Vă invit la micul (și, deja, aproape tradiționalul) tur de aerisire post – sărbători.

De data aceasta, mergând pe jos, ca de obicei, vom descoperi (în funcție de cum gestionăm timpul), umbrele unor construcții care nu mai există azi: 5 sinagogi, ghetoul evreiesc din 1944, 4 capele, 4 cimitire, 3 biserici, 2 monumente publice, 2 spitale, 2 poduri peste Tisa, 2 băi publice, 2 gări pentru „mocănițe”, 2 închisori, portul de pe Tisa, o fortificație medievală, o moară de sare, un teatru, uzina care producea electricitatea orașului, prima fabrică, cea mai veche casă locuită din oraș, stâlpul infamiei, locul unei bătălii…

Poate participa orice persoană cu vârsta peste 6 ani şi condiţie fizică medie.

Ca de fiecare dată, turul pe care-l propun este absolut gratuit, dar, dacă doriți, puteți face o donație pentru un ONG local care sprijină copiii aflați în dificultate: Asociația Kiwanis Club Maramureș, nr. de cont: RO35RNCB0185154349370001.

Ne vedem sâmbătă, 14 ianuarie, ora 14, în fața cofetăriei „Cristina” (fostă „Ileana”) de lângă OMV şi aduceţi-vă şi prietenii cu voi!

Teofil Ivanciuc

Recent a fost publicat un studiu care sintetizează câteva aspecte ale istoriei nobilimii maramureșene, cea mai numeroasă din Regatul Ungariei și, mai apoi, din Principatul Transilvaniei, respectiv din Imperiul Habsburgic.

Cu una din cele mai mari vechimi din regiune (primul nobil localnic fiind atestat în al doilea deceniu al secolului al XIV-lea), corpul nobiliar comitatens a fost alcătuit preponderent din români (de religie predominant ortodoxă și, apoi, greco-catolică), urmați de către maghiari (initial calvini iar apoi și romano-catolici) și de alte nații.

Astfel, numărul total al nobililor maramureșeni a ajuns, la apogeu, la aproximativ 30.000 de suflete, caracterul de „comitat nobiliar” al Maramureșului fiind dat, în proporție de două treimi, de micii nobili români, urmașii celor cca 280 de familii „antice” (atestate înainte de anul 1550), din care au provenit, apoi, restul.

Această stare a fost împărțită în două categorii principale: donatarii, adică nobilii vechi, proprietari funciari și scutiți de taxe (în majoritate români rezidenți ai așezărilor rurale), respectiv armaliștii, care dețineau doar un blazon însă nici un petec de teren, majoritatea ultimilor fiind vorbitori de maghiară din târgurile de coroană.

În comitat s-au aflat, conform articolului semnat de Teofil Ivanciuc, numai 36 de familii de aristocrați (23 conți și 13 baroni), dintre care doar 3 de-ai locului (2 maghiari de origine română și 1 evreu), la care s-au adaugat cei intrați în clasa superioară prin căsătorie.

Nobilii maramureșeni și-au obținut statutul privilegiat prin originea străveche și prin luptă, ei fiind de o vitejie redutabilă, dovedită în slujba regilor ungari, a principilor transilvăneni, respectiv a împăraților austrieci. Ei erau destul de pauperi, majoritatea locuind în reședințe țărănești (case de lemn), foarte puțini având conace sau curii de piatră, unul singur având un castel propriu-zis. Se mai diferențiau de restul și prin anumite elemente ale costumului purtat. Modestia lor materială se trăgea mai ales de la cutuma locală, care însemna împărțirea averii (și titlului) în părți egale între toți fiii familiei, neprivilegiind doar primul născut, precum în alte țări.

Nobilimea mică și-a pierdut drepturile în anul 1848, iar aristocrația, în anul 1919.

Lista nobililor prezentată în studiu, departe de a fi completă, conține în acest moment 1623 de patronime și variante, atât de maramureșeni get-beget (960 de nume, dintre care 659 de familii românești și 301 – maghiare, austriece ș.a.), cât și de nobili veniți – mulți dintre ei temporar – din alte părți, mai ales după anii 1700 (663 de patronime).

Articolul, apărut în „Revista arhivei maramureșene”, nr. 15, 2022, poate fi citit aici:

https://teofil-ivanciuc.weebly.com/din-istoria-nobilimii-maramure537ene-aristocra539ia-lista-numelor-de-familie.html

Salut, Sighet!

Acordarea titlului de „Cetățean de Onoare al Sighetului” domnului Petru Codrea a scos din bagajul ideologiei marxist – leniniste (prin directorul Institutului Elie Wiesel) „argumente” de condamnare a acestei onorări, pentru „sensibilizarea” opiniei publice, amplificând vinovății inexistente, fără nicio conexiune cu obiectivul Institutului de-a găsi/ identifica adevărații criminali/ fasciști care au reușit să scape de justiție. Probabil în virtutea trecutului comunist bogat pe care-l are conducătorul Institutului, Alexandru Florian (tatăl acestuia, Radu Florian, a fost un „excelent” profesor de marxism – leninism după anul 1948 până în 1989) și-a propagandei atee pe care o desfășura înainte de anul 1989 (este autorul cărții „Cunoașterea științifică și apusul zeilor”, vezi AICI), acesta își justifică salariul, din bani publici, vânând foștii… anticomuniști. Mai mult, Alexandru Florian ne-a „tras de urechi” chiar în sediul Primăriei Sighet, probabil pentru intimidare, la o zi după acordarea titlului de Cetățean de Onoare domnului Petru Codrea. Este a doua oară când Alexandru Florian ne dă o lecție… oportunistă. În urmă cu cinci ani (2017) același Institut Elie Wiesel a încercat să „extragă” din patriomoniul orașului nostru Casa Memorială „Elie Wiesel” pentru o presupusă mai bună gestionare. Protestul transmis presei de către prof. Gheorghe Todincă, directorul de atunci al Muzeului Maramureșean (vezi Aici) și opoziția întregii comunități locale, a mass mediei și prin vocea jurnalistului Teofil Ivanciuc (vezi AICI), au blocat „inițiativa”.

Cunoaștem crimele comunismului, „tolerat” prea mult timp de Occident în Estul Europei, zecile, sutele de mii de arestări, cu procesele mincinoase, Holodomorul ucrainean (vă spune ceva?), gulagul, morții din închisori, „reeducarea”, duritatea pe care „cizma roșie sovietică” o aplica contestatarilor „bunelor lor intenții” ba chiar și prietenilor din zona lor de influență (nota bene: modelul lor de colaborare și „denazificare” este din nou aplicat în Ucraina de către Rusia). Forțe „oculte” s-au opus condamnării crimelor comunismului atât la noi în țară cât și pe plan internațional.

