii zoologice. Existența exterioară este unică și indivizibilă dar și săracă și plafonată în comparație cu gândirea. Realitatea nu știe decât să existe. Gândirea poate însă tot atât de bine să afirme și să reproducă realitatea; dar ceea ce este mai important, ea este dotată cu extraordinara capacitate de a nega existența și de a produce non-existența. Gândirea poate să se afirme și să se nege. Spiritul este polarizat și dublu; în el există într-o prezență efectivă deopotrivă existența și non-existența”. Învățam așadar atunci – în ciuda unei îndoctrinări funeste de la catedră, care era, scuze, și o îndobitocire – că existența (materială) nu precede obligatoriu conștiința, spiritul producând realitate din el însuși, multe (dacă nu chiar toate) dintre cele ce există sub soare (și dincolo) sunt plusvalori noetice. Învățam apoi și că filosofia nu este numaidecât o știință, ci tocmai spiritul care se rostește pe sine însuși, dând seama despre niște existențe uimitoare, cum ar fi, de exemplu, pasărea care, neștiindu-se decât reptilă, urcându-se în văzduh pentru a-și verifica statutul (de reptilă), constată (dacă Darwin ar avea dreptate!) că ea (spiritul acela reptil) e deja pterodactilul: zburătoarea visată, sau născocită. Zăream astfel, în ceața cursurilor infame, proteguite bine politic și adminstrativ, un mod de a gândi altfel – și cei mai îndrăzneți porniseră să o și facă. Îmi amintesc în acest sens de o pagină din revista Contemporanul în care pe această temă (Filosofia, o știință?), semnau Ileana Mărculescu, Eugen Iacob (unde oare să mai fie, pe ce meridian s-au așezat?), Gabriel Liiceanu (,,Filosofia – scria acesta din urmă uitându-se desigur în paginile lui Imre Toth – nu face decât să conserve existența ca existență dedublată/obiect-subiect, să păstreze adică lumea cu conștiința ei cu tot. Ea înregistrează starea de trezie a naturii care a ajuns să pronunțe eu și care oricum s-ar răsuci, nu poate scăpa de calitatea ei de a fi reflexivă, de subiectul suprapus obiectului, de observatorul suprapus lumii”). Cum s-a ivit în acele neguri de scoborâre scitică, între atâția blestemați și proști, Imre Toth, cine era el, să nu ne fi și întrebat atunci, cu emoție, și de cutezanța de a fi scris el această trainică și ispititoare carte, Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului? Fără exagerare, cred că a fost un miracol.
IM: O întrebare relativ banală: ce profesori ați îndrăgit în anii de liceu și de ce?
AIB: O să te dezamăgesc oarecum, domnule Mariș: nu am îndrăgit niciun profesor, în acei ani. Oareșice legături, dar din aria vagă a empatiei, s-au ivit în timp cu Doamna Balea, preda Biologia, era soția remarcabilului profesor de matematici Grigore Balea, în realitate preot greco-catolic sub “acoperire”, și cu Doamna Leontina Ursu, la Limba română, dumneaei mi-a fost o perioadă și dirigintă. Preferam lecturile, ca și discuțiile, prin care ne autoinstruiam, cu comilitonul Ioan Ardeleanu-Pruncu, Nelu, cum îi ziceam, un autor astăzi de eminente și impozante studii istorice, pe care eu le așez și în zodia Literaturii.
IM: Cât de atractiv era pentru un tânăr Sighetul acelor ani?
AIB: La început a fost un dezastru: am plâns când am fost urcat în camionul care mă ducea de la Strâmtura, de pe Valea Izei, la Sighet, la Liceu; se chema atunci, vai , Filimon Sîrbu, cum era să botezi cu numele unui muncitor necultivat (trădător totdeodată de nație prin cotizarea la comuniști) un mediu, un centru totuși academic? Dar aceasta nu era singura infamie a comuniștilor, după colonizarea muscălească, ce să mai vorbim!? Eram panicat (ca prunc liber, țiitor de sat, de țară), un an de zile, până la mutarea în oraș, a părinților, de programul constrângător de internat. Apoi ruralul care eram (deși fusesem crescut în familia unui învățător și al unei dirigintă de Poștă, telegrafistă, ca să vezi, eram mici-burghezi) s-a deprins treptat cu orașul: începuse să-mi placă, mă inițiam chiar într-o mică boemă, pe care am continuat-o și sporit-o la Cluj și București, cum se știe (Mihai Neagu Basarab mă vorbește ca atare într-unul din volumele sale de Conferințe freiburgheze).
