Ambasadele de lemn (autor, Teofil Ivanciuc)

Există mai multe feluri de ambasadori, în afara celor oficiali, membri ai corpului diplomatic. Bunăoară sunt străinii care iubesc România și care, fie s-au întors deja acasă, fie lucrează/călătoresc/studiază la noi, și care ne promovează pe toate liniile la care au acces. Apoi sunt acei români din străinătate care sunt mândri de țara de baștină, pe care încearcă să o prezinte cât mai frumos, tuturor. În fine, avem categoria românilor care pleacă doar din când în când, pentru a reprezenta România în afară: sportivi, actori, cântăreți, reprezentanți ai mediului de învățământ, academic, de afaceri ori non-guvernamental, artiști și meșteri de toate felurile…

Din această ultimă categorie face parte și omul nostru.

Spania, Italia, Germania: Burgos, Toledo, Logrono, Santander, apoi Moncalieri, Rieti, Bassano, Roma, apoi Bonn, Traunreut, München… În total, 11.

În fiecare din acele localități au fost ridicate, ori se află în curs de execuție, biserici de lemn în stil maramureșean. Toate au un numitor comun: Dorel Petrovan din Sighet, care, împreună cu echipa sa de meșteri, este constructorul lor. Vorbim despre ansambluri complexe, care includ și porți de acces, troițe, altare de vară, pictură și mobilier interior (realizate de către soția sa, respectiv de familia socrilor)…

Probabil că nici un alt român nu se poate mândri cu mai multe ctitorii ridicate peste hotare, un fel de ambasade din lemn, care le vorbesc tuturor despre Maramureș, meșteșuguri ancestrale aduse la zi, despre zona de pe Glob cu cele mai numeroase biserici de lemn ridicate în ultimele 3 decenii și locul cu cele mai înalte lăcașuri de acest fel din lume…

Pe harta alăturată, aflată în biroul firmei lui Dorel Petrovan, vedeți încă mai multe biserici: în total 15. Aceasta pentru că acesta are în proiect alte câteva biserici care urmează să fie înălțate, în viitor, în Spania și Italia.

Și care se vor adăuga micului grup de „ambasade de lemn” în stil maramureșean, datorate unor alți meșteri de biserici, răspândite din Suedia, Elveția, Franța, Anglia ori Cipru, până în Statele Unite și Venezuela…

Văzând cum a marcat harta Europei cu lucrările sale (mult mai durabile și vizibile decât rezultatele sportive ori cele obținute la felurite congrese) nu putem conchide decât că Dorel Petrovan, este, fără doar și poate, unul dintre cei mai importanți ambasadori pe care îi are Țara Maramureșului.

Teofil IVANCIUC




La mulţi ani, meştere Toader Bârsan (75)! Despre Ambasadori ai Turismului Maramureşean şi Tezaure Umane Vii (autor, Teofil Ivanciuc)

La mulţi ani, meştere Toader Bârsan (75)!

Despre Ambasadori ai Turismului Maramureşean şi Tezaure Umane Vii

 

Cine nu-l cunoaşte pe meşterul în lemn Toader Bârsan din Bârsana?! Acesta a avut de-a lungul a 60 de ani de activitate multe zeci de ucenici, a întâlnit începând de la Ceauşescu (care i-a oferit o sumă cu care şi-a cumpărat cea mai frumoasă pereche de boi din sat) şi regele Mihai până la Bill Clinton, a cioplit porţi care au ajuns din Japonia şi Australia şi până în America. Toaderul Bârsănoaiei este redescoperitorul (în urmă cu vreo 50 de ani) lanţului lucrat dintr-o singură bucată de lemn, tehnica de lucru făcând-o apoi, generos, cunoscută tuturor.

Născut pe 29 februarie 1944 („rămân tânăr pentru că am ziua numai o dată la patru ani” susţine el şugubăţ) a  crescut şi trăit în sat toată viaţa. Feciorii Ioan şi Teodor îi calcă pe urme, amândoi fiind renumiţi şi talentaţi meşteri în lemn. Unchiul Toader lucrează 6 zile pe săptămână, zi-lumină, fără nici un fel de sculă electrică, fără telefon mobil, fără gadget-uri. El este unul dintre ultimii meşteri care procedează astfel… Cu uşa veşnic deschisă, ospitalier, glumeţ, reconfortant şi cu inima deschisă ca nimeni altul, primeşte în atelierul său mai mulţi vizitatori anual decât o fac bisericile UNESCO de la Bârsana-Jbâr, Poienile Izei, Plopiş sau Rogoz…

Lui Toader Bârsan i-a fost conferit, de către C.J. Maramureş, titlul de Ambasador al Turismului Maramureşean, alături de alte zeci de personaje, multe dintre ele fără nici o legătură cu acest domeniu de activitate. De acest titlu, pur onorific şi constând într-o diplomă plastifiată, nu au beneficiat, însă, decât alţi patru meşteri din Maramureşul istoric: Vasile Şuşca din Săcel, Maria Zapca şi Dumitru Pop-Tincu din Săpânţa şi Victoria Berbecaru din Botiza.

Nici la Bucureşti el nu a fost apreciat la adevărata sa valoare, altfel ar fi încăput pe lista Tezaurelor Umane Vii, titlu mult mai important, conferit de către Ministerul Culturii şi care aduce, cel puţin teoretic, şi o mică rentă viageră…

Da, cei de la Ministerul Culturii au apreciat că personalităţile aproape legendare din Ţara Maramureşului nu merită onoarea de a fi declarate Tezaure Umane Vii, doar nici răposaţii lemnari Pătru Godja-Pupăză şi Găvrilă Hotico-Herenta, ori ceteraşul Ion Covaci-Paganini, n-au beneficiat de asemenea onoruri.  Pe lista „Tezaurelor” au fost incluse personalităţi ale culturii populare din Oaş, Lăpuş ori Bistriţa, dar nici măcar un singur nume din Maramureşul istoric!

Iar statul român a decis că Toader Bârsan merită doar Ordinul Meritul Credincios clasa a III-a, pe care l-a primit în vremea administraţiei lui Ion Iliescu…

Dar, pentru noi, maramureşenii care ştiu cum stau lucrurile, marii noştri meşteri sunt, şi vor rămâne, Tezaure Umane Vii, cu sau fără „poptire” de pe la ministere.

Printre ei sunt sculptori în lemn, meşteri de biserici, morari, piuari, opincari, clopari, cojocari, butnari, fierari, împletitori de coşuri, drăniceri ori iconari, dar şi ultimele confecţionere de cununi de mireasă, ultima împletitoare de „mânecări” cu acul din lemn, ultimul spătar şi mulţi alţii dintre cei 6-700 de meşteri, dar şi dintre zecile de muzicanţi tradiţionali ai Ţării Maramureşului…

Am lăsat la urmă categoria ţesătoarelor, cea mai numeroasă şi cunoscută, opt dintre acestea fiind recent nominalizate pe Lista Patrimoniului Imaterial UNESCO, nominalizare infinit mai ridicată valoric decât distincţiile oferite, de multe ori pe criterii obscure, pe plan naţional, la noi…

Ar trebui ca măcar 15-20 de ţesătoare să fie declarate urgent Tezaur Uman Viu. Gândesc că printre acestea să se regăsească şi ţesătoare la „teară” de ţoluri şi şterguri alese, de cergi, pânză, zadii, trăisti şi pănură, dar şi realizatoare de fabuloase broderii manuale pentru cămeşile populare, şi vopsitoare cu culori vegetale, cusătorese cu mărgele, în lână, bumbac ori cânepă…

Dar cine să ţină cont de cele de mai sus, de normalitate şi merituozitate, de adevărata scară a valorilor, de faptul că UNESCO a recunoscut arta neasemuită a ţesătoarelor noastre de ţoluri de perete, însă statul român, prin Ministerul Culturii şi Consiliul Judeţean, nu?!

În rest, să auzim numai de bine şi îi dorim marelui meşter Toader Bârsan multă sănătate, putere de muncă şi îngăduinţă cu vizitatorii din toate colţurile lumii care-i trec pragul şi care nu contenesc să se minuneze de lucrările sale şi de felul său de a fi!

La mulţi ani, uncheşule Toader, la mulţi ani tuturor artiştilor tradiţionali maramureşeni!

 

Teofil IVANCIUC

Foto: Teofil Ivanciuc

 




Azi, la C. N. „Dragoș Vodă” Sighet, a fost ziua… POVEȘTILOR!

Joi, 14 iunie 2018, la final de an școlar, a fost ziua… poveștilor!

La Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației, grupuri de tineri, îmbrăcați cu frumoase costume populare reprezentând diferite zone etno-folclorice din Țara Maramureșului, “organizați” pe localități, au spus povești dar s-au pregătit serios și prin fapte (și culinare!), în cadrul proiectului educațional județean Povestea localității mele.

Proiectele elaborate de către elevi au fost evaluate de juriul format din conf. univ. dr. Delia Suiogan, prodecan al Facultății de Litere de la Centrul Universitar Nord din Baia Mare, președinte, prof. dr. Ioan Boroica de la Muzeul Maramureșului, prof. Brîndușa Oanță, profesor la Colegiul Național Dragoș Vodă și coordonator al site-ului „Salut, Sighet!” și prof. Ioan Pop, director adjunct al Colegiului Național Dragoș Vodă.