Asociația „Firul Vieții” din Sighet, fondată de intelectuali care sunt consecvenți principiilor de moralitate și demnitate umană, a susținut acordarea titlului de „Cetățean de Onoare” domnului Petru Codrea, cunoscând contextul local și realitatea evenimentelor din Sighet din anii nedreptei condamnări (1948). După anul 1946 (alegeri „libere”), România a fost condusă de „trimișii” Moscovei care umileau și condamnau (iese din discuție justiția care trebuia și a fost firesc aplicată criminalilor de război, în conformitate cu legislația penală internațională și cu actele elaborate de Procesele de la Nürnberg) absolut toți opozanții regimului, prin acele Tribunale ale poporului, în care activau oportuniști analfabeți care simțeau mirosul sângelui.
Domnul Petru Codrea a conviețuit și conviețuiește în bune relații cu toată comunitatea locală, inclusiv cu cea evreiască. Țelul lor, al grupului de elevi de la cel mai mare liceu din Sighet, elevi între 16 – 18 ani (Petru Codrea s-a născut în anul 1931), în acei ani tulburi, a fost opoziția față de ocupantul sovietic, ei erau DOAR luptători profund religioși și sinceri ANTICOMUNIȘTI. „Bunele intenții bolșevice” erau prezente și în Maramureș, colectivizarea forțată, distrugerea democrației, anihilarea elementului țărănesc românesc veritabil, interzicerea unor culte religioase etc., au generat revolta anticomunistă! La 17 ani (vârsta la care, spre exemplu, aproape toți tinerii până în anul 1989 din România erau „prin jurământ” formal UTC-iști, neavând – atenție! – nicio vină) lupta lor se concentra împotriva celor care transformau violent și România într-un gulag.

Acei tineri liceeni, condamnați la 19 august 1948 la ani grei de închisoare, n-au avut absolut nicio atitudine ostilă/agresivă împotriva evreilor, n-au săvârșit niciun act criminal, n-au avut nicio interacțiune nedemnă față de populația locală evreiască, puțină, care rămăsese după deportările inumane din anul 1944. Ei răspândeau doar manifeste ANTICOMUNISTE și „complotau” pentru înlăturarea Guvernului Petru Groza 4 (vicepreședinți Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Iosif Chișinevschi etc.) instalat prin fraudă, în „numele” proletariatului și-a „luptei de clasă”.

Azi, la Sighet, avem un Memorial al Victimelor Comunismului și al Rezistenței (în celula 74 apare și domnul Petru Codrea alături de tinerii din „lotul Vișovan”), care „vorbește” mai bine decât orice altă mărturie despre decimarea premeditată a elitei românești, laică dar și religioasă, elită care ar fi putut ține piept „omului nou” și care trebuia să dispară. Maramureșul s-a învecinat cu fratele cel mare de la răsărit (URSS) și la indicațiile tovarășilor (majoritatea instruiți la Moscova) instalați în toate funcțiile din statul bolșevic – muncitoresc, acționau la comandă, dădeau sentințe fără procese, judecau după „prietenii”, favorizau turnătorii, îndoctrinau populația. Astfel de condamnări au primit elevii de la Liceul din Sighet, iar în Fișele lor matricole penale – la o analiză atentă – se poate sesiza „calitatea” actului de justiție „populară”. Maramureșenii au luptat cu arma în mână, în munți, nu împotriva evreilor ci a bolșevicilor care „au numărat voturile” (conform principiului stalinist) și au ucis democrația în România pentru zeci de ani. Memorialul Sighetean este un proiect european. Oare ar trebui desființat pentru că – după cum spuneam – în celula 74 apare și actualul Cetățean de Onoare al Sighetului?

Avem un RESPECT deosebit pentru mica noastră comunitate evreiască sigheteană, RESPECTĂM suferința produsă și condamnăm fără nicio ezitare Holocaustul prin care a fost suprimată populația evreiască a Sighetului în anul 1944 (sub autoritățile hortyste). Ne înțelegem extraordinar aici, ba chiar suntem legați de prietenii curate, relații interumane firești, eu fiind unul dintre autorii Laudatio-ului pentru acordarea titlului de „Cetățean de Onoare al Sighetului” Doamnei Heidi Fried, scriitoare de prestigiu, supraviețuitoare a Holocaustului, o extraordinară promotoare a toleranței și a înțelegerii între oameni, un model și o mândrie pentru sigheteni, o Doamnă care îi respectă pe români.

Își închipuie cineva (poate doar cu rea credință!) că am fi putut promova pentru titlul de „Cetățean de Onoare al Sighetului” o persoană care ar fi acționat în vreun fel împotriva evreilor, concitadinii noștri? Este atât de inadecvată și mincinoasă abordarea (care se transmite  în mass media) că un luptător ANTICOMUNIST , un tânăr de 17 ani, în Sighetul anului 1948, avea vreo problemă cu evreii. Problema tinerilor  de atunci – care se repetă azi în Ucraina – era modelul sovietic de „pacificare” a României.

De altfel, din așa numitul „lot Vișovan” de la Sighet, cel care a făcut cea mai multă închisoare dintre elevi (aproape 13 ani), Nistor MAN (născut în anul 1929, actualmente profesor pensionar), coleg de suferință cu Petru Codrea, a fost decorat în anul 2018 de către președintele României, dl. Klaus Iohannis cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler. Păi ce faceți, dragi foști nomenklaturiști, nu îl puneți la punct pe dl. Iohannis? Cum a îndrăznit să acorde Ordinul altui luptător ANTICOMUNIST dragoșist? Greșește și Președintele României?…

Avem parte și în zilele noastre de foarte multă manipulare, fake-uri și ură generată din partea unor foști „tovarăși” ajunși în instituții ale statului român, care nu concep totuși că și Comunismul TREBUIE condamnat. Clar, doar ideologia cominternist – stalinistă trebuie/ trebuia condamnată și nu foștii membri obișnuiți, nevinovați, ai Partidului Comunist Român și ai altor organizații atee. DOAR conducătorii care au făcut – prin intermediul unei tagme  obediente de „patrioți” – mult rău României. Țapul ispășitor a fost „tovarășul” Nicolae Ceaușescu, ucis „democratic”, de Crăciun.

Credeți că foștii UTC-iști, propagandiștii PCR –ului etc. ar fi trebuit arestați și terorizați după anul 1989? Să se fi aplicat modelul bolșevic (exact ca în 1948) și foștilor mulți… „tătuci”? Nu, nicidecum, trebuiau pedepsiți doar conducătorii dovediți – prin justiție imparțială – că au la activ crime, care au fost torționari etc. Dar – din păcate – și foștii torționari au trăit bine în noua democrație, cu pensii consistente, iar alți mulți „foști” ne gestionează și azi, democratic, viețile.