IM: Am reținut că ați debutat în anul 1965, la 22 de ani, în “Gazeta literară”. Cu… filosofie, critică literară?
AIB: Am debutat, ca practicant la cursul de Presă, la Gazeta literară (surata românească a cunoscutei, pentru publicistica ei agresivă și postișă, sovietica Literaturnaia Gazeta). Redactor șef era un maramureșean, din Văleni sau din Vad, Tiberiu Utan, poet realist-socialist, dar un om sensibil și educat, conștient de schizoidia la care te silea regimul politic. Mai erau acolo, încă tineri, Eugen Simion, Lucian Raicu etc. Am debutat cu o recenzie la o carte de versuri pentru copii, semnată de un Ion Calovia, fie-i țărâna ușoară. Apoi am trecut la pagina de Arte a revistei Contemporanul, unde am iscălit ani de zile, sub îndrumarea unui excelent om de teatru, Valentin Silvestru, cronici dramatice. Am continnuat și la revista Teatrul. Eseu filosofic am redactat abia la revista Astra din Brașov, unde m-am angajat în anul 1969.
IM: … iar debutul editorial s-a produs zece ani mai târziu, ați fost co-autor la antologia “Literatură și Cunoaștere”, Editura Eminescu. Un filosof se muta de bună voie în… “casa literaturii”?
AIB: Am alcătuit, în 1975, împreună cu Mihai Nadin (coleg atunci de redacție, un spirit enciclopedic, astăzi profesor în Texas în aria științelor cognitive, inteligență artificială etc.) antologia și studiul introductiv Literatură și cunoaștere, care, cum se vede și din titlu, era menită a vădi relația, apropierea literaturii de reflexia filosofică; altfel spus învederam acolo vocația cognitivă a literaturii. Scrisesem însă înainte, într-un volum colectiv, O zi, un om, un fapt /1972/, scos de Editura pentru turism (condusă de maramureşeanul Pop Simion, care a fost şi adjunctul lui Zaharia Stancu la Uniunea Scriitorilor) un eseu despre filosoful uitat (căci se refugiase în Vest) Zevedeiu Barbu.
IM: Și în fine, debutul cu volum de autor se produce în anul 1977 cu “Masca Princepelui”. Tânărul critic cunoscut din paginile revistei Astra își îndrepta atenția spre un autor la… modă în acei ani. A fost o stratagemă intelectualistă alegerea lui Eugen Barbu sau o… “întâmplare”?
AIB: Omul Eugen Barbu, te contrazic un pic Ion Mariș, nu era la modă, fiind controversat (și încă bine) din cauza duplicităţii (politice, ideologice) în care îi plăcea, ca să zic aşa, să se scalde. Romanul Princepele este însă, aşa cum aprecia şi Nicolae Steinhardt, un scriitor (și încă de ce augustă ținută!) ce făcea parte, în epocă, dintr-o grupare opusă cetei barbiste (din care eu nu făceam parte), o capodoperă. M-am apropiat de carte dintr-o perspectivă diferită de, să zicem, aceea a criticii de întâmpinare, a criticii impresioniste, sau cum s-o mai fi numind. Romanul Princepele este și un “basm” (ca oglindă a ființei), cum l-a caracterizat însuși autorul, dar și o ideografie cultă, trasă însă din izvoare inițiatice. Foarte bun, strălucit chiar sub aspect literar, Princepele îndemna, îmbia la filosofare. Am făcut în Masca Princepelul (1977), cum arătam și într-un avertisment la carte, o lectură de fiecare dată sub unghiul dezvoltării, iar nu sub cel al simplei conservări și la baza interpretării mele a stat mereu – deși după unele sugestii din Psihologia analitică – înțelegerea rostului în întreg al părților operei. Când s-a putut, descrierea acestora a fost, de aceea, ocolită, căci nu puteam vorbi de locul, în timp și spațiu, al simbolurilor, de care abundă întreg romanul, câtă vreme n-am discutat, pe un fond de idei generale, despre locul însuși ca atribut al existenței ca atare. Scriind, prin urmare, despre loc am putut repera unele legături ale acestuia cu cuvântul, din tratarea cărora s-a desprins o funcție mai puțin evidentă, în mod obișnuit, a acestuia din urmă: aceea de creator, în anumite condiții, de realitate. Mare iubitor de cuvinte, cum s-a mărturisit nu de puține ori, se cuvenea ca Eugen Barbu să scrie, cu Princepele, “legenda” acestora, destăinuind, într-o complicată mișcare de simboluri, firea și finalitatea lor în lume.