Juriul a avut de evaluat unsprezece proiecte ce valorificau reperele identitare ale satelor: Bocicoel, Breb, Bârsana, Poienile Izei, Rona de Sus, Remeți, Petrova, Desești, Budești, Sarasău și Săpânța. În aceste proiecte au fost implicați peste 100 de elevi de la Colegiul Național Dragoș Vodă. Elevii au reușit să transfere aspecte privind istoria, geografia, etnografia, superstițiile, obiceiurile, în structura unei povești, într-un mod extrem de interesant. În acest fel, aceștia au demonstrat capacitatea lor extraordinară în a citi valorile satului maramureșean în cheia modernității, fără să altereze reperele care au consacrat aceste comunități.

Membrii juriului au fost impresionați de felul în care elevii au reușit să introducă în poveste elemente ce au consacrat localitatea respectivă de-a lungul vremii. Cele unsprezece proiecte premiate vor fi publicate într-un volum colectiv ce va fi lansat în luna octombrie a acestui an, când vor debuta activitățile aferente ediției a III-a a proiectului.

Cu siguranță, echipa de implementare a proiectului formată din prof. dr. Gheorghe Andrașciuc, coordonator, prof. drd. Daniela Andrașciuc, prof. Brîndușa Oanță, prof. Gabriela Filimon, prof. Claudia Dura, prof. Doinița Mihalca, prof. Amalia Mihu, prof. Mirela Radu, prof. Georgeta Ierima, prof. Ileana Petrovan, prof. Ioan Muntean, prof. Emilia Pop, prof. Gabriela Ilieș, prof. Ioana Bîrsan și prof. Artur Felner, a muncit intens pentru a finaliza frumos această poveste de succes!

Echipa de proiect mulțumește Editurii “Valea Verde” pentru premiile acordate (volumul “Mă numesc albastru”, autor Marius Leordeanu) pentru șaptezeci de elevi.

Salut, Sighet!




10 măsuri pentru dezvoltarea turismului maramureşean (autor, Teofil Ivanciuc)

Teofil Ivanciuc

Deşi, cei care dau pe bandă titluri de Ambasador al Turismului susţin exact contrariul, industria ospitalităţii în judeţul Maramureş nu merge bine deloc, regiunea aflându-se abia pe locul 18 în România, conform numărului oficial de vizitatori[i] (sigur, statisticile sunt departe de a fi perfecte)!

Maramureşul, străbătut din goana maşinii, arată cam jalnic, nu ca cel de pe internet, un veritabil haos arhitectonic, fără miile de case din lemn acoperite cu draniţă, fără sătenii îmbrăcaţi în continuu în straie populare ce umblă de colo-colo în căruţele trase de cai, boi sau bivoli…

În realitate, chiar dacă numărul de turişti este nemeritat de mic, lucrurile stau mult mai bine decât pare, după cum am arătat-o atunci când am propus înscrierea regiunii în UNESCO ca peisaj cultural[ii].  Astfel, sute de locuitori ai regiunii practică încă cel mai mare număr de meşteşuguri şi ocupaţii populare autentice din Europa contemporană; numărul practicanţilor agriculturii tradiţionale de semi-subzistenţă este de ordinul miilor; acolo se păstrează atât cel mai variat şi arhaic grup de instalaţii hidraulice ţărăneşti din lemn aflate încă în funcţiune în Europa; obiceiurile laice şi religioase sunt conservate ca nicăieri altundeva; nu în ultimul rând, Ţara Maramureşului are una dintre cele mai ridicate biodiversităţi din Europa, cu 11 mii de specii de plante şi animale, cu păduri virgine, carnivore mari etc.

Din păcate, fără informaţii foarte solide ori fără un ghid bun, majoritatea celor enumerate mai sus par simple poveşti de demult şi nu lucruri care pot fi văzute cu adevărat în ziua de azi…

Totuşi, probabil turiştii români vor continua să opteze pentru Maramureş în număr tot mai mare, dacă drumurile vor deveni tot mai bune şi hotelurile din ce în ce mai spaţioase (deocamdată însă, nici un hotel din Ţara Maramureşului nu ajunge la 150 de locuri de cazare, ceea ce-i obligă pe mulţi turişti să înnopteze în Baia Mare şi să-şi reducă substanţial lungimea sejurului în inima regiunii turistice). Apoi, mâncarea bună şi renumita ospitalitate a localnicilor vor avea grijă ca românii să fie tot mai numeroşi, indiferent dacă se vor mai bifa ori nu, toate târgurile de turism de la Bucureşti!

De cealaltă parte însă, marea majoritate a turiştilor străini (inclusiv vest-europenii din aceeaşi Uniune cu noi), nici măcar nu au auzit, acum, în era internetului, că Maramureşul există totuşi pe undeva, prin estul Continentului, darmite să se gândească să-şi programeze un sejur într-un loc greu de atins şi despre care există tare puţine informaţii…

Creşterea numărului de vizitatori, în primul rând al celor străini, dar şi al românilor, cred că s-ar putea realiza prin aplicarea unor măsuri concrete:

1. Acţiuni profesionale de marketing derulate de către sumedenia de birouri de informare turistică deschise în ultima vreme, multe dintre ele nepărând deloc să înţeleagă care este rolul lor: intervenţii de calitate, frecvente şi prompte pe pagini de socializare, forumuri, canale net şi TV, oferirea de info-tripuri pentru cei mai renumiţi „travel guru” şi pentru reprezentanţii cu adevărat de top ai mass şi social-mediei occidentale, prezenţe adecvate la cele mai mari târguri internaţionale de turism – cu mai puţină slănină, ceapă, pălincă şi dănţăuşi, dar cu mai multe (şi mai bune) suveniruri-cadou mici şi elegante, app-uri, albume, fluturaşi şi mai ales cu toată categoria de informaţii interactive – difuzate nu doar în engleză, ci şi în franceză, germană, italiană, spaniolă, japoneză sau chineză…

2. Trebuie implementat un sistem de săgeţi şi panouri indicatoare demn de un secol XXI european şi musai, trebuie amplasate peste tot toalete publice şi coşuri de gunoi. Concomitent, ar fi de aşteptat ca apele curgătoare şi stătătoare de pe traseele turistice frecventate, să fie menţinute curate măcar în intervalul de vârf (mai-septembrie).

3. Minciunile gen: „Maramureş este ţara lemnului” trebuie oprite, cât timp numărul caselor autentice, cu prispă cu stâlpi sculptaţi şi acoperiş în patru ape acoperit cu draniţă a scăzut la doar câteva sute (sigur, valoroase, însă în general prost întreţinute şi greu de observat în peisaj), regiunea fiind năpădită în schimb de mii de case imense de zid strident colorate care deseori deranjează retina.

4. Nu mai trebuie perpetuate poveştile gen: „acolo toată lumea este îmbrăcată în costum popular”, atâta vreme cât costumele nu mai pot fi văzute decât în anumite localităţi în zilele de sărbătoare. Imaginile promovate de anumiţi fotografi (care au intenţii bune, nerealizând ridicolul propriilor creaţii), ce îmbracă în ultra-scumpele haine de sărbători săteni puşi apoi să pozeze ca în „Cântarea României” în timp ce se prefac că taie porcul sau cosesc (munci la care în realitate se foloseau hainele tradiţionale de lucru), fac mai mult rău decât bine! Trebuie totuşi reţinut că zeci de mii de localnici posedă costume tradiţionale, pe care însă le etalează doar duminica sau la nunţi…

5. Nu mai merge cu deturnări precum: „dacă vizitaţi capitala Maramureşului, adică Baia Mare, o să prindeţi esenţa regiunii”, din moment ce se ştie că oraşul reşedinţă de judeţ (care nu deţine atracţii turistice de top, cu excepţia Muzeului de Mineralogie) nu are nimic de a face cu adevăratul Maramureş, cel istoric, etnografic şi căutat de turişti – cu centrul la Sighet şi aflat dincolo de munţi, la distanţa de 40-100 km de „Baie”. Prea mulţi călători au fost păcăliţi, plecând apoi dezamăgiţi după ce au vizitat doar Baia Mare şi împrejurimile acesteia, şi negăsind, desigur, Maramureşul din ofertă…

6. Nu se poate ca turiştii veniţi până şi din Japonia să vadă bisericile UNESCO, să le găsească închise în timpul programului – inclusiv cele din seria celor 16 biserici de lemn (proiectul de promovare şi punere în valoare care a costat Consiliul Judeţean 4,5 mil. euro[iii]), la fel cum pare nepotrivit să se perceapă bilet pentru a se „vedea” prin beznă picturile din bisericile rămase neelectrificate[iv], unde nu pot împrumuta nici măcar nişte lanterne ca lumea (de ce toate celelalte biserici de lemn UNESCO din lume sunt iluminate corespunzător?!).

7. Este absurd, dar nici măcar Circuitul Bisericilor de Lemn (darmite restul muzeelor şi atracţiilor turistice) nu poate fi efectuat cu ajutorul intermediul unui Maramureş Card, achitat cu o plată unică – inclusiv online, care să permită multiple intrări la obiective. Cât despre proiectul Maramureş Pass, acesta a sucombat înainte de a demara cum trebuia[v], aşa că trebuie lansat urgent un alt produs similar, dar eficient.