Și, în final, haideți să facem un exercițiu ABSURD de imaginație. Rusia de azi, cu nostalgii imperial – URSS-iste, a declanșat un război ticălos („acțiune specială de denazificare”) împotriva Ucrainei, acuzând-o de… fascism. Să dăm crezare Rusiei, ca și în 1948? De-acolo sunt părinții comunismului, nu? Și, dacă Rusia susține asta (exact ca și în România anilor postbelici) și le dăm „credit” înseamnă că SUA, Occidentul tocmai ajută o țară „fascistă”?!… Ce ziceți, stimabililor care judecați strâmb? Sau, dacă – ferească Dumnezeu!! – câștigă Rusia „teren” ucrainean, vă dați seama câte condamnări ale patrioților ucraineni vor fi făcute sub acuzația de „fascism”?… Ceva este putred în… Est?!
Au avut dreptate bolșevicii și slugile lor care au condamnat niște tineri anticomuniști – și nu doar pe ei – în anii ’40 – ’50, după ce au ocupat și impus un regim ateu, sângeros, criminal în țara noastră? Este un „model” replicat și azi dinspre răsărit?!

Judecați ce fel de dreptate este aplicată puținilor luptători anticomuniști rămași în viață și nu uitați: întotdeauna (din păcate!) dictaturile – de orice natură – au făcut „legea”, ne-au fabricat sentințe și… istoria! Sper  ca opinia publică, societatea civilă, să analizeze imparțial faptele și dovezile trecutului (și mai ales ale prezentului) vehiculate pe toate palierele mediatice și – mai sper – să nu ajungem niciodată să (re)studiem Istoria  Românilor scrisă de… Mihail Roller!

Ion Mariș (membru al Asociației Firul Vieții – Sighet)

Maramureșul îl sărbătorește azi pe Vasile Oanea. Vasile Oanea din Breb. Care nu-i declarat oficial nici ambasador al turismului, nici tezaur uman viu, nici cetățean de onoare, dar pe care, cunoscându-l, știm și că ne reprezintă admirabil, și ce comori tezaurizează și că ne onorează. Am adunat aici, azi, când împlinește 70 de ani, câteva cuvinte sincere, de la câțiva prieteni, căci cuvintele, sinceritatea și prietenii contează cel mai mult pentru Vasile.

Teofil Ivanciuc:
„Vasile Oanea, cărturar, poet, fotograf, cameraman, tezauritor (deși acest termen nu e în DEX, este cel mai potrivit ce ar putea fi utilizat aici) neobosit al valorilor patrimoniale ale satului Breb, împlinește azi o frumoasă vârstă, intrând oficial de-acum, cum s-ar zice, în categoria seniorilor, deși în suflet rămâne veșnic tânăr.
De-a lungul ultimelor decenii, acesta a imortalizat în fotografii, film și pe coli albe de hârtie toate evenimentele notabile ale satului și practic pe toţi brebenii, care s-au născut, au crescut, trăit, împlinit și apoi unii s-au și petrecut din lumea aceasta sub ochii săi atenți.
Arhiva sa de fotografii şi însemnări se constituie într-un alt fel de cronică a satului, fără de care nu se mai poate scrie istoria Brebului. Vasile Oanea este un altfel de Stan Pătraş, care lucrează cu mijloace cărturăreşti și care diferă de artistul săpânţean prin sensibilitatea şi candoarea sa înnăscută.
Cu clopul maramureșean pe cap, imaginea lui Vasile ne-a reprezentat de nenumărate ori peste hotare, artiști de pe meleaguri mai apropiate ori îndepărtate dedicându-i și un album foto, și articole de revistă și filme documentare, el apărând până și pe cărți poștale…
Cu ușa, timpul și inima veșnic deschise și puse generos la dispoziția tututor, Vasile Oanea a făcut atât de multe pentru Breb și pentru Maramureș încât nu vor fi știute niciodată și oricum, nu ar putea fi amintite în câteva rânduri.
Să ne trăiești, prietene Vasile, te felicităm pentru tot ceea ce ai făcut și vei mai face, sperăm, pentru comunitate! Maramureșul îți mulțumește! La mulți ani!”

Pr. Vasile Marian Pop, familia și consătenii iubitori de frumos:
„Dacă sufletul e cel ce ține în viață trupul, desigur, pasiunea e cea care însuflețește un artist. Vasile Oanea e omul pasionat de frumos și artistul ce trăiește fiecare moment la maxim. Îi dorim ca mulți ani de acum, să exceleze în căutare frumosului în sufletele celor din jurul lui”.

Rada Pavel:
„Vasile Oanea e născut în Breb, trăiește în Breb, e una cu Brebul, dar, fără să fie nicio secundă rupt de realitate, cu toată luciditatea, respiră într-o lume a lui și simte cum nu se simte pe orice uliță a Brebului. Asta știe tot satul și de asta își dau seama sutele de vizitatori care l-au cunoscut la el acasă, de cum i-au trecut pragul. E o povară să fii diferit, neîmpăcat, incoruptibil, într-o comunitate încă visceral tradițională? De bună seamă că e. E o binecuvântare să fii diferit, sensibil, să observi în tot și în toți bunătatea și valoarea? De bună seamă că e.
Dragă Vasile, de 70 de ani, îți porți dârz pe umeri și povara, și binecuvântarea, iar noi nu ți-am mulțumit încă pentru ce ești, pentru cum slujești Maramureșul, pentru ușa pe care o ai veșnic deschisă, pentru cum dai și dai, fără să ceri și fără să primești niciodată nimic. Primește măcar urarea de azi: la mulți ani, sănătoși, cu inspirație, cu oameni buni în preajmă! Și fii mai blând cu tine!”

Irina Pocrișer & Radu Gadola:
„La mulți ani și mulțumiri pentru tot ceea ce reprezentați pentru satul nostru. Știm că de multe ori sufletul dumneavoastră se îndoiește de însemnătatea a ceea ce faceți, spuneți sau simțiți, însă să știți că sunt mulți oameni deschiși la suflet să primească toată înțelepciunea adunată în cei 70 de ani! Sănătate și inspirație, mulți ani de-acum încolo! Cu drag și respect, Irina & Radu!”

Dragoș Călin
„Domnule Vasile, am trecut din întâmplare prin sat. M-ați primit cu o pălincă, cu pisici și cu drag! Vă urez să vi se întoarcă înzecit, să vă găsesc mereu la fel de binevoios și zâmbitor!”