IM: Ce/ cine v-a determinat să vă stabiliți la Brașov, considerat în acei ani un veritabil centru… muncitoresc?
AIB: Sunt mai multe etape. Publicasem deja, de prin 1967-68, în revista Astra din Brașov (o publicație care, cum s-a văzut, a devenit totuși importantă, în timp, în concertul media al perioadei); trimiteam apoi, în domeniu, de o vreme (lui M. Nadin pe care l-am cunoscut la unele reuniuni naționale ale Teatrului), articole de la București – acolo, se știe, colaboram încă, permanent, la publicațiile Contemporanul, Teatrul și Revista Învățământului superior (ulterior Forum), unde, la ultima, de pildă, mi se promisese un post – acestea să nu fi fost, va să zică, motivele suficiente pentru a face, cum se spunea atunci, de pe “tușă” pasul decisiv al transferului? Hotărâtor, însă, pentru acel pas a fost totuși căsătoria cu prima mea soție, o unguroaică frumoasă din Sighet – condiția unei restatorniciri profesionale devenind astfel (datorită vicisitudinilor, dificultăților financiare) nu numai o nesesitate, ci o prioritate. A fost apoi un pas, totuși, trebuie să recunosc, nu prea norocos: cu toate că am parcurs, în anii petrecuți la Astra, treptele de la redactor la (după 89) redactor-șef, sunt încredințat, cu toate întâmpinările contrare (adică lejer encomiastice), că ceea ce mă vizitează cel mai des astăzi e “masca” de filosof de provincie, ca să parafrazez, fără de autocompasiune, pe cineva. Ratezi multe (nu e vorba aci de o proastă modestie) dacă nu locuiești în Metropolă, în Capitală și, mai mult, nu participi la anumite jocuri de culise, jocuri de putere…
IM: Câtă libertate v-a oferit “meseria” dumneavoastră înainte de 1989? În ce mod v-a afectat… realismul socialist?
AIB: Nu era, desigur, vorba de libertate: tot ce puteai face, cu oareșice istețime și prudență, era să te sustragi, prin manevre publicistice (se mai numeau “șopârle”) cenzurii; sau te foloseai, dacă se poate spune astfel, de o… autocenzură inteligentă. Nu m-a afectat realismul-socialist. N-am scris, în vremea dictaturii ceaușiste, nici un omagiu. E drept însă că datorită acestei inaderențe la formula culturală falacioasă introdusă de colonizarea bolșevică a României, nu am publicat prea des și (nefiind atras de anume jocuri de culise, cum spuneam) nu am profitat, editorial vorbind, de prea multe simpatii.
IM: Volumul “Ființa muzicală” are un pronunțat portativ filosofic, eseurile ce-l compun deconspiră “ființa interpretabilă”. Ființa muzicală este detectabilă “întru românism”, nu ține oare, mai mult de universalitate?
AIB: În câteva cuvinte, în Ființa muzicală /2005/ încercam (e un eseu nu un tratat) să arăt (cu unele personaje ale muzicii) că ființa, fie ea scrisă și cu majusculă, e necunoscută altfel decât în interpretare, precum muzica. Aceasta e și nu e în notele partiției, dar ni se arată, într-un fel sau altul (în funcție de interpret) abia în lucrarea scenică, a orchestrei, a soliștilor, a dirijorului etc. Atunci când va să zică o auzim. Tot astfel stau lucrurile cu ființa. Aceasta, spuneam în carte, e aoratică, adică se refuză vederii, se refuză unei înfățișări să-i zicem, “materiale” (ca și devenirea, de altfel): nu vezi creșterea dimprejur, precum limbile în cerc ale ceasornicului, decât pe secțiunile și timpii mari. E indistinctă așa cum e “realul” acela subțire, deja diafan dinaintea creației (vezi Geneza din Biblie, Rig-Veda etc.), manifestările ființei nefiind apoi decât purcesii, cum este și interpretarea. Ființările (de care vorbește filosoful secolului XX, neamțul Heidegger, seiendes), singurele evidențe ale ființei (înfățișări, fenomene) nu sunt decât interpretările acesteia – drumuri, căi. Pe un astfel de drum – pe meridianul românesc – poate călători și spiritul nostru. Vehiculata, surprinzătoarea butadă, o ironie a lui Emil Cioran a propos de titlul unei meditații a lui C. Noica (Sentimentul românesc al ființei), după care de ce nu ar exista și un sentiment paraguyan al ființei, zic că e cazul să rămână doar o cioraniană vorbă de spirit.