8. Nu mai merge să invităm turiştii să viziteze meşteri populari, dintre care unii au decedat, dar continuă să apară în anumite oferte turistice (precum regretatul Moş Pupăză), iar alţii, pentru a supravieţui, sunt plecaţi de câţiva ani la muncă în străinătate (cazul olarului Tănase Burnar din Săcel este cel mai flagrant), în timp ce despre alte sute de meşteri tradiţionali maramureşeni nu se ştie, ori nu vorbeşte nimeni…

9. Nu în ultimul rând, ar trebui făcut ceva pentru veganii care au o viaţă foarte grea în Maramureş, extrem de puţini localnici putând organiza pentru ei meniuri multiple şi variate fără carne, lactate sau ouă, aceasta ca să nu mai vorbim despre turiştii tot mai numeroşi care prezintă intoleranţe la gluten sau/şi lactoză, ori alergii la polen, fân şi chiar la lâna de oi… Greu de crezut pentru unii, dar limitata ofertă gastronomică maramureşeană, bazată pe cărnurile şi preparatele de porc colcăind de grăsime (într-o lume obsedată de siluetă, colesterol şi de meniuri uşoare), stropite cu o pălincă arzând ca focul, taie elanul multor amatori de turism gastronomic! Pentru optimizarea ofertei, ar trebui promovate şi produse precum: ape minerale locale, sucuri de brad sau soc ori reţete bazate pe fructe, fasole sau hribi uscaţi, pe soiurile vechi de verdeţuri şi de legume.

10. Şi este scandalos ca, în 2018, de la Braşov la Sighetu-Marmaţiei să se facă 6-7 ore cu maşina, respectiv 10-11 ore cu trenul (!), iar singurele avioane de legătură cu restul lumii să circule, exclusiv de pe aeroportul din Satu Mare, doar de două ori pe zi pe ruta Bucureşti, respectiv de două ori pe săptămână spre Londra-Luton! În acest caz, nu mai rămâne altceva decât de făcut decât promovarea accesului aero în Maramureş prin aeroporturile Cluj-Napoca, Debrecen şi Budapesta, aflate la câteva ore de mers.
Este adevărat, nici geografia nu e de partea Maramureşului care, chiar dacă ar avea infastructura Occidentului, tot ar fi situat cam departe faţă de cei mai apropiaţi mari poli turistici din ţară (Bucovina şi sudul Transilvaniei) ori din ţările vecine (Lvov, respectiv Ungaria de Nord).

Doar regândindu-şi din temelii şi adaptându-şi oferta în funcţie de ceea ce cere, respectiv de ceea ce mai poate oferi cu adevărat la momentul prezent, Maramureşul va putea reduce decalajul tot mai accentuat faţă de celelalte zone turistice şi-şi va putea valorifica potenţialul într-o măsură mult mai mare decât o face acum, devenind creator de prosperitate.

Note:

[i]https://3.bp.blogspot.com/-BuYcAcO_LU0/WJMnhUijskI/AAAAAAAAHcg/Wk6_zmeYuHMyUgQDQlBScT7_hcV02UFNgCLcB/s1600/Turism%2Bjudete%2B2015%2B2016%2B1.jpg
[ii] https://www.historia.ro/sectiune/travel/articol/romania-poate-inscrie-doua-peisaje-culturale-in-unesco
[iii] https://www.cjmaramures.ro/circuitul-bisericilor-de-lemn-din-transilvania-de-nord
[iv] http://www.contributors.ro/administratie/singurele-biserici-de-lemn-unesco-neelectrificate-din-lume-se-afla-in-maramures-romania/
[v] http://romanialibera.ro/actualitate/proiecte-locale/esecul-maramures-pass-235948

©Teofil Ivanciuc, mai 2018

Sursă articol: teofil-ivanciuc.weebly.com




[VIDEO]- Gutâiul pregătit de iarnă?!

Poarta de intrare în Țara Maramureșului în așteptarea iernii….
Atenție, automobiliști! Pregătiți cauciucurile de iarnă!

Sursă video: Crina Voinaghi

 




Foto: Mitruț Burgina

Flash interviu: “Focul Viu” cuprinde… “Aurul României”?!

Peter Hurley, tradiționalistul irlandez, a parcurs cu maximă precizie și în acest an (iulie – august) Lungul Drum spre Săpânța, într-o nouă ediție, cea de-a 8-a. Foarte tenace, implicat în promovarea Maramureșului dar și-n multe alte proiecte, obosit, dar mulțumit după consumarea ediției din acest an și după implicarea în calitate de co-organizator a festivalului recent încheiat, Maramures Balloon Fiesta, inițiatorul drumului irlandezo – săpânțan, se gândește deja la festivalul din anul viitor. Nu-și dorește pauze și nu concepe să nu ducă mai departe festivalul, pentru a-l inocula definitiv în mințile iubitorilor tradițiilor nepervertite, a îndrăgostiților de focul viu al Țării Maramureșului.

Așadar, stăm la o poveste mai liniștită despre aventura maramureșeană a irlandezului – ortodox Petru Hurley, hotărât – împotriva tuturor părerilor și curentelor moderniste – să influențeze păstrarea a tot ceea ce este valoros și autentic într-o zonă ce deține încă solide și durabile comori.

Salut, Sighet!: Peter, la a câta ediție te oprești, totuși?
Peter Hurley: Probabil mă opresc când nu mai avem ce promova. (Un fel de “ultimul om în picioare!”) – Pentru mine, nu este un festival. Este o poveste despre identitate. Nu identitate româneasca, ci identitate europeană. Despre ultima cultură europeană străveche vie. Despre România rurală și lumea satului, cu Maramureșul în frunte, aflată – de un timp – la o răscruce. Când se va trece de răscruce, de bine, de rău, poate atunci o să mă opresc, de bine, de rău. Mă gândesc la ediția din anul Centenarului României. După asta, ar fi ediția 10…

Salut, Sighet!: Cum ai “simțit” – vorbind încă la cald – ediția din acest an a Festivalului? Cum/ care au fost feedback-urile primite de tine?
Peter Hurley: A fost un program ambițios: 16 zile de festival, în două Țări distincte, Țara Lăpușului și Țara Maramureșului. Multe zile și seri memorabile, cu un alt sat gazdă în fiecare seară. Foarte multă muncă, mult de alergat. Un maraton de câteva luni bune. Momente de maximă fericire și de maximă transpirație! În Drumul Lung, suntem în căutarea tradițiilor vii la ele acasă! E un fel de vânătoare a comoriilor vii. Uneori le surprindem, chimia e minunată și toți cei prezenți se încarcă. Unii oameni sunt obișnuiți să primească “divertisment” fără să facă un efort personal; pentru ei abordarea noastră poate fi frustrantă. Pentru alții, tocmai căutarea în sine este înălțătoare; ei sunt în căutarea a ceva care nu se livrează “la comandă”, ci se observă. Ce anume? Hai să zicem “spiritul uman liber în zbor colectiv”! Ei prețuiesc exact acea alchimie care este aurul României, acel ceva despre care, când îl simți, zici “Da, măi. Îl mai avem!… Încă suntem, și frumoși suntem!” Nu înțelegi despre ce vorbesc? Vedeți clar în fotografiile semnate Mitruț Burghina sau Gabriel Motica din vara aceasta… Așa că, păreri despre Drumul Lung pot fi multe, dar mă interesează în mod special părerile avizate. De exemplu, tânărul care a călătorit din vestul Irlandei, care a stat pe Drumul Lung întreagă săptămână în Țara Maramureșului și care, de fiecare dată când îl întâlneam, îmi spunea întruna cu ochii mari: “Magie! Aveți aici o magie vie! Noi nu mai avem așa ceva!”

Salut, Sighet!: Nu crezi că expansiunea “Drumului” din ultimii ani a “diluat” un pic din forța Festivalului?
Peter Hurley: Cred că e invers. Expansiunea festivalului a îmbogățit conceptul nespus de mult. (Bineînțeles, dacă am avea mai multe resurse, am face mai mult, poate mai bine, dar facem ce putem, în limitele impuse). În ultimele două ediții am inițiat un dialog cu mai multe comunități, deschizând drumul către adevarate comori ale civilizației rurale. Comunitățile propun evenimentele lor, o zi, o seară, la ei acasă și le dezvoltăm în parteneriat. Atragem turiști pasionați, care urmăresc programul o întreagă săptămână, zi de zi. Evenimentele uneori au un impact profund spectaculos, mai ales când provoacă o “deșteptăre locală”, un fel de relansare a mândriei locale. E foarte tare când participi la așa ceva! Depinde foarte mult de fiecare comunitate în parte. Este o ecuație destul de simplă. Când pui suflet, primești răsplata. Dacă nu pui… Anul acesta și anul trecut am văzut comunități care literalmente au înflorit, oferindu-ne nouă și lor înșiși o demonstrație de solidaritate, de dăruire, de primire, de capacitate culturală impresionantă, producând o energie care persistă după eveniment. Aceasta este direcția în care credem că e bine să ne axăm, încurajând “micro-universul” din fiecare sat în parte, să se arate, fără scenă, fără vedete! Dar aveți dreptate! Forța festivalului nostru este într-adevăr diluată, constrânsă! De o lipsă cruntă de resurse! Anul acesta, abia am reușit să strângem 34.000 euro finanțare. Bugetul 2017 a fost jumatate față de cel din 2016, (anul trecut am contribuit personal cu aproape jumătate din buget, 25.000 euro, bani cheltuiți, nerecuperați, pierduți definitiv!).