Alex Robciuc
„Astăzi, 20 Septembrie, este ziua de naștere a unui prieten drag, Vasile Oanea. Am fost rugat să scriu 2-3 rânduri. Un lucru aproape imposibil când vine vorba despre un om ca Vasile Oanea. Exemplul său ne arată că poți fi fericit cu orice stil de viață ai alege să ai, important e să faci lucruri din pasiune, nu din ambiție, să rămâi un prieten apropiat celor pe care i-ai cunoscut mai îndeaproape, chiar dacă îi vezi mai rar, să cauți să te simți împlinit cu realizările tale și să le împărtășești fără a te lăuda sau a ieși strident în evidență. Vasile Oanea, trăind astfel, a rămas un om cu suflet bun și asta se vede de când îl întâlnești prima dată. La mulți ani!”

Gabriel & Roxana Motica
„Om bun, cu sufletul curat, răbdător, plin de iubire si apreciere pentru cei care-l înconjoară, Vasile Oanea este recunoscut pentru aceste valori, destul de rar întâlnite în zilele noastre. Un om bogat prin toată zestrea sufletească strânsă de-a lungul timpului, pe care o împărtășește cu toți cei care îi intră pe poartă. Mulți ani înainte!”

Dia Somogyi:
„Tu, Vasile drag, cred că nici să îți fi dorit, nu puteai să vii pe lume într-o zi mai potrivită precum miezul toamnei! Tu și Toamna, simbolurile blândeții, armoniei, complexului profund. Și tu, și Toamna, deopotrivă aducători de emoții puternice și frumoase, miresme și arome particulare, embleme de nostalgii și iubiri simbolice! Îți doresc din inimă, dragă Vasile, să porți mereu în tine același „nu-știu-CE” și „nu-stiu-CUM” plin de blândețe, să-ți păstrezi mereu sufletul pur copilăros și mintea limpede, gura și degetele vesnic ticluite cu vorbe și rime potrivite! Te îmbrățișez spontan, puternic și cu mult drag, după obicei! La mulți ani plini de veșnicii! Ce bine că exiști, că avem șansa să fim contemporani cu tine!”

La mulți ani, cu tot ce-i bun și din partea redacției Salut, Sighet!

Salut, Sighet!

Foto reprez.: Alex Robciuc
Foto interior: Gabriel Motica

Revin, după ziua aniversării primei atestări documentare a orașului (nota de subsol 1), la dilema care a suscitat interesul multora, începând din secolul XIX până azi: cine au fost, oare, primii locuitori ai Sighetului?
Misterul poate fi elucidat prin intermediul a trei tipuri de surse:

1. Documente scrise
2. Clădiri martor
3. Dovezi arheologice

1. Prima mențiune cunoscută a Sighetului, dublul privilegiu din 1326 (2), precum și toate celelalte documente emise în secolul respectiv (din anii 1334, 1335, 1346, 1352 etc.), menționează localitatea exclusiv în calitate de colonie regală locuită de „oaspeții” catolici saxoni și de maghiari, nicidecum de către români, slavi, teutoni ori alte nații.
Singurul act veritabil invocat de „tabăra cealaltă”, dat la Sighet în 1349 de către Ioan, voievodul Maramureșului (3), reprezintă un simplu raport către regele Ungariei, prin care voievodul, împreună cu omul maghiarilor, confirmă îndeplinirea unui ordin primit de la rege, din categoria relaţiilor vasal-suzeran. Regele le-a trasat sarcina de a-l repune în posesie pe Giula de Giulești, iar cei doi răspund: „am mers în pomenitele sate, unde, după ce am chemat pe toţi cnezii pomenitului ţinut, pe vecinii şi megieşii lor, am dat în stăpânire…”, lămurind astfel faptul că adunarea românilor nici măcar nu a avut loc la Sighet, cum susțin unii, ci la Giulești și Mestecăniș, orașul nereprezentând decât locul emiterii diplomei (care, deci, nu a fost reședință voievodală!). Iar în plus, se știe că voievodul Ioan rezida la Rozavlea, nu la Sighet…

E adevărat că în oraș se aduna regulat Congregația nobiliară a comitatului, alcătuită pe atunci exclusiv din cnezii români din diferite sate, însă aceasta era o instituție pur regală, nicidecum una românească…

Voievozii Balc și Drag, care au stăpânit Sighetul vreme de doar 12 ani (1392-1404), însă nu în calitate de voievozi români, ci ca feudali susținuți de către regele Ungariei, nu au locuit nici ei în oraș ori în Maramureș, ci în „castrul Belch” de lângă Seini (comitatul Sătmar), azi dispărut.

Contextul în care elita românilor maramureșeni ortodocși a emis în 1404 singurul document pur autohton dat la Sighet (hrisov slavon, nu latin, absolut unic, necunoscut însă nici lui I. Mihalyi de Apșa, nici lui Al. Filipașcu), rămâne nelămurit (4).

Extrem de important, nici un document nu menționează, pentru vatra Sighetului, vreo pretenție venită din partea românilor din vecinătate (ei fiind maeștri ai revendicărilor teritoriale, pe care le reiterau și la 1-200 ani de la momentul pierderii), așa cum s-a petrecut de-a lungul veacurilor XIV-XV în cazul altor colonii maramureșene (Câmpulung, Teceu, dar și Remeți).
Faptul că românii medievali nu au pretins niciodată că teritoriul orașului ar fi fost cândva al lor, reprezintă cea mai clară dovadă că Sighetul nu le-a aparținut.

Supoziția că acolo a fost un străvechi loc public de târg și punct de întâlnire pentru întregul Maramureș (bazată pe toponimul slav „sihot”-târg), deși ispititoare și plauzibilă, nu este susținută de nici un fel de dovezi.

Apoi, până și majoritatea cercetătorilor români (V. Bogrea, T. Papahagi, N. Drăganu, I. Iordan. E. Petrovici ș.a.) susțin originea maghiară a numelui locului (5) (din „sziget”- insulă), nu slavă ori dacică…

În fine, toți cetățenii urbei menționați în actele medievale au avut nume maghiare sau germane, ei fiind catolici ca religie (ulterior Reformei – calvini, iar mai apoi, amestecați).
Se cunoaște o singură excepție, Mihai Ştibor (cu tată probabil polonez, dar român giuleştean după mamă), care a fost amintit ca locuitor al Sighetului între anii 1461-1471.

Abia începând din anul 1698 sunt menționați în oraș rezidenții români: fraţii Rişco veniți din Biserica Albă, în 1715 familiile Mich de Iapa şi Codrea de Berbești, apoi în anii următori familiile Rednic, Jura, Moiş, Danci, Ieudean, Demian, Hodor etc.
Acești români (alături de ucraineni), s-au organizat ca parohie în 1723, fiind acceptaţi ca cetăţeni ai urbei în 1781, preluând primăria după 1918 și ajungând majoritari după anul 1944.