IM: Ființa culturală românească se integrează în mod “artificial”, tragic, în dimensiunea europeană?
AIB: E vorba mai întâi, pur și simplu, de integrare. Reiau, în această ordine ce am spus și cu altă ocazie. În Situația spirituală a timpului (ed. germ. 1931), filosoful și psihopatolgul german Karl Jaspers (în unele taxonomii e clasat la Existențialismul ateu) scrie că, de regulă, omul ascultă și aude tot timpul o limbă din trecut (va fi menit adică, ar preciza aci Heidegger, unei arheologii a limbii), dar prin existența sa, prin viața sa el o vorbește în viitor. Omul (românul nostru, dacă vrem) va fi căutând așadar o formă de spirit spre a încerca (după ce se va fi statornicit în aceea, după ce-și va fi găsit locul) proiecte ulterioare; așteaptă, cu siguranța spiritului în care locuiește, timpul ce va să vină. Forma prin urmare (cu atât mai mult aceea în spirit, conștientă de ea însăși, am putea-o numi, de aceea, formă filosofică) ar fi mereu între. Mai mult încă, ea este, aș spune (cum am și făcut-o de mai multe ori), îndemnată chiar să fie spre: spre dispariție, am putea zice, dar nu totuși (ca la români) și spre o nouă re-alcătuire? În adâncul ei mereu de nepătruns, această formă e neliniștită de posibila ei încetare (e aci și o dimensiune tragică?) și va fi, de aceea, necontenit căutătoare. Spre e scopul ei secret, ascuns, de nedivulgat, dar nu mai puțin fatal, inevitabil. În lumea ființei (acum, dacă vrem, a ființei românești, vorbim nu-i așa? de apărarea locului) forma acestei ființări e consubstanțială, după Constantin Noica, lui întru (,,Limbii noastre i-a plăcut să gândească prin întru, o prepoziție fără poziție exactă, ca o așezare mișcătoare sau în orice caz încărcată de o tensiune”), dar nu e solidară totdeodată și cu între? ,,În raport cu întru, clasicizată la noi de către Noica – scrie universitarul și teoreticianul clujean Mircea Muthu – aruncând un ochi pe das Zwischen al lui Levinas – vocabula între (între Orient și Occident, între tentația metafizicii europene și gândirea de origine patristică etc. are șansa de a deveni un veritabil operator ontologic)”. Dar, să amintim încă o dată (ceea ce conchideam în Forma filosofică): în forma filosofică din lumea fiiinței românești îl regăsim, inamovibil, pe spre – prepoziția aceea de înaintare, aceea care refuză și sfidează oprirea; aceea care e neliniștea, dar deopotrivă și căutarea, necontenirea. Ca și întru al lui Noica, spre nu e livrat doar poziției determinante, el e, cu alte cuvinte, o așezare mișcătoare, o tensiune ce așteaptă să rupă barierele, să provoace frontierele, să treacă pragul; să sporească ori (cum ar fi cazul cu românii) să facă – vorba filosofului tedesc – în prezent, ceea ce este de făcut.
IM: Oare azi, mai contează locul pentru “ființa în ordine”?