Salut, Sighet!: Cine te-a sprijinit în ediția recent încheiată?
Peter Hurley: Financiar, Consiliul Județean Maramureș ne-a acordat o finanțare de 50.000 lei, aproximativ 11.500 euro. Administrația Fondului Cultural Național ne-a aprobat un proiect de 42.000 lei (9.500 euro), Universitatea Babeș Bolyai din Cluj a acordat burse pentru 19 studenți în Școala de Vară Moș Pupăză (17.100 lei – 4.000 euro), doi sponsori privați ne-au susținut, în total, cu 15.000 lei (3.500 Euro). A fost nevoie de 6.500 de euro de la mine, strict cheltuieli pentru eveniment. Dacă mă uit în jur, fără ironie, cred că putem candida pentru titlu de “cel mai vizibil și îndrăzneț proiect de promovare a României rurale”. E trist faptul că bugetul nostru în 2017 a fost jumătate față de cel din 2016. Văd nevoi atât de crunte pe teren, văd atât de mult potențial și, în același timp, pericolul de prăbușire iminentă, și totuși, văd atât de puține resurse alocate pentru România rurală, din sectorul public, din sectorul privat, național, regional. Să luăm un exemplu, cred că în Ungaria – atât din sursele private cât și publice – se investesc în comemorarea anului 2018 mult mai mult decât se va investi în România, pregătindu-se de mult mai mult timp. Pe când, cel puțin în cazul meu personal, atitudinea în România este mai degrabă, “Ah, bravo, băiatul bun, Peter Hurley. Dacă așa vrea el, ce bine că îl avem!” Nicidecum atitudinea potrivită: că există o comoară care se duce pe apa sâmbetei și ar fi bine sa ne trezim pentru a o sprijini!
De aproape 10 ani bat toba aceasta…

Salut, Sighet!: Ai avut suficiente obstacole de depășit în 2017?
Peter Hurley: Tot timpul sunt obstacole de depășit! Nimic vrednic fără jertfă! Suntem doar doi oameni full-time dedicați în echipa de organizare. Fără ajutor, nu putem! Am avut multe surprize frumoase anul acesta. Implicarea comunităților în Lăpuș și Maramureș care au organizat evenimentele lor și care au participat la evenimentele altora. A fost fabulos, absolut minunat. Primăria Sighetu-Marmației s-a activat cu autobuze între oraș și sate, ne-a împrumutat ghirlande de lumini pentru evenimentele din Berbești și Bradova și ne-a fost un real partener. Electrica ne-a oferit un generator pentru 2 zile. Jandarmii și Poliția, ne sprijină mereu. Împreună, mișcăm munții!

Salut, Sighet!: Care a fost “profitul” tău de anul acesta?
Peter Hurley: Zero. Minus 6.500 de euro de fapt. Totuși, ediția 8 înseamnă o bucurie. E cea mai mică pierdere în istoria festivalului. O sa termin plățiile către furnizori până la sfârșitul lunii octombrie. E o realizare. Pentru ediția din 2015 am tot plătit datoriile până în luna mai 2016. Știu că e aproape imposibil să mă credeți. Nici un român nu ar face asta. Să tot piardă banii lui 8 ani la rând. Să fie tot mai judecat și uneori chiar insultat pentru că prețuiește România. Și de ce o fac? Pentru că încerc să strig cât de tare pot: “Aici este aurul nostru și al vostru! Vă implor să îl apreciați în mod real, nu doar verbal!”

Salut, Sighet!: Ce schimbări pozitive – structurale, umane, etc. – ai sesizat analizând evoluția festivalului din acești opt ani?
Peter Hurley: De opt ani muncesc voluntar. Nu pentru că vreau, ci pentru că nu am găsit suficient sprijin. În condițiile acestea, e cam greu să vorbim despre o „evoluție”, o structură. Uitați-vă în jur. Mai este o altă astfel de inițiativă în România? Nu văd una. Nu “rentează”! Festivalul nostru seamănă cu gospodărie țărănească! Supraviețuim prin efortul supraomenesc, împotriva oricărei logici economice sau raționale, refuzând să abandonăm lupta! Suntem prea mici, prea singuri și prea săraci să accesăm bani de dezvoltare prin programele europene, să avem “structuri”. Publicul ne aplaudă, ne face poze, dar nu prea ne ajută. Avem speranță, pentru că scrie în Biblie că trebuie să avem speranță, nu pentru că suntem realiști. Cred că soarta noastră e legată de cea a gospodăriilor țărănești. Pentru noi, în organizarea festivalului existența va începe să fie mai “decentă” dacă societatea va reîncepe să cunoască și să recunoască, prin sprijin direct, munca depusă în sat și producția satelor, în special de hrană. Nu vreau să îmi fie mie bine, când cultura “noastră” tradițională suferă. Drum lung…

Salut, Sighet!: Se pliază “Focul Viu” pe “Aurul României”?
Peter Hurley: Focul vostru viu este aurul României. Punct.

Salut, Sighet!: Cum percepi azi rădăcinile maramureșene din perspectiva maramureșeanului “aclimatizat”?
Peter Hurley: În criză.

Salut, Sighet!: Ce ar trebui să schimbăm/îmbunătățim pentru a determina fluxuri crescute de turiști spre Maramureș?
Peter Hurley: Este o greșeală să urmăriți creșterea în turism. E o fata morgana care la un moment dat se va evapora. “Farmecul” irezistibil al Maramureșului izvorăște din producția de hrană în stil gospodăresc. Dacă o refaceți pe aceasta profitabilă pentru cei care vor să rămână (sau să se întoarcă) în sate, printr-un efort consistent și persistent la nivel instituțional, economic și, mai ales comportamental, local și național, când faceți acest lucru ca o prioritate asumată, zi de zi, an de an, atunci veți reuși. Când constientizați de unde izvorește acea magie pe care nimeni în Europa nu o mai are – și izvorăște din producția hranei în stil gospodăresc – aveți o șansă să o prețuiți. Da, este o sarcină. Puteți să o asumați sau nu. Nu vă obligă nimeni. Este un drum lung, dar captivant. Vă simt foarte vulnerabili în această privință. Pe de o parte, există prea puțin (spre deloc) sprijin real pentru agro-economia țărănească, ducând la o eroziune a țesutului fundamental a ceea ce înseamnă Maramureș, (a ceea ce înseamnă România). Producția hranei este la esență identitatea satului, la esență identitatea națională în cel mai profund sens al conceptului. Când gospodăriile nu mai produc hrană, nu mai există sate vii, nu se mai produce har și farmec. Aruncați civilizația rurală la coșul de gunoi și turiștii vor mai veni? Nu cred. Mare eșec să investim “copy-paste” urmărind manualul școlar din Occident, când Occidentul nu mai are demult aurul României. Ignorați esența, îl veți pierde. Așa văd.

Salut, Sighet!: Cum ar fi un festival “Satele Unite ale României”? Ce zici de ideea noastră?
Peter Hurley: Minunată! Într-un fel s-a făcut cândva așa ceva… În 1918, nu?!! Satele din România (Mare) au declarat independența – Valea Stejarului (atunci Valea Porcului), de exemplu. Toti au hotărât să se unifice, trimițând delegații la Alba Iulia de 1 decembrie. O idee atât de simplă, de firească, de naturală, de palpabilă, de ingenioasă. O sclipitoare creativitate tipic românească. Da, m-aș bucura să celebrăm la anul “Satele Unite ale României”! Fiecare sat din România să trimită o delegație, cu tricolor în frunte, în Alba Iulia, pentru 1 decembrie! Delegațiile pot să ajungă cu autocar sau avion! Dar tricolorul să fie adus pe jos și cu căruțe!

Salut, Sighet!: La ce noutăți te-ai gândit pentru anii viitori?
Peter Hurley:  În 2011 am început să vizitez pe frații voștri de peste Tisa. Simt ca 2018 este un moment bun să îi includem în Drumul Lung. Tare mult vrem să continuăm dialogul cu Țara Lăpușului. Și aflu tot mai mult despre Țara Chioarului… Cred că e necesar să fim îndrăzneți. Mă gândesc câte sate ar dori să participe la “100 de zile de festival pentru Centenarul României!”, terminând duminică, 19 august în Săpânța cu o Horă a Unirii.

Salut, Sighet!: Unde duce… drumul tău?
Peter Hurley:  Cine știe. Mă las în voia Lui. Încerc să fac ce cred că Lui îi place, cât mă duce capul cu toate slabiciunile mele.

Salut, Sighet!: Vrem să-ți facem o propunere (in)decentă! Ești de acord să candidezi în viitoarele alegeri pentru postul de primar al Săpânței? Noi te vom susține!
Peter Hurley:  Veți pierde un festival bun, câștigând / dobândind un primar slab!