Arhivele păstrează lungi liste ale cetățenilor și proprietarilor din oraș care dovedesc aceste lucruri.

2. Unica clădire medievală rămasă în Sighet este actuala biserică reformată, toate mențiunile sale documentare (care încep în anul 1352) vorbind despre un lăcaș catolic, iar după 1540, calvin.
Nici un act nu spune că biserica ar fi fost vreodată răsăriteană…
La biserică s-au efectuat două serii (limitate) de săpături arheologice (6) , acestea dezvelind probe atribuibile coloniștilor și neconținând nici un element cert ortodox ori românesc (și nici teuton sau dacic!), suprapuse peste urme din epoca bronzului.
De fapt, stilul arhitectonic al bisericii, gotic cu elemente de tranziție de la romanic, este pur occidental, tipic pentru prima jumătate a sec. XIV, nicidecum din intervalul 1050-1150, așa cum și-au închipuit, cu o imaginație lipsită de suport științific, unii istorici ai locului…
Pictura bisericii, datată în sec. XIV-XV, a fost, din punct de vedere tematic și stilistic, de tip catolic, după cum au dovedit-o inclusiv cei mai titrați istorici de artă români: V. Vătășianu, V. Drăguț (7), ș.a.
Orientarea est-vest a clădirii și presupusa lipsă a sacristiei (neprobată, deocamdată, științific) nu dovedesc nimic: acest tip de orientare a fost practicat atât de ortodocși cât și de catolici, iar în foarte multe cazuri sacristiile nu au fost întrețesute în zidăria lăcașului inițial, fiind în plus și reconstruite în mod repetat (precum la catedrala catolică din Alba Iulia) (8) .

Privind împrejur, observăm că în puținele locuri unde românii transilvăneni au locuit în orașe, ei și-au construit biserici care dăinuie acolo și azi: Brașov, Hunedoara sau Lipova, doar la Caransebeș lăcașul ortodox dispărând în timp și fiind redezvelit de către arheologi.
În schimb, în majoritatea celorlalte orașe (Cluj, Sibiu, Oradea, Arad etc.), românii și-au ridicat primele lăcașuri de cult abia în secolul XVIII, precum la Sighet (biserica de lemn greco-catolică româno-ucraineană, înălțată în 1746 și rezidită în piatră după anul 1804).

3. Restul cercetărilor arheologice de pe raza municipiului, puține câte au fost (9), au relevat două lucruri :
– vatra veche a așezării medievale, din jurul bisericii reformate, a început să fie locuită de către coloniști în jurul anului 1300, aceștia fiind primii orășeni (10);
– singura așezare autohtonă veche cunoscută în apropiere, de secol XII-XIII, a fost marele sat de pe Valea Mare (aflat la 4 km distanță de centrul urbei și numit, probabil, Dănești), aceasta dispărând însă odată cu sosirea coloniștilor străini (11) .

Referitor tot la etnia primilor locuitori, cercetătorii sunt practic unanimi: atât în Transilvania, cât și în Moldova și Țara Românească, cvasi-totalitatea orașelor medievale de dinainte de anii 1350 au fost întemeiate de către germani, maghiari, italieni ș.a., nu de către români (12) .

Concluzionând critic, fără preconcepții, partizanate ori frustrări istorice de orice fel (13) , toate dovezile existente acum (de vor apărea noi date, voi reveni) atestă că Sighetul a fost fondat de către oaspeții regali, punct de vedere împărtășit de majoritatea istoricilor români moderni (14).

–––––––––––––––––––

Note:

1). 14 mai 1326, sărbătorită de obicei de către oficialități doar o dată la 10 ani și în plus minimalizată, pueril, de unii: „este doar prima dată cunoscută momentan, nicidecum data fondării”, de parcă nu aproape toate așezările lumii s-ar afla în exact aceeași situație…
2). T.I., „Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureşene“, în “Revista Arhivei Maramureşene“, nr. 9, Baia Mare, 2016. Primele nume de sigheteni cunoscute sunt preoții romano-catolici Ioannes și Benedictus.
3). I. Mihalyi de Apșa, „Diplome maramureșene din secolul XIV și XV”, Sighet, 1900, p. 28-29.
4). N. Iorga, ”O mărturie din 1404 a celor mai vechi „moldoveni”, București, 1925 și T.I., „Acte medievale româneşti emise la Sighet“, în „Revista Arhivei Maramureşene“, nr. 7, Baia Mare, 2014 (printre altele, în intervalul 1326-1329 proaspăt înființatul oraş pare să fi fost distrus ori cucerit de către românii maramureșeni).
5). T.I., „Sighet: nume dacic, slav sau maghiar?”, în „Maramureş.Vatră de istorie milenară“, VIII, Cluj-Napoca, 2016.
6) C. Kacso, ”Repertoriul arheologic al județului Maramureș”, vol. I, Baia Mare, 2015 și T. I., „Completări la repertoriul arheologic al judeţului Maramureş”, în „Marmaţia”, 14, Baia Mare, 2017.
7). V. Vătășianu, „Istoria artei feudale în Țările Române”, București, 2001 și V. Drăguț, „Arta gotică în România”, București, 1979.
8). Mai pe larg la: T.I., „Demitizarea istoriei: despre biserica reformată din Sighet”, în “Maramureş. Vatră de istorie milenară“, VIII, Cluj-Napoca, 2016.
9). Dintre cele 16 situri arheologice de pe raza Sighetului incluse în Repertoriul Arheologic Național, numai punctul biserica reformată și așezarea de la Valea Mare aparțin evului mediu.
10). Dr. C. Kacso, op. cit.
11). R. Popa, ”Urmele unui sat părăsit din feudalismul timpuriu în hotarul Sighetului Marmaţiei”, în ”SCIVA”, 26.2, Bucureşti, 1975. Celelalte sate autohtone dimprejur: Iapa, Vad, Tisa sau Slatina, sunt menționate documentar în secolele XIV-XV, la fel ca Sarasăul – loc unde arheologii au dezvelit însă și urme din secolele IX-XI și XII-XIII.
12). L. Rădvan, „Orașele din țările române în evul mediu (sfârșitul sec. al XIII-lea – începutul sec. al XVI-lea)”, Iași, 2011, apoi lucrările scrise de Ș. Papacostea, D. Căprăroiu, T.O. Gheorghiu etc.
13). Există persoane convinse că orașul a fost „reședință voievodală românească ocupată de unguri”, simțindu-se confortabil doar cu istoria naționalistă de inspirație interbelică ori ceaușistă și refuzând să accepte multiplele probe științifice existente, însă cele de mai sus au fost scrise pentru cei care vor să cunoască istoria așa cum a fost ea…
14). Ioan Aurel Pop (președintele în exercițiu al Academiei Române), ”Le pays du Maramures au XIVe siècle – interférences ethniques et confessionnelles”, în ”Studia Universitatis Babes-Bolyai. Historia”, 1, Cluj-Napoca, 2011; Radu Popa (cel mai de seamă medievist al Maramureșului), ”Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea”, București, 1970; Paul Niedermaier, ”Geneza orașelor medievale în Transilvania”, București, 2016, Livia Ardelean, Marius Diaconescu și alții.