AIB: Aş spune că nu e vorba numaidecât de ”fiinţa în ordine”, dar de vieţuirea noastră, tot mai subţire însă, tot mai rătăcită, în ordinea fiinţei. E vorba mai degrabă, cum am încercat să demonstrez în câteva rânduri, mai recent, de pildă, în Forma filosofică /2018/de a reveni – cum se întâmpla în filosofiile matinale, ori în câte o spusă folclorică, la asocierea locului cu ființa (“…iar noi locului ne ținem” , spune Eminescu în Revedere), la faptul că gândirea e una cu ființa, iar aceasta nu apare decât în chipul ființării, deci al unei înfățișări, a feonomenului care e într-un loc. to gar ayto noein estin te kai einai zicea Parmenide (adică, în traducerea și interpretarea lui Paul Friendlander: gândirea este, și ființa este, și același lucru sunt amândouă, sau în mai cunoscuta tălmăcire, adoptată și de Martin Heidegger: căci același lucru este a gândi și a fi), spusa aceasta, deci, a anticului nu enunță oare, ea, identitatea dintre gândire și existență, admițând că ființa se ivește în actul rostirii, că adică e rezultatul unei pneumaturgii, precum în Evanghelii ? Sau că tot ce ne trece prin cap, tot ce gândim e adevărat – dar, mai mult de atât și totdeodată straniu: că tot ce ne trece prin cap și tot ce gândim se face concomitent realitate. Sau că situația ontică e rezultatul lucrării unei gândiri originare. Universul noetic ar produce în acest caz “obiecte” noetice, absolut noi, fără să reproducă ori să imite realul. Spiritul fabrică, profectează existența, avuția lumii e produsul unei plusvalori noetice a cărei necontenire e asigurată de necontenita libertate a spiritului. Când am comentat, în 1970, în revista brașoveană Astra (vezi Arta ca ontopoieză), impozantul tratat Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului, am numit ontopoieză această înzestrare infinită de către spirit a existenței patente – o înzestrare somatoidă chiar, iar nu umbrele fără trup ale visului. Demonstrația veracității acestui proces nu se bazează doar pe o mare metaforă, ci pe istoria și filosofia matematicilor, noneuclidicitatea geometriei, considera autorul lui Ahile, a fost acceptată ca reală, datorită actului de respingere a geometriei opuse. Este, repet, ca și cum șarpele urcat în văzduh ca să-și confirme reptilitatea se descoperă, neașteptat, ca zburătoare. (Sigur, acesteia i s-ar putea răspunde cu dilema daoistă a lui Ciuang Ciu – pe care o transcriu într-o parafrază: noaptea, și-ar fi spus acela, visai că aș fi fost fluture, zburând peste tot cu ușurință și fără de temeri. Visând trăiam va să zică precum fluturele – am plutit deci în văzduh aidoma aceluia. Eram deja de atunci fluturele. Din timpul acelui vis nu-mi mai amintesc acum de sunt om ce se visează fluture, sau sunt fluturele visându-se om). Un neamț, Rudolph Eucken, întemeietorul Idealismului noetic, nu e departe de aceeași poziție. Deasupra realității relative, limitate, inferioare, gândirea (crede filosoful) produce nemărginit realitățile ei înseși, ființările ei stranii și surprinzătoare, nebănuite și neplanificate în nici un fel în cataloagele naturii (monștrii frumoși și inevitabili ai spiritului).
IM: Protecționismul naționalist al ultimilor ani, detectabil în multe țări europene, este o consecință a parametrilor globaliști mult prea seci, care excedează ființa… comodă?
AIB: Din punctul meu de vedere (exclud aici orice conotație național-comunistă în vogă sub Ceaușescu) problema ar sta în felul următor. Naționalism și românism ar trebui să fie (și eu le resimt în felul acesta) ca două entități eidetice, nu doar pereche, ci aidoma. Corespund sintagmei localism creator. M-am mai referit la acesta în Despre Ființa românească /2001/, ca și în alte locuri. Ispitit de înaintemergătorii din afară, mai prevăzători, preocupați de timpuriu de formula lor psihoetnică (de, aș sublinia eu, o etnohermeneutică), Mihail Kogălniceanu producea în secolul 19, sintagma fenomenul românesc. Ar fi de preferat însă acesteia – fiindcă o definiție începătoare a mentalului colectiv nu poate ocoli valențele ontologice ale locului – sintagma mai restrânsă de localism creator? Ea a fost propusă, la 1935 de Alexandru Dima (am apucat, cum spuneam, să-l cunosc și pe acesta.) Precaut, criticul și esteticianul va sublina degrabă că expresia e totuși nemulțumitoare, fiindu-i cu neputință să estompeze termenul, de mai frecventă utilizare în epocă, de “regionalism creator”. O va susține cu toate acestea din mai multe motive: cu “localismul” creator, zice el, vei putea, de exemplu, să teoretizezi “o direcție care se încadrează organic în ansamblul tendințelor filosofice, științifice și practice ale vremeii” . Lucrarea imediată a localismului creator ar fi, potrivit lui Alexadru Dima, o “adâncire în substanța proprie spre a dezveli în ea însăși posibilitățile ignorate de o privire îndreptată până mai deunăzi numai în afară. Privirea aceasta e chemată acum a ținti realitatea națională oglindită, pars pro toto, în fiecare fragment al solului românesc”: constituie astfel imaginea ființei, “fără de care orice operă a progresului este exclusă”.
IM: Este benefică pentru societate consolidarea “ființei civice” sau totul ține de o macro-conspirație cu tendințe de laicizare forțată?