Salut, Sighet!: Mulțumim mult, Peter! Îți dorim mult, mult succes și să menții veșnic… Focul Viu!
Peter Hurley: Mulțumesc!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș

Foto: Gabriel Motica, Mitruț Burghina, Costi Sotir




“Drumul Lung spre Cimitirul Vesel” continuă în Țara Maramureșului!

După o primă săptămână de explorare în Țara Lăpușului, în perioada 23 – 30 iulie 2017, partea doua a festivalului reia drumul prin Țara Maramureșului, în perioada 13 – 20 august 2017.

„Țara Lăpușului a fost magică, o săptămână de împreună simțire. Fiecare sat a pregătit propriul său microeveniment, fără scenă, cu amplificare minimă, activând oameni, povești, muzicieni, ritualuri. Toate la un loc au declanșat o promovare masivă, resimțită la nivel național, obținută cu resurse financiare foarte reduse. Cheia în această poveste este ceea ce noi numim “Aurul României”: resursele umane de neprețuit ale comunităților rurale. De ce le numim așa? Pentru că au o capacitate unică și foarte valoroasă: posedă secretul fericirii și vor să îl împărtășească cu toți cei care le vizitează!” declară râzând Loredana Ionescu, co-producătorul evenimentului.

„Deschidem partea a doua a festivalului duminică, 13 august, ora 19.00, în Valea Stejarului, lansând inclusiv Școala de Vară Moș Pupăză”, declară Peter Hurley, inițiatorul evenimentului. „Toți cei care doriți să participați, vă rugăm să fiți prezenți atunci. Am pregătit o săptămână fermecătoare, cu un scop simplu, crearea bucuriei prin cultura tradițională: prin lemn, prin lână, prin muzică, prin dans! Organizăm ateliere meșteșugărești în trei sate: Valea Stejarului, Săpânța și Bârsana: cioplit, țesut, dans și cântece tradiționale, ceteră, cimpoi și fluier, tulnic, drâmbă. Nu necesită experiență. Sunt pentru adulți și pentru copiii lor! În fiecare seară participăm la o petrecere într-un alt sat gazdă.”

Va invitam la Scoala de Vara Mos Pupaza!Drumul lung spre Cimitirul VeselDrumul Lung spre Cimitirul Vesel, ediția a 8 – aȘcoala de vară ”Moș Pupăză” – Țara LăpușuluiȘcoala de vară ”Moș Pupăză” – Țara MaramureșuluiMultumim: Filmarea: Evelyne Cusner, Notorious BrandMontaj: Daniel Pop, Dream Light VisualsFinal foto credit: Gurzun Ionel Alexandru

Publicată de Peter Hurley pe Joi, 20 iulie 2017

„Duminică, 20 august, la finalul festivalului, ne întâlnim cu toții într-o mare horă a bucuriei la Săpânța. Veniți cu noi în explorarea propriilor rădăcini!”

Fiecare zi a săptămânii este împărțită în trei părți:
-dimineața – ateliere de meșteșug
-după amiaza – ateliere de dans și cântece tradiționale
-seara – joc în sat, în fiecare seară în alt sat

Duminică, 13 august, ora 19:00 – Recital de pricesne: Măriuca Verdeș, Lenuța și Teodora Purja; proiecție film, Valea Stejarului
Luni, 14 august, ora 19:00 și ora 21:00 – Plecare cu microbuz la Mănăstirea Bixad și Mănăstirea Moisei
Marți, 15 august, ora 15:00 – Joc în sat, Valea Stejarului
Miercuri, 16 august, ora 18:00 – Joc în sat, Ieud/Săcel
Joi, 17 august, ora 17:00 – Joc în sat, Valea Vișeului
Vineri, 18 august, ora 18:00 – Petrecere cu Grupul Iza, Berbești
Sâmbătă, 19 august, ora 14:00 – 23:00 – Concertele Sus pe Bradova Bârsana, Peter Moynahan, Ducu Hotima, Corbu, Mircea Florian, Dirty Shirt
Duminică, 20 august, ora 16:00 – Reuniunea Satelor, Săpânța. Ora 18:00 – Hora în jurul Cimitirului Vesel.

Vă așteptăm cu drag!

Proiect finanțat parțial de Consiliul Județean Maramureș și Administrația Fondului Cultural Național

Comunicat de presă DLCV




​România poate înscrie două Peisaje Culturale în UNESCO (autor, Teofil Ivanciuc)

După cum bine se ştie, ţara noastră are înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO următoarele situri: bisericile pictate din nordul Moldovei, bisericile de lemn din Maramureş, bisericile fortificate din Transilvania, fortăreţele dacice din Munţii Orăştiei, Delta Dunării, mănăstirea Horezu şi cetatea din Sighişoara.

În plus, Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii are incluse din România: ritualul Căluşului, Doina, ceramica de Horezu, Colindatul de Ceată Bărbătească şi Tehnicile Tradiţionale de Realizare a Scoarţei (ultimele două împreună cu Republica Moldova).

Apoi, lista românească a Rezervaţiilor Biosferei UNESCO are ca reprezentante: Delta Dunării, Munţii Retezat şi Rezervaţia Pietrosu Mare din Munţii Rodnei, în timp ce reţeaua globală UNESCO a geoparcurilor include Geoparcul Dinozaurilor din Ţara Haţegului.

Tot prestigioasa instituţie culturală patronează Reţeaua Oraşelor Creative UNESCO, care numără în prezent 116 oraşe din 54 de ţări, printre care NU se află şi România, însă vecinele noastre Bulgaria, Ungaria sau Ucraina, da (cu oraşele Nessebar, Budapesta, Pécs, Kiev şi Lvov).

În fine, la începutul lunii iulie 2017, UNESCO a decis exinderea unui sit transnaţional preexistent (Pădurile virgine de fag), incluzând în acesta şi pădurile cvasivirgine din Carpaţii Româneşti.

Un alt tip de zone protejate, probabil cel mai complex, este Peisajul Cultural, unde, de asemenea, România încă NU a înscris nimic, deşi respectiva reţea UNESCO conţine deja 88 de situri, câteva dintre acestea fiind transfrontaliere, inclusiv din ţări din apropierea noastră – precum Ungaria, care are trei Peisaje Culturale: pusta Hortobágy, regiunea viticolă Tokaj şi lacul Fertő/Neusiedlersee (ultimul împreună cu Austria), Polonia (cu zona de pelerinaj Kalwaria Zebrzydowska şi marele parc Muskau – gestionat comun cu Germania) ori Ucraina (care a înscris vechea colonie greacă Cherson cu peisajul agricol antic înconjurător, amplasate în Crimeea ocupată azi de către Rusia).

În accepţiunea UNESCO, Peisaj Cultural înseamnă acel spaţiu unde umanitatea şi natura s-au îmbinat într-un mod intim şi îndelungat, rezultând o simbioză specială şi bine echilibrată între oameni şi mediul înconjurător.
Aceste Peisaje pot fi sate, grădini, livezi, pajişti, păşuni, agroterase, drumuri, poteci şi împrejmuiri, spaţii sacre, locuri cu biodiversitate remarcabilă sau unde se conservă viaţa tradiţională, meşteşuguri ancestrale sau tehnici agricole vechi, care pot fi încă practicate ori ce au dispărut deja – dar ale căror urme sunt încă vizibile…
Pe baza criteriilor de mai sus, România ar putea înscrie cu certitudine în UNESCO, dacă s-ar dori acest lucru, două Peisaje Culturale: Ţara Maramureşului, respectiv Podişul Târnavelor.

1. Ţara Maramureşului

Reprezintă, din punctul de vedere al vieţii tradiţionale, cel mai bine conservat teritoriu din Uniunea Europeană. Bine delimitată de munţii care înconjoară depresiunea de 3400 kmp, cu 220 mii locuitori şi peste 60 de localităţi, aceasta a fost unită de comunişti împreună cu Chioarul, Codrul, Lăpuşul şi părţi ale Sătmarului într-un nou judeţ Maramureş, care n-a reuşit până azi nici să devină un tot unitar, nici să aibă un caracter comun, drept pentru care amprenta Peisajului Cultural nu se poate suprapune decât peste vechea zonă etnografică cunoscută sub numele de Ţara Maramureşului.

Locuitorii arealului sunt majoritari români, dar există şi o enclavă importantă de vorbitori ai limbii ucrainiene (a căror cultură tradiţională are multe similitudini cu cea a românilor) precum şi comunităţi mai mici de maghiari, rromi, germani (ţipţeri) şi câţiva evrei.

Sătenii au creat, cel puţin începând din secolul al XIV-lea, de când pot fi urmăriţi în documentele de arhivă, o complexă cultură agro-pastorală cu particularităţi unice, multe reminescenţe medievale fiind perpetuate până în ziua de azi (elemente ale arhitecturii civile şi eclesiastice, păstoritul, mobilierul de interior cu ruda, paturile şi laviţele, frizele de blide, părţi ale costumului, tipuri de ornamente, o serie de meşteşuguri, elemente de folclor etc.).