Teofil Ivanciuc

Turnul 1 de pe vf. Solovan de la Sighet, punct de belvedere și observație, cu restaurant și popicărie (pe vremea când accesul, pe serpentinele intacte, se putea face și cu șarete trase de măgăruși), dispărut prin anii 1960-70.

Vă mai amintiți de celelalte turnuri de pe dealurile sighetene?
Vor fi avut și alte orașe asemenea structuri?

Teofil IVANCIUC

Foto (stânga): din arhiva d-lui William Oshrin
Foto (dreapta): din arhiva d-lui Teofil Ivanciuc

În urma discuției în direct de ieri, de pe Facebook, dintre domnul Ion Mariș și subsemnatul („Sighet – există soluții pentru actuala criză?”), am reținut câteva concluzii pe care le redau succint.

– Orașul este administrat foarte prost, nefiind în stare nici măcar să-și cheltuie banii alocați (au rămas 13 milioane lei necheltuiți de anul trecut, în schimb s-a cerut mărirea taxelor locale!).

– Sighetul are cele mai proaste drumuri dintre municipiile Transilvaniei (mai mult de jumătate din străzi sunt neasfaltate), dar nimeni nu caută și nu aduce soluții, astfel ca măcar lungile artere periferice (Iapa-Grui până la capăt, la fel și Valea Ungurească, Câmpu Negru, Valea Cufundoasă, Șugău, Mocăniței, Valea Mare, Lazu Șesului ș.a.) să aibă minimalul strat de asfalt; ce să mai zicem de craterele din asfalt ori de trotuarele impracticabile (îi rog pe aleși să parcurgă, pe jos!, strada A. Mureșanu); în schimb, aducem autobuze electrice…

– Lipsa de transparență e totală, nu știm nici ce bani publici se cheltuie, nici cum anume.

– Clădirile emblematice ale urbei se prăbușesc pe trecători, inclusiv cele proprietate a municipiului: Sala „Viorel Costin”, Casa „Ioan Mihalyi de Apșa”, Cinematograful „Mara” ș.a.

– Avem cel mai scump serviciu de salubritate din România (nicăieri nu mai costă 19 lei/pers.!), dar aproape toți aleșii locali au ținut partea Herodot SRL atunci când s-ar fi putut rezilia contractul și aduce un alt operator de salubritate.

– Aparatul public este supraîncărcat: șoferi la Primărie (deși toți edilii și angajații au permis de conducere), o armată de oameni la Urbana (dar asfaltările, pietruirile, întreținerea spațiilor verzi etc., sunt făcute de alte firme), Casă de Cultură municipală („ascunsă” în cadrul Centrului Cultural) – care nu-și poate justifica deloc activitatea, 7 restauratori la Muzeul Maramureșului (însă vedem lucrări de restaurare externalizate) ș.a. Nu mai vorbește nimeni nimic despre noile organigrame promise, obligatorii, pentru a debloca și „desprăfui” aceste instituții.

– Sighetul, cu un buget de 223 mil. lei, cheltuie 5,3 mil. pe Muzeu și Centru Cultural, în timp ce Baia Mare, cu un buget de 730 mil., cheltuie pe cultură 5,5 mil. lei. Da, ei nu au nici un fel de Centru Cultural, dar în schimb fac cultură!

– Festivalurile de Datini de Iarnă și de Poezie au ajuns o bătaie de joc, o simplă justificare a activității unora, fără anvergură, cheltuind doar bani publici fără a aduce nici notorietate, nici turiști.

– În ultimii 30 de ani, am identificat doar 5 (cinci) realizări majore sighetene:
A. învățământ – aducerea Extensiei UBB (datorită lui N. Hodor și cu susținerea lui A. Marga);
B. cultură/ notorietate – deschiderea Memorialului Victimelor Comunismului (datorat lui A. Blandiana și R. Rusan; dacă clădirea ar fi fost administrată de către muzeul din Sighet, azi probabil era o ruină în care ar fi plouat prin acoperiș și ni s-ar fi prezentat 3 plăci cu nume); acesta aduce 160 mii de turiști pe an, cu care nu știm ce să facem (doar 60 mii dintre ei mai ajung la Muzeul Maramureșului și sub 10% rămân să doarmă în oraș).
C. infrastructură: deschiderea Podului Istoric, așa prăpădit cum e el (datorat lui E. Godja, I. Bledea și Gh. M. Bârlea), care ne deschide spre nord, aduce certe beneficii economice etc.
D. calitatea vieții: aducțiunea gazului metan (datorată lui E. și P. Godja, I. Bledea și Gh. M. Bârlea); și acum, după 15 ani, suntem singura localitate din Maramureșul istoric racordată.
E. dezvoltare economică: societățile Plimob (înființată de V. Godja) și Aviva (N. Boaz), care oferă aprox. 3300 locuri de muncă.

Aleșii actuali au demonstrat ce pot.

Pentru a scoate Sighetul din criză, trebuie implicați oameni noi și exercitată continuu presiune pe aleși de către mediul de afaceri, societatea civilă și, mai ales, de către voi, cetățenii.

Indignați-vă!… Mergeți la ședințele de consiliu, opriți-i pe stradă, interpelați-i pe social media, scrieți-le, sunați-i și spuneți-le, cereți-le, presați-i să facă treabă, să cheltuie transparent și eficient bugetul, să muncească pentru comunitate!

Doar prin implicarea voastră se poate schimba ceva!

Înregistratea evenimentului de pe Facebook o puteți urmări aici.

Teofil Ivanciuc

Foto: Ion Mariș

Dragi sigheteni de pretutindeni, joi, 17 februarie 2022, de la orele 17:00, prin intermediul Facebook Live, puteți urmări prima ediție a emisiunii-dezbatere: Maramureș Show. Sighet – există soluții pentru actuala criză? FB Live cu I. Mariș și T. Ivanciuc.

Cei doi cunoscuți publiciști sigheteni, Ion Mariș și Teofil Ivanciuc, vor vorbi despre problemele arzătoare ale Sighetului: bani, oameni, drumuri, apă, salubrizare, clădiri ruinate, școli, instituții de cultură bugetofage etc.