AIB: Consolidarea ființei civice e orișicând benefică. Exagerarea ei, în ceea ce, după căderea comunismului, Stânga internațională a constituit așa-zisa “politică corectă”, cu așa-numita “discriminare pozitivă” e însă malignă cu asupra de măsură. În temeiul acesteia (ca să nu lungesc prea mult vorba), pot apărea catastrofe (ca globlizarea forțată, ca emigrarea dezlănțuită care e și o cotropire, ca scurtarea și inferiorizarea rasei albe, apar acum, în mișcarea politică, “progresiștii”, iliberalismul, populismul, atacul perpetuu al goșiștilor roșii, acoperiți ca anarhiști etc.). Se pierd așa marile realizări și câștiguri în ordinea civismului ale civilizațiilor iudeocreștine pe care se bizuie lumea de 2000 de ani.
IM: Pe axa Cioran – Tuțea, unde vă situați?
AIB: Fără îndoială de partea lui Petre Ţuţea, pe care l-am cunoscut, căruia i-am fost carevasăzică ani buni aproape (să spun că mă invita câteodată, din banii lui puțini, la o cafea cu lapte, într-o patiserie de pe Academiei, aproape de celebra cafenea “Albina” , că altădată m-a regalat, parcă de Crăciun, cu o sticlă de rachiu?). Dar apropierile sunt de nebăgat în seamă (pe unele consemnându-le totuși, cum se știe, într-o carte). Petre Țuțea contează, atât pentru mine, cât și în fața românilor pentru geniul său, pentru generozitatea cu care s-a martirizat atât în temnițele comuniste, cât și în libertate, pe altarul României, pe care–l vedea, îl simțea statornicit oriunde. Despre acestea avea o teorie (cred că am recenzat-o și în Pariul cu legenda), pe care a tratat-o în Proiectul de Tratat de Economie (pe care l-am publicat eu în 1992, după o dactilogramă pe care mi-a oferit-o în exclusivitate, și pe care am păzit-o în podul casei din Șchei). Se extazia acolo față de onoarea cavalerească și la ideea de eroism. Onoarea cavalerească (e convins Petre Țuțea) e un câștig spiritual defnitiv al Evului Mediu, o valoare fixată deja în arhitectonica umanității. Cavalerismul e dat, fără excepție, împreună cu puritatea și nu e greșit defel a le absolutiza, ca împiedicând progresul omenirii; dimpotrivă, fiindcă, iată, nu există epocă sau așezare umană care să batjocorească firile nobile (firește dacă nu pui la socoteala aici sminteala bolșevico-leninistă). Voința lui Țuțea ar fi fost să prelungească puritatea și cavalerismul medieval în istoria nouă românească. Negreșit, totdeodată, și valorizarea ideii eroice. Căci, nu se îndoiește de existența acestora la români. El zice: “Este plină istoria noastră de jertfe făcute pentru: desăvârșirea ordinii morale (triumful binelul), conservarea ființei noastre (jertfele cu caracter etno-politic), triumful ideii creștine în care s-a împlinit voința păstrării ființei noastre și ideea mântuirii creștine (Brâncoveanu)”. Adaptabilitatea cunoscută a românului, cu urmările ei în planul creativității, în știință, artă, tehnică e meru însoțită, fără ostentație, de atitudinea lui față de eroism și sfințenie. Frecvent, ne încredințează Petre Țuțea, românii au preferat fericirii eroismul, în locul comodității datoria față de neam, ideea eroică e considerată aici “măduva istoriei universale”. “Popoarele, mai spunea el, ies din istorie odată cu stingerea conștiinței lor eroice”.
Totuși Țuțea însuși se raporta la Cioran, era încântat de laudele pe care scepticul și neconsolatul i le trimitea de la Paris. (Multe din ele prin Bucur Țincu.). Emil Cioran, de altfel, nu era doar protagonistul deznădejdii, al disperării. Va vorbi, în meditațiile sale și despre salvare. A apăra doar și a conserva, decide, de pildă, Cioran în chestiunea românească, nu se cheamă destin în istorie; toate acestea: val de pământ împotriva slavismului, o încercuită și invulnerabilă, două mii de ani, oază de latinitate când în jur foiau pustele, ridicarea sabiei pentru creștinătate, păzirea tradițiilor romane etc. Defensiva nu produce o spintecare în veacuri, dâre incendiare, când culturile mici, cum e aceasta românească, se apără numai, nu rămâne după ele decât colbul în vânturile de toamnă, Ar fi totuși un remediu pentru întoarcerea din drumul spre neant: cultul forței, cultul puterii, o iubire conștientă a acesteia, precizează Cioran în Schimbarea la față a României. Aceasta înseamnă a-ți face degrabă inventarul și procesul carențelor, recunoscând că trecutul e linie moartă, făcând din profetism sursă de existență; poate că și politică, de ce nu? Dacă o mie de ani un organism național în devenire nu și-a definit un destin spiritual e semn al unei suferințe organice, chiar dacă mileniul acesta a servit bine organizațiunii biologice. Forța biologică e agresiune barbară, contur istoric primește doar agresiunea cu stil. Dar te poți totuși salva, concede, oarecum paradoxal, tocmai, iată, Cioran, în fața lui Dumnezeu – în măsura în care națiunile îl realizează. Dumnezeu neavând înțelegere pentru forță, e probabil că va trebui să rămânem, jelindu-ne, de capul nostru. Mai e de prevăzut o cale de salvare, anume fascinația pe care a exercitat-o asupra nației noastre Occidentul. Ar fi aceasta și o probă a complexului de inferioritate? Dar există ,,un nivel istoric obligatoriu,”, orizontul nostru, râvnit, este cultura Apusului: oare, totuși, nu și reamintirea acestuia, după atâta amar de vreme de când ne-am desprins din orbita ei?