Cei mai mulţi locuitori din satele înşirate de-a lungul văilor au fost şi sunt crescători de animale (oi, vaci, cai, capre, porci, păsări, mai rar bivoli). Cel mai multe animale sunt adăpostite mare parte din an în grajdurile din curtea casei, fiind hrănite cu iarbă şi fân uscat, o parte a lor urcând vara pe păşunile montane, în transhumanţă, iar altele fiind lăsate să pască liber prin fânaţuri, cu precădere primăvara şi toamna. Motivul acestui tip de gospodărire a terenului constă în insuficienţa spaţiului economic, dominat de pădurile montane care ocupă jumătate din Ţara Maramureşului şi care nu permite păşunatul tuturor animalelor. Animalele dau lapte şi derivatele sale, carne, lână şi piei, iar caii (rar, bivolii şi încă mai rar, boii) tractează mii de căruţe.

De-a lungul secolelor, terenurile situate în extravilanul satelor, între aşezări şi muntele împădurit, au fost modelate complex, codrii fără sfârşit de odinioară devenind un amestec de livezi, fânaţuri, păşuni, pădurici şi arbori izolaţi, delimitate de garduri vii, de lemn sau de piatră, de pâraie, şanţuri, poteci şi drumuri, în aşa fel încât locul să poată fi exploatat cel mai judicios.

Astfel, acest teritoriu este cât se poate de reprezentativ (conform criteriilor Agenţiei Europene de Mediu), pentru conceptul High Nature Value Farmlands, care defineşte spaţiile rurale unde agricultura tradiţională este ocupaţia principală, locuri caracterizate printr-o vegetaţie naturală sau semi-naturală foarte variată, terenurile fiind uneori integrate într-un imens mozaic precum cel descris mai sus, arealele respective aflându-se de obicei în afara ariilor protejate.

Acolo, iarna se taie unii copaci pentru lemn de foc şi se gunoieşte solul cu îngrăşământul natural scos din grajduri. Primăvara se curăţă terenurile, se recoltează aracii de alun (care servesc la construirea gardurilor, împletitul coşurilor sau ca beţe pentru fasole), se ară şi se plantează. Vara şi toamna devreme se face fân (de obicei una-două recolte pe an), se recoltează plantele medicinale şi fructele de pădure: ciuperci comestibile, fragi, mure, măceşe, afine, alune etc.

Prin exploatarea pădurilor din zonele joase dar şi cele montane, se obţine lemnul de foc sau de lucru, în timp ce poienile, marginile şi rariştile codrului sunt păşunate.

Maramureşul a fost supranumit « ţara lemnului » deoarece cândva totul era făcut din lemn, de la biserici până la case, porţi, acareturi şi garduri, unelte sau obiectele de zi cu zi. Astăzi lemnul este mult mai puţin important; totuşi aici se păstrează peste 80 de biserici de lemn vechi, dar şi recente (regiunea este singura unde tipologia bisericilor monument UNESCO este în continuare reprodusă identic şi la scară mare), câteva mii de case şi acareturi de lemn (numărul lor este într-o scădere îngrijorătoare şi accelerată), sute de porţi monumentale etc.

Practic, întregul teritoriu de azi al Ţării Maramureşului este încă utilizat de către practicanţii modului de viaţă tradiţional, începând de pe cursul râurilor folosite ca sursă de apă, forţă motrice pentru instalaţiile tehnice hidraulice ori sursă de hrană (peşte) şi până la cele mai înalte piscuri muntoase, care sunt păşunate vara.

Casele satelor sunt înconjurate de parcele arate, livezi şi fânaţuri, mai sus întinzând-se agroterasele construite cu trudă în secolele trecute pentru a îmblânzi pantele dealurilor.

Plantele cultivate sunt comestibile (cartofi, fasole, porumb, legume, zarzavaturi), furajere (sfeclă, dovleci, lucernă), tehnice (in, cânepă, medicinale), ornamentale etc. Un studiu a relevat faptul că maramureşenii dintr-un anumit sat identificau 435 specii de plante: 250 melifere, 172 medicinale, 87 comestibile, 82 de specii furajere (din care rezultau 24 tipuri de fân) etc.!

Prin curţi, grădini sau prin fânaţuri sunt cultivaţi pomi fructiferi, soiuri vechi autohtone altoite pe suporţi sălbatici, ori hibrizi contemporani (meri, pruni, peri, nuci, cireşi etc.), fructele folosindu-se crude sau preparate (gemuri sau pălincă- brand local) sau chiar la hrana animalelor.

Dacă gradul de conservare al arhitecturii vernaculare a Maramureşului lasă de dorit, alte lucruri sunt păstrate ca nicăieri altundeva: locuitorii regiunii practică cel mai mare număr de meşteşuguri şi ocupaţii populare din Europa contemporană, pentru uzul propriu, nu doar demonstrativ, pentru turişti, dintre care am identificat 63: diverse forme de prelucrarea lemnului şi a textilelor, fierăritul, olăritul, confecţionarea de opinci, de pălării de paie, de coşuri, de măşti ritualice, de butoaie, de icoane pe sticlă şi lemn etc. Sute de femei utilizează regulat războiul de ţesut, produsele lor fiind în principal covoarele şi hainele populare – pe care mii de oameni le poartă la sărbători, Maramureşul fiind ultimul loc de pe continent unde mai persistă în uzul curent ambele tipuri complete de straie tradiţionale: de iarnă şi de vară.

Aici se păstrează şi cel mai variat şi arhaic grup de instalaţii hidraulice ţărăneşti din lemn aflate încă în funcţiune în Europa: vâltorile folosite la spălatul şi îndesatul covoarelor şi a altor ţesături, morile de cereale, pivele pentru postav, daracele pentru scărmănat lâna şi chiar o batoză de treierat cereale, fără a mai socoti sutele de distilerii de alcool.
Obiceiurile laice şi religioase sunt conservate ca nicăieri altundeva, fie că vorbim despre riturile legate de naştere, nuntă şi moarte, ori de acţiunile şi obiceiurile legate de Paşti, Rusalii, Sfânta Maria, Crăciun etc. S-au păstrat şi obiceiuri cu iz precreştin, precum Tânjaua (ritual agrar dedicat primului plugar, încheiat cu o rugăciune adresată Soarelui), dar şi celebrul şi unicul Cimitir Vesel de la Săpânţa, despre care se spune că ar avea anumite origini în antichitate – prin versurile rimate care iau moartea în derâdere şi care par a proveni din « verşurile » recitate şi azi la înmormântări. În Ţara Maramureşului mai toţi locuitorii ştiu să danseze tradiţional, făcând acest lucru de câte ori au ocazia (mai ales la nunţi, botezuri şi la festivalurile locale), dar şi să cânte melodii populare. Munca în comun – claca, încă este practicată, atunci când se construieşte o casă, se ridică o biserică, se recoltează o parcelă întinsă de cartofi etc.

Într-un alt registru, Ţara Maramureşului are una dintre cele mai ridicate biodiversităţi din Europa, cu 11 mii de specii de plante şi animale, un rai al florilor sălbatice, fluturilor (1600 de specii de lepidoptere) şi al păsărilor cântătoare, cu păduri care adăpostesc carnivore mari (urs, lup şi râs). În regiune sunt cunoscute sute de izvoare minerale (majoritatea neutilizate), dar şi mlaştini periglaciare şi lacuri sărate.

Aproape jumătate din spaţiul neantropizat intensiv este teoretic protejat, făcând parte din Parcuri Naturale (Munţii Maramureşului), Naţionale (Munţii Rodnei) sau din situri Natura2000, însă satele tradiţionale cu zestrea lor, nu beneficiază practic de nici un fel de protecţie!

Clasarea Peisajului Cultural Ţara Maramureşului ar putea duce şi la conservarea şi valorificarea suplimentară a elementelor recunoscute deja de către UNESCO în regiune: bisericile medievale de lemn, covoarele tradiţonale şi Rezervaţia Biosferei Pietrosul Mare din Munţii Rodnei.

2. Podişul Târnavelor

Cunoscut prin bisericile fortificate ale saşilor şi cu un patrimoniu natural şi antropic bine păstrat, Podişul Târnavelor se întinde între râurile Târnava şi Olt, acoperind cam 4000 kmp şi având vreo 150 de sate cu cca 100 mii locuitori, fără a pune la socoteală oraşele de pe margine (Sibiu, Făgăraş, Braşov, Sighişoara şi Mediaş).

Acolo se păstrează cinci din cele şapte biserici medievale fortificate protejate de UNESCO: Biertan, Valea Viilor, Saschiz, Prejmer şi Viscri, precum şi oraşul Sighişoara, cu centrul vechi inclus în Patrimoniul Mondial.

Colonizat de germani în secolele XII-XIII, Podişul Târnavelor a cunoscut o emigraţie masivă a acestora în ultimele decenii, azi saşii devenind minoritari, populaţiile dominante fiind românii, rromii precum şi puţini maghiari, în timp ce armenii din Dumbrăveni au dispărut prin asimilare. Saşii rămaşi sunt ceva mai numeroşi în localităţile: Braşov, Sibiu, Mediaş, Cisnădie, Sighişoara, Petreşti, Râşnov, Hălchiu, Agnita, Alţâna, Hărman ori Măieruş, aşezarea cu cel mai pregnant caracter săsesc fiind Mălâncrav, Viscri rămânând satul cel mai bine conservat.