Evenimentul este public, poate fi urmărit de oricine, cu sau fără cont de Facebook, AICI.

Salut, Sighet!

Foto: Peter Lengyel

În atenția domnului primar, a doamnelor și domnilor consilieri locali precum și a locuitorilor municipiului Sighetu Marmației,

Onorați decidenți și cetățeni,

Deși străvechiul oraș Sighet a avut încă din anul 1576 o stemă pe care erau gravate însemnele sale distinctive și simbolice, semnul heraldic aflat azi în uz nu este unul oficial, recte aprobat printr-o Hotărâre de Guvern.
Acest lucru încalcă prevederile H.G. 25/2003 și nu mai poate continua, adoptarea urgentă a stemei localității fiind imperios necesară.

În continuare, vă propun spre lecturare câteva considerații pe acest subiect:

1. Evoluția stemei

Sighetul, cea mai avansată colonie regală germano-maghiară implantată de către Ungaria în voievodatul Maramureșului, probabil avea deja o stemă în anul 1383, însă primul sigiliu indubitabil ne parvine din 1576 (Balogh), când însemnele orașului erau un cap de zimbru cu cruce între coarne, flancat de patru stele, respectiv de crinul angevin (foto 1, Tiron).

Primul sigiliu păstrat al comunității celor 5 orașe de coroană (foto 2, Tiron) dovedește că în 1701 stema Sighetului era mobilată cu același cap de zimbru cu cruce, crin și (acum trei) stele, celelalte așezări având: bourul cu semilună și stea (Câmpulungul), cerbul alergând (Vișcul), două săgeți încrucișate cu vârful în sus (Hustul) și acvila cu aripile desfăcute (Teceul).

Tot în anul 1701, Sighetul a adoptat stema rămasă în vigoare până în 1902 (foto 3, Ivanciuc): zimbru bărbos, cu cruce cu brațe egale între coarne, cu stea și două cruci inferior senestra și lujer de crin angevin inferior dextra, scutul (cu forme variind de-a lungul istoriei) fiind timbrat cu o coroană cu cinci colțuri. Stema istorică avea următoarele culori: zimbrul – negru, scutul – roșu, coarnele și crinul – de argint, iar crucea și stelele – de aur (foto 4).

Ultima variantă a stemei istorice, utilizată, din câte știm, între anii 1902-1918, este vizibilă în corpul II al fostei Primării a Sighetului (azi, „Casa Armatei”): zimbru negru, acum pe scut despicat, roșu (senestra), respectiv azur (dextra), mobilat cu cruce și trei stele de aur, respectiv cu crini de argint (foto 5).

În anul 1931 orașul a primit o nouă stemă: bovideu hibrid, negru (zimbru bărbos cu coarne de bour, v. mai jos), văzut din semi-profil. Celelalte simboluri au fost anulate, scutul, azuriu, fiind timbrat cu o coroană murală cu cinci creneluri, de argint (foto 6).

După ani buni de pauză, în 1972 a fost adoptată stema socialistă: scut scartelat, având în mijloc armele republicii aplicate peste drapelele P.C.R. și R.S.R., iar în cartiere: cap de bovideu hibrid (zimbru bărbos cu coarne de bour) auriu, în câmp de fascii roșii-negre; ferăstrău circular (!) negru suprapus peste un stâlp de poartă maramureșeană (!), cu rozetă și arborele vieții; „vârtelniță” (!) stilizată, negru-alb, respectiv Palatul culturii, auriu, pe fascii roșii-negre (foto 7)…

Rămas iar fără stemă în 1990, Sighetul a stat astfel până prin 2005, când a reînceput să utilizeze, neoficial, vechiul blazon interbelic.

2. Cum ar putea arăta noua stemă

La Sighet ar exista, temporar, minim trei variante de lucru, fiecare transmițând anumite mesaje:

2.1. Reînvierea tradiției heraldice multiseculare, cu zimbrul autohton și crinii regali, ca o dovadă de continuitate și de împăcare, lipsită de frustrări, cu istoria.

Acele orașe vechi care își respectă și acceptă trecutul, și-au păstrat până azi elementele de bază ale stemei din secolele XIV-XVI: Sibiul, Brașovul, Mediașul, Sebeșul etc.

Cu cât o stemă are vechimea și continuitatea mai ridicate, cu atât este mai respectabilă.
Iar zimbrul a fost marca Sighetului dintotdeauna; cât despre crini, localitatea a intrat în istoria scrisă (în 1326) și a devenit oraș (în 1352) sub regii angevini, de origine franceză, care au condus, în diverse perioade dintre secolele X-XV, regatele Franței, Angliei, Navarrei, Siciliei, Neapolelui, Ungariei și Poloniei.

Crinii acestora au stat și pe stema Moldovei și pe blazonul lui Ștefan cel Mare, fiind prezenți astăzi, printre multe altele, pe stemele Parisului, Florenței, Spaniei, Marii Britanii ori a jumătate din Franța. Orașul slovac Košice, cu care am împărtășit aceeași soartă (și evoluție demografică!), trecând prin regatul Ungariei, imperiile austriac și austro-ungar, prin horthysm și comunism, folosește exact aceeași stemă începând din anul 1502, fără să-i fi adus „îmbunătățiri” (foto 8).
Prin vechii crini, putem fi „înfrățiți”, simbolic, cu o mare parte din Europa.

2.2. Adoptarea stemei interbelice hibrid (zimbru-bour), aflată azi în uz neoficial, care abandonează tradiția și istoria heraldică locală (dovedită prin sigiliile oficiale folosite de oraș vreme de secole, pe care, pe toate!, apar zimbrul frontal, crini, cruci și stele), copiind însă modelul apărut prima dată într-un album heraldic vienez din anul 1885 și nepăstrând nimic din herbul vechi (până și poziția bovideului fiind modificată), contravenind, astfel, Metodologiei în uz (v. mai jos).

2.3. Respingerea a tot ce a fost în vechime (cu excepția crucii) și adoptarea unor noi simboluri, conform unui proiect de stemă propus de C.L. în anul 1994, dar nefinalizat (v. poziția dl. Ioan Ardeleanu-Pruncu în două articole de presă: 1 și 2; mulțumesc, dl. Marius Voinaghi, pentru semnalarea inexistenței stemei), astfel:

– Mobila centrală a noii steme să fie bourul, nu zimbrul, pentru că, printre altele, anumiți istorici au zis că bourul a fost sighetean ori pentru că bourul apare pe Columnă, lângă daci, nu zimbrul.
Nenumărați istorici și heraldiști, însă, atât vechi cât și noi, au confundat capul de zimbru (Bison bonasus), caracterizat prin coarnele puternic arcuite spre interior (uneori ilustrat și cu barbă), cu cel de bour (Bos primigenius), totdeauna imberb și cu coarnele deschise, uneori numai la vârf, către exterior (Van Vuure, Bercu).