IM: Ați ocupat pentru o scurtă perioadă și poziția de cadru universitar. Se pare că a prevalat în alegerile dumneavoastră partea scrisă față de cea… pedagogic – oratorică. V-ați simțit mult mai confortabil… scriind?
AIB: A fost, trebuie să recunosc, una din cele mai neplăcute perioade (se întâmpla la Universitatea Româno – Canadiană din Brașov, unde am predat un curs de Filosofia culturii). Nu am moştenit nimic din vocaţia didactică parentală (tatăl meu, cum parcă am mai spus, a fost învăţător, pedagog, peste patruzeci de ani, eu însumi mi-am petrecut copilăria, chiar aceea preșcolară în școală, cu toate acestea nu cred să fi simțit vreodată o atracție pentru meseria de dascăl). Cred că mă îndepărta de apariția în public, de catedră, de orișice tribună, în fine de afișajul în fața unor mulțimi (deși, vai, a trebuit de atâtea ori să o fac), nu atât timiditatea, aceasta o are mai toată lumea, dar ceva mai grav, i-aș zice peirofobia, alergia la discursul țintit către ciopoare de inși, de cele mai mult ori indiferenți, de nu cumva (așa mi se poruncea lăuntric să cred) de-a dreptul batjocoritori. Vedeți, cu peirofobia nu ai cum să te pui! La examene (și am trecut prin multe) preferam oralul tezelor scrise. Așadar, și astăzi mă simt mai confortabil scriind.
IM: Azi, pe ce tip de proiecte vă consumați energia creatoare?
AIB: Mi-am adunat de curând versurile regăsite (1971-74), intenționând să scot de sub tipar o plachetă, unii m-au încurajat să-i dau, cum se zice drumul (știți că Sextil Pușcariu, în monumentala sa Limba română găsea – meditând heideggerian în Pădurea Neagră – că a /e/libera e a da drumul – probabil din hățișurile, din lațurile, care sunt un fel de arcane, ale Branului?). Am strâns la un loc o parte din multele cronici și recenzii (sute, mii) pe care le-am redactat decenii la rând, cu scopul de a tipări în sfârșit (nu am făcut-o până acum, mi-am neglijat conștient articleria) un volum. Sper să apară în curând. Și nu îndrăznesc încă să umblu prin multitudinea de însemnări (caiete, carnețele, hârtii, hârtiuțe etc) spre a le aduna, sub titlul Pulberea: ar fi un fel de “pietre pentru templul meu”, ca să iau acest titlu de la Lucian Blaga, fiind convins, ca și marele filosof și poet, că în schiță toate lucrurile se desăvârșesc (amintiți-vă numai: ,,te-am așteptat în cuvenitul cadru,/sub ruginii și roșii frunzele de viță/acolo unde toate lucrurile se desăvârșesc/făcând un pas și încă unul înapoi spre schiță”). Ar fi probabil acolo, nedespachetate, gânduri, teme, neliniști, îndemnuri, cel puțin, la filosofare.
IM: În epoca super tehnologizării, digitalizării, a diminuării socializării și interacțiunii umane, filosofia are potențial de creștere? Poate se conturează un alt tip de profil uman… ființa digitală?