Arhitectura aşezărilor s-a păstrat aproape intactă vreme de sute de ani: case de cărămidă arsă sau nearsă, acoperite cu olane ceramice, având forme şi volume unitare, cu porţi zidite înspre drum, suficient de înalte pentru a lăsa să treacă o căruţă încărcată cu fân (precum în Maramureş), cu curţi pietruite, locuinţele fiind continuate de grajduri şi coteţe, ansamblurile fiind închise cu şuri imense, plasate perpendicular, în spate aflându-se grădini de legume şi apoi de livezi, graniţele proprietăţilor fiind marcate de multe ori prin şiruri de nuci în dosul cărora se află păşunea satului sau alte terenuri arabile.

Terenurile au toate aproximativ aceeaşi suprafaţă (grădinile – cam jumătate de hectar, iar livezile – dublu), dispunere faţă de reţeaua de drumuri şi mod de utilizare, habitatul fiind atât de bine păstrat de parcă ar fi fost protejat de lege, ceea ce nu s-a întâmplat!

Mai în toate satele există biserici medievale (doar câteva fiind reconstruite în urma incendiilor sau prăbuşirilor) care, pentru a face faţă atacurilor din secolele XV-XVII, au fost fortificate în cele mai variate şi atrăgătoare forme, cu turnuri multietajate, coruri întărite, rânduri de curtine simple, duble sau chiar triple, punctate de turnuri şi bastioane, dar şi de şanţuri de apărare etc. Interioarele acestora sunt pe măsura exterioarelor, conţinând fresce, altare poliptice, orgi, covoare şi mobilier vechi etc. În unele localităţi s-au păstrat palate şi conace nobiliare, iar oraşele de pe margine: Sibiu, Braşov, Sighişoara şi Mediaş au fost puternic fortificate.

Zonele care compun arealul respectiv au fost denumite de saşi: Altland (ţinutul vechi, între Olt şi Hârtibaciu), Waldland (ţinutul pădurii, spațiul dintre Hârtibaciu și Târnava Mare), Weinland (ţinutul vinului dintre cele două Târnave), Haferland (ţinutul ovăzului dintre Rupea şi Sighişoara), Burzenland (Ţara Bârsei) etc.

Habitatul natural al regiunii se apropie de perfecţiune, Podişul Târnavelor fiind considerat unul din ultimele peisaje medievale ale Europei, rămas practic neschimbat de sute de ani, extrem de caracteristic pentru conceptul High Nature Value Farmlands, precum Maramureşul. Acolo se păstrează cele mai bogate păşuni din relieful deluros al continentului, pajiştile tapisate cu stejari secular formând un peisaj unic, care aduce cu savana africană. Micile văi ce brăzdează regiunea sunt despărţite de culmi deluroase acoperite cu păduri în care trăiesc ultimii urşi şi lupi din sectoarele joase ale Europei. Biodiversitatea remarcabilă (zona este sit Natura2000) este cuantificată, printre altele, de cele 650 specii de fluturi şi molii descoperite până în prezent.

Privind hărţile de secol XVIII observăm că dispunerea suprafeţelor împădurite şi defrişate a rămas aceeaşi până azi, la fel ca şi majoritatea reţelei de poteci şi de drumuri de căruţă, lucru care este absolut remarcabil!

Locuitorii satelor sunt, în majoritate, practicanţi ai agriculturii sustenabile. Producţia agricolă înseamnă în primul rând cerealele (mai ales porumb şi grâu), cartofii, legumele, fructele etc. Apoi se remarcă creşterea animalelor: vacile pasc pe imaşul comunal, oile sătenilor sunt strânse în stâne toată vara, iarna animalele fiind hrănite cu fânul recoltat în sezonul cald. Produsele obţinute sunt carnea, laptele din care se obţin brânzeturi, lâna – valorificată parţial etc. Numărul atelajelor tractate de cai este foarte ridicat, în zona Făgăraşului încă mai există bivoli, în micro-ferme fiind crescute şi porcine (renumit este porcul de Bazna) sau păsări (găini, raţe, gâşte şi curcani). Unul dintre cele mai tipice produse ale regiunii este vinul de Târnave – Jidvei.

Meşterii care mai sunt prezenţi prin sate prelucrează nuielele, fierul sau cuprul (cazangiii rromi). Pe alocuri se ard cărămizi, ţigle şi plăci de teracotă, se produce ceramică, curele de piele şi cărbune de lemn, se stinge varul, se confecţionează şi pictează mobilă de lemn, iar gospodinele prepară pâine pe vatră, turtă dulce, gem de rubarbă, supă de mere, prăjitura hecleş etc.

Dintre tradiţii şi obiceiuri, cea mai deosebită instituţie săsească este cea a Vecinătăţilor, care reprezintă asocieri între vecini, după criteriul aşezării spaţiale. Astfel, toţi locuitorii majori ai unei străzi sunt organizaţi într-o Vecinătate de sprijin şi ajutorare reciprocă. Cu toată diminuarea drastică a numărului saşilor, azi luptă să mai supravieţuiască câteva mici Vecinătăţi la Saschiz, Turnişor, Cristian sau la Miercurea Sibiului, organizate tot mai puţin pe criterii de spaţialitate şi din ce în ce mai mult pe bază de prietenie şi compatibilităţi, în Vecinătăţile contemporane fiind prezenţi mai nou şi etnicii români.

Turnul slăninilor este un alt exemplu de supravieţuire a convieţuirii comunitare, constând într-un spaţiu (în general un turn al bisericii fortificate) unde întregul sat îşi păstra în siguranţă rezervele de hrană, care erau utilizate în anumite condiţii şi după un ritual precis. Mai există şi azi câteva turnuri ale slăninilor funcţionale, precum odinioară, la Gârbova, Cristian sau Cincşor.

Obiceiuri tradiţionale încă păstrate sunt Fasching-ul (varianta transilvăneană a carnavalului occidental), Kronenfest-ul din zona Rupea (sărbătorirea trecerii la vară) sau parada Lolelor – personaje mascate, groteşti, care aveau rolul de a proteja lăzile Vecinătăţilor, manifestări reînviate în ultimii ani în mai multe locaţii din regiune.

Chiar dacă elementul etnic săsesc este tot mai redus numeric, iar germanii rămaşi sunt, în majoritate, orăşeni şi nu agricultori ori meşteşugari din mediul rural, moştenirea spirituală şi materială, adică « rânduiala » atât de deosebită a lor, este încă palpabilă în regiunea propusă.

Desigur, dosarul Podişului Târnavelor mai include multe date neamintite aici, care, bine structurate, ar trebui să determine Comisia UNESCO să accepte această posibilă candidatură.

În afara celor două Peisaje Culturale prezentate succint mai sus, pe listele organismului cultural internaţional ar putea intra Ţinutul Secuiesc (cu scrierea runică, viaţa tradiţională, gastronomia, pelerinajul de la Ciuc etc.), acel sector din Munţii Banatului unde se practică agricultura pretehnologică şi mai funcţionează morile cu ciutură, peisajele viticole din unele sectoare ale Subcarpaţilor, simbioza om-natură din Munţii Poiana Ruscă sau Trascău, Patrulaterul Aurifer al Munţilor Apuseni (unde, însă nu prea mai sunt mineri tradiţionali ori şteampuri funcţionale, iar distrugerile provocate de exploatările din perioada comunistă sunt imense) etc.

Concluzionând, în vederea prezumtivei prezentări a celor două candidaturi propuse mai sus, pe lângă implicarea obligatorie a Comisiei Naţionale a României pentru UNESCO, a Institutului Naţional al Patrimoniului şi a Ministerului Culturii cu insituţiile subordonate, ar trebui să participe cu expertiza lor şi fundaţiile non-profit care acţionează în cele două regiuni. Impedimente clar sesizabile sunt faptul că Podişul Târnavelor este împărţit administrativ între trei judeţe: Sibiu, Braşov şi Mureş, iar în Ţara Maramureşului numărul asociaţiilor implicate activ în conservarea zonei este unul foarte limitat. Totuşi, cu sprijinul instituţiilor de cultură publice şi private, precum şi cel al specialiştilor independenţi, se poate reuşi.

Personal, sunt dispus să particip cu baza de date pe care o deţin, pentru completarea dosarelor de clasare în UNESCO a Peisajelor Culturale Ţara Maramureşului, respectiv Podişul Târnavelor.
Merită, şi trebuie, ca România să facă acest pas important într-un mod cât mai rapid şi profesional cu putinţă!

P.S. Nu trebuie uitată nici Reţeaua Oraşelor Creative UNESCO, unde ţara noastră întârzie să-şi desemneze vreo candidatură şi unde am putea înscrie un oraş dinamic cultural precum Cluj-Napoca, Sibiu etc.

Autor, Teofil Ivanciuc




Prima Tabără de Creație în domeniul filmului care se desfășoară în… Țara Maramureșului

Duminică, 02 iulie 2017, a demarat „Tabăra de Creație” în domeniul filmului naturalistic – documentar, ce se desfășoară în cadrul unui proiect mai amplu „Focalizare prin obiectiv: Dezvoltare Durabilă” finanțat prin Programul de Cooperare Elveţiano – Român, implementat de Asociația Valea Verde din Sighetu Marmației.

Echipa de proiect (coordonator Peter Lengyel) a acumulat peste un an de experiență și s-a acomodat cu modalități și proceduri de creare a filmelor de scurt metraj având subiecte în special cu temă ecologică, reușind să fixeze pe „peliculă” scenarii interesante. După un an de muncă au rezultat peste cincizeci de filme – cu durata între 2 și 50 minute – care „lansează”, sperăm, și un nou brand în domeniul filmului documentar, Green Valley Films.

Tabăra de creație din aceste zile oferă cadrul profesionist pentru un schimb util de idei, pentru abordarea comună (echipa de proiect împreună cu peste 15 persoane – reprezentând mai multe organizații de mediu din zonă și din țară) a etapelor de lucru pentru conceperea și finisarea unui film: alegere subiect, documentare, crearea unor scenarii/ scripturi, filmarea propriu – zisă și… montajul. Se va ieși mult pe teren prin toată Țara Maramureșului, se va filma, se vor „urmări” subiecte, se vor finaliza filmele documentare și va rezulta o nouă serie de… filme – școală – experimentale.

Un regizor şi un operator sunt invitați să împărtăşească din cunoştinţele lor participanţilor la tabără. Se dorește să se ajungă, după încheierea taberei, la un progres și o capacitate crescută a participanților de a aborda sub formă de filme coerente, subiecte ecologiste, producând… creații care să poată atrage atenția publicului general asupra aspectelor de mediu.

Tabăra de creație ce se desfășoară pe parcursul a șapte zile, se va încheia duminică, 09 iulie 2017, când se va trage linie și se va analiza rezultatul… filmărilor!

Brîndușa Oanță

sursă foto: Alexandra Cerb




Recenzie – Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului (autor, Roxana Pontoș)

roxana-pontos2Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului – Radu Lazăr (foto), Teofil Ivanciuc (text)

Aproape de kilometrul 0 al Europei se întinde Țara Maramureșului, cu ceea ce a mai rămas din tradiții, din cultura ancestrală, din obiceiuri, din „oamenii fără pereche”… Prin aceste locuri, în care se amestecă necontenit lumea veche cu cea nouă, tradiția cu kitsch-ul ne poartă pașii Radu Lazăr prin fotografiile realizate și Teofil Ivanciuc prin rândurile sale. Cartea e asemeni unei invitații în gospodăria maramureșeanului de rând, e o însuflețire a caselor și satelor maramureșene, amplasate în diverse Muzee ale Satului din țară. E o lume ce vine din trecut și, care, din păcate, se pierde, încet, în prezent.

Albumul „Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” cuprinde referiri la ocupațiile și meșteșugurile practicate din moși strămoși de oamenii locului, ai căror păstrători mai sunt azi meșterii populari, atâți câți au mai rămas.

„Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” începe – cum se putea altfel ? – cu un capitol destinat prelucrării lemnului, care ne întoarce în timp, într-un loc unde lemnul era stăpân, unde mai exista din belșug această materie primă, care a permis ca aproape tot ce aparținea de o gospodărie să fie făcut din lemn – casa, anexele gospodărești, vasele și tacâmurile, războiul de țesut, sigiliile de lemn care marcau prescura de Paști, grapele pentru arat, lăzile de zestre… Puține din aceste lucruri mai sunt făcute în gospodărie. Tot aici pătrundem în interiorul casei maramureșene, unde găsim camera de gătit și locuit și o alta „de sărbători” care adăpostește haine, țoluri și alimente, pentru ca apoi să ne fie prezentată curtea cu acareturi și alte anexe, cu garduri împletite ori din scândură, unde azi locul obiectelor tradiționale este luat de lucruri la modă. Emblema Maramureșului, poarta de lemn sculptată, încărcată de simboluri ancestrale, încă nedescifrate se piede și ea în negura modernismului . Din prezentarea dedicată prelucrării lemnului nu puteau lipsi bisericile de lemn, acele bijuterii arhitecturale , unele dintre ele recunoscute ca făcând parte din patrimoniul UNESCO, unde muritorii sunt mai aproape de Dumnezeu, de credință.

După ce am făcut cunoștință cu gospodăria maramureșeană autorii ne prezintă Îmbrăcămintea și textilele de interior. Ne sunt prezentate portul femeiesc, cu năframă, cămașa albă, de bumbac, cu zadiile, pieptarele și nelipsitele zgărdane; dar și cel bărbătesc, cu pălărie, cămașa albă, curea de piele, pieptarul de pănură ori cojocul de piele, pantalonii și opincile. Îmbrăcămintea este adaptată atât sezonului cald, cât și celui de iarnă, având culori specifice văilor de pe care vin locuitorii satelor maramureșene – alb, verde, albastru, gri, negru. Chiar dacă este iar la modă, costumul tradițional maramureșean este tot mai des îmbinat cu elemente moderne – tocuri, ii, astfel încât, arareori mai vedem tineri îmbrăcați integral autentic. Cergile, covoarele, țolurile, ștergarele sunt și ele prezente în această parte a cărții, la fel cum de sute de ani ,”stau” pe ruda din camera tradițională maramureșeană, pe paturi, pe podele, ori împodobind icoanele. Traistele duc cu ele povestea culorilor văii de pe care vin.

Un capitol distinct este dedicat crucilor funerare, unde simbolul Maramureșului este reprezentat de Cimitirul Vesel din Săpânța și de imaginea celui ce l-a creat – Stan Ioan Pătraș. Cimitirul este un loc al reculegerii, al jalei, al tristeții, pe când cimitirul din Săpânța, prin epitafurile de pe cruci, face legătura între bocetul femeilor, priveghiul și celelate tradiții legate de înmormântare. Moartea este singurul lucru cert din viața omului”: nu se știe când sau cum vine. Dacă citim epitafurile de pe crucile de lemn din Săpânța vedem că vine oriunde, oricând, indiferent de funcția, de rolul ori rangul pe care îl are omul. Un lucru este cert, această prezentare a morții, a făcut ca Cimitirul Vesel să- și găsescă loc în topul cimitirelor lumii, cu toate că în el își dorm somnul de veci oameni simpli, obișnuiți. Lucrarea lui Stan Ioan Pătraș este azi continuată de către o parte din ucenicii lui. Din acest capitol nu sunt omise însă nici crucile funerare din piatră, îmbinările dintre lemn și metal folosite la Ieud.

Întâmplător sau nu, după capitolul dedicat crucilor funerare, urmează cel rezervat Olăritului. Această succesiune m-a dus cu gândul la versurile Iulianei Iosipescu: „Ca mâine – om putrezi-n morminte / Uitați nepomeniți de nimeni/ Căci mâine vor venii olarii/ Să fure lut din țintirime” ( Ulciorul). În Maramureș olăritul se mai practică azi de către o singură familie din Săcel. Acest meșteșug a dispărut după ce, la începutul veacului trecut existau, așa cum ne spun autorii, numai în Săcel, 30 de meșteri, și cel puțin 18 locuri de producție în Maramureșul istoric.

Deopotrivă loc al credinței, al misterului dar și al descântecelor, al ielelor și vâlvelor, Maramureșul este reprezentat și de măști. În capitolul dedicat Măștilor ritualice, aflăm că acestea sunt nu doar cele pe care le vedem cu prilejul sărbătorilor de iarnă, ci și mascoidele caricaturale, mascaroanele de pe porțile tradiționale, măștile costum  „rituale, teatrale și funerare”. O parte dintre acestea au mai rămas doar în poveștile spuse la gura sobei, la fel cum, probabil, va rămâne și acest meșteșug al făuririi măștilor, dacă ținem cont că, azi , mai există un singur „meșter specializat”.

Cândva nelipsite din satele maramureșene, azi devenite obiecte de sărbătoare, ori doar de decor, opincile își găsesc loc în capitolul Confecționarea opincilor, unde este descris modul în care acestea luau naștere, dar și cum se purtau.

„Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” are capitole în care se regăsesc Cojocăritul, Coșuri și alte împletituri, Fierăritul, Cununi de mireasă și podoabe, Dogăritul, Confecționarea draniței, Prelucrarea cânepii, Producerea spetelor, Alte ocupații și meșteșuguri.

Textul cărții scris de Teofil Ivanciuc este însoțit de fotografiile realizate de Radu Lazăr ale produselor realizate de meșteri populari, dar mai ales de chipurile celor care încă mai practică activitățile tradiționale.

Această carte stă mărturie că în secolul XXI satul tradițional din Maramureș trăiește, încă. Avem în față o carte – tribut dedicată „meșteșugarilor locului” care, în plină epocă tehnologică, au curajul să își practice ocupațiile tradiționale, dar, e și un semnal de alarmă că o parte dintre acestea vor dispărea odată cu practicanții lor. „Personajele” din fotografii sunt oameni în vârstă, ceea ce înseamnă că, probabili, mulți dintre meșteri nu mai au, din păcate, cui transmite tainele practicării meșteșugurilor tradiționale.

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Lucian Bogdan