AIB: Digitalizarea e, după opinia mea, un mijloc, eu însumi mă folosesc și mă bucur de ustensila pe care ne-o oferă societatea noastră supertehnologizată. Sunt însă tot mai multe semne, cum știm, cum vedem cu toții, de care eu însumi am mai vorbit, că, datorită (ori din cauza) tehnologiilor înalte, a developării necontenite a IT-ului etc., scrisul, pagina scrisă, cartea se restrâng, se micșorează, dispare, oamenii comunică prin Internet (prin, de exemplu, facebook, această, fie vorba între noi, dezbrăcinare universală, care tinde să devină, sau a devenit, fake book, fake news), prin telefonul mobil devenit smartphone, pe tot soiul de gadget-uri etc. Cum să fiu, așadar, fericit, cum să nu fiu sceptic cu privire la scris, la rezistența în lumea spiritului a Cărții? Pe ce, prin urmare, să mizăm? Mă consolează totuși un lucru: în iconografia creștină îl văd mereu pe Isus Cristos, Împăratul și Redemptorul lumii, în mână cu Cartea. Cartea, rivală a universului, a spus, îmi amintesc bine, Emil Cioran: ea ar fi, deci – ca să lungesc aci spusa Neconsolatului (e acela din strofa cunoscută a lui Gerard de Nerval) – ar fi precum crabii din coșmarul celor care niciodată n-au putut să și-i închipuie (cum ar fi zis Malraux), crabii trăitori pe nisipul deșertului, acolo unde nici chemarea mării, nici zvonul ei nu erau cu putință. A rivaliza cu universul: a-i pune în față un vis cu primejdia că-l vei și înfăptui. Dar cartea e câteodată și înaintea realității: o ispitește oare la facere, la înfăptuire? Așa va fi văzut-o când și când folclorul românesc, unele tradiții îi bănuiesc în această ordine întâietatea. Cartea e ontopoietică, va crea prin cuvânt existența, ca în rostirea evanghelică. Literatura apocaliptică românească – din Codicele Sturdzan (cu începutul însă în Maramureș) și Codicele Marțian – vin cu un exemplu (vezi Cartojan): Apocalipsul Sfântului Ioan. Scrierea face parte din apocrifele vestitoare de tainele postumității lumii. Mai pierd așadar, cred, cu acestea sub ochi, din umoarea neagră…
IM: Revenind la orașul tinereții dumneavoastră, dar extrapolând la nivelul centrelor urbane de mici dimensiuni, Sighetul de azi poate fi o zonă de… performanță durabilă? Ce-i lipsește Sighetului?
AIB: Ca fostă capitală de Comitat, păstrând încă în posibil (acesta păstrează, era să spun adoarme, neștiute, necontenite realități), chemările mai de demult, mai actuale ale Maramureșului voievodal, Sighetul mai are de dat lumii, după aprecierea mea, multe. Este însă și astăzi, din câte știu, un centru important emanând spirit, cultură; sunt acolo oamai ca Ioan Ardeleanu Pruncu, prietenul meu, ca Domnia voastră, ca Ioan Țiplea, ca Nicu Iuga (nădăjduiesc să mai fie pe acolo), ca George Petrovai, plurivalent și harnic, ca atâția alții de care eu nu am apucat încă să aflu. Ce-i lipsește totuși Sighetului? Deși, cum v-am spus mai înainte, eu nu-i sunt pe plac, o Universitate: dar una – și cred că sighetenii nu ar face așa ceva – menită lucrării academice, iar nu (cum se întâmplă în regimul mafiot neocomunist) manufacturării de diplome.
IM: Cât de strânse sunt, la ora actuală, legăturile dumneavoastră cu Sighetul, cu Maramureșul?
AIB: Cum să vă spun: destul de puțin strânse. Am umblat ceva prin Europa (am chiar și un fiu stabilit în Germania), dar deplasările lungi au început să mă doară, ceva din structura mea defensiv-adaptativă a început să nu mai funcționeze. Am străbătut țara ca cronicar dramatic, iar astăzi, curios, mă îngrijorează retroactiv acele plecări. Am fost însă, să tot fi trecut zece ani, în Strâmtura natală, la sărbătoarea feciorilor satului. M-a bucurat întâlnirea cu cei cu care am copilărit, întâlnirea cu casa în care m-am născut. A fost o bucurie peste care apăsa, neagră, melancolia. Am primit o medalie și o diplomă de strâmturean.
IM: Mulțumesc mult Domnule Aurel Ion Brumaru pentru acest interviu, vă așteptăm spre sfârșitul anului la aniversarea de 100 de ani a Liceului “Dragoș Vodă” și, de ce nu?… poate și cu o lansare de carte!
AIB: Vă mulțumesc și eu Domnule Ion Mariș!
Ion MARIȘ