Heraldica înseamnă întâi ilustrație doveditoare și abia apoi, text descriptiv: degeaba s-a scris despre bourul Sighetului, aspectul acestuia de pe toate stemele vechi a fost cel al unui zimbru…

Iar zimbrul, simbolul legăturii orașului cu „glia strămoșească”, este la fel de străvechi autohton (și dacic, dacă insistăm – doar apare pe scutul din dava Piatra Roșie!) precum bourul.

Din moment ce semnul legal al Sighetului (nu discutăm reprezentările artistice, neoficiale și neverificabile) a fost permanent, timp de cel puțin 346 de ani, zimbrul, ce motiv plauzibil am avea să îl transformăm, acum, în bour (ori, în hibrid zimbru-bour)?!

– Ca elemente secundare s-au propus crucea, soarele, luna conturnată și, mai ales, roza bogdaniană.

Însă, luna și roza lui Bogdan nu pot avea nici o logică pe stema Sighetului (și nici soarele), ci pe cea a județului Maramureș, respectiv cea a Moldovei, locuri unde, de altfel, se și află azi!

Bogdăneștii au fost voievozi ai Maramureșului, dar Sighetul nu a fost niciodată „capitală” voievodală (așa cum s-a indus ideea, eronată, pe baza unui act din 1349, lecturat greșit), orașul medieval, colonie liberă regală, fiind subordonat numai și numai coroanei Ungariei (cu o singură excepție, v. la final)…

Apoi, este imposibilă reținerea, ca probă științifică, a prezenței rozei Bogdăneștilor pe o biserică sigheteană construită în anul 1892, ori pe Tropaeum Traiani (Iuga)! Roza a apărut acum 4000 de ani, în India, Mesopotamia, Egipt, ajungând apoi la minoici, greci și romani, desigur, dar, ce legătură are aceasta cu heraldica maramureșeană?! Mai ales că roza în cauză pare să fi fost pur și simplu concedată Bogdăneștilor de către familia maghiară Pok (Tiron)…

Iată ce prevede Metodologia Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române pentru elaborarea si avizarea stemelor localităților si județelor, adoptată în 2002 și completată în 2021, care este obligatorie: ”4) Se va respecta cu prioritate tradiţia heraldică locală, dar cu obligaţia de a se revizui eventualele compoziţii greşit alcătuite în perioadele anterioare. 5) Se pot introduce elemente heraldice noi, acolo unde evoluţia comunităţii a înregistrat o transformare de însemnătate majoră, de interes național.”

Cu tot respectul și stima pentru dl. Ardeleanu și susținătorii ideilor transmise de dânsul, însă stema istorică a Sighetului nu are compoziția greșită și nu cunoaștem nici vreo transformare de interes național care să poată justifica înlocuirea zimbrului cu bourul (dacic…), ori substituirea crinilor și stelelor cu soarele, luna și roza cu cinci petale (presupus neaoșă și romană…)…
Oricum, pe teritoriul Sighetului nu se cunoaște nici o așezare dacică ori romană (v. Repertoriul Arheologic Național), care să justifice această matrice…

Acum, rezolvarea problemei, incluzând consultarea locuitorilor cu privire la variantele de stemă ce urmează a fi propuse, cade în sarcina autorităților municipale, care, pentru a evita erorile ori respingerea dosarului, vor trebui să contacteze, în prealabil, experții Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie.

Așadar, stimați aleși, vă rog să faceți ceea ce trebuie, știind că am primit cu toții Sighetul moștenire de la urmașii fondatorilor săi, indiferent ce etnie ori religie vor fi avut aceștia, care l-au refăcut de fiecare dată după incendii, inundații, cutremure ori devastatoare epidemii de ciumă și care și-au dat sângele în luptele de apărare a sa contra tătarilor, turcilor, austriecilor, rușilor ș.a., pentru ca noi să putem să ne mândrim azi că suntem cetățeni ai săi.

Vă mulțumesc,
Teofil Ivanciuc

P.S.: De vrem neapărat să accentuăm că Sighetul contemporan are caracter predominant românesc, am putea utiliza heraldica singurei familii românești legată de Sighetul medieval, Drăgoșeștii Balc și Drag, ultimii voievozi maramureșeni, orașul fiind proprietate a lor între anii 1392-1404 (dar fără să-l aibă „capitală” și fără să locuiască aici), adică semiluna și săgeata flancată de stele (foto 9).

Bibliografie selectivă

– A. Balogh, Evoluția sigiliilor folosite de autoritățile administrative din Comitatul Maramureș, sec. XV-XVIII, „Revista Arhivelor”, 4, 1982
– I. Bercu, Stema Țării Moldovei: cap de bour sau cap de zimbru?, „Historia est Magistra Vitae: Valori, paradigme, personalități”, Chișinău, 2019
– N. Iuga, Maramureșul – floarea cu cinci petale, Cluj-Napoca, 2019
– T. Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural-turistic, Sighet, 2007
– R. Popa, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, București, 1970
– T.-R. Tiron, Noi ipoteze referitoare la originile stemei Moldovei, în lumina informațiilor oferite de către sigiliul din 1701 al celor cinci orașe privilegiate din Comitatul Maramureș, „Marmația”, 16-17, 2019-2020 (cu întreaga bibliografie a problemei)
– C. Van Vuure, Retracing the Aurochs: History, Morphology and Ecology of an extinct wild Ox, Sofia, 2005

Cel mai vechi așezământ hotelier sighetean și maramureșean în picioare, hotelul „Coroana”, exista, ca han al Tezaurariatului, încă în anul 1775. Reamenajat în 1891, acesta avea un restaurant, o cafenea și o cramă renumite, unde performau artiști de calibru.

Aici au fost găzduiți, în perioada 20-22 iulie 1923, Regele Ferdinand I, Regina Maria, Principele Carol – viitorul rege, Prinţesa Elena şi Principele Nicolae. În 1938, clădirea sa a fost oferită de către regele Carol II Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului, împreună cu Palatul Cultural, însă se pare că donația nu s-a mai materializat. De la balconul clădirii a vorbit mulțimii aduse cu arcanul, pe 16 iunie 1946, primul șef al guvernului comunist de tristă amintire, dr. Petru Groza.

În perioada comunistă, complexul, devenit de stat, a fost rebotezat „Tisa”, ajungând să aibă, la un moment dat, 43 de camere de cazare, grădină de vară, braserie, cafe-bar și un restaurant cu 250 de locuri, întinse pe un teren de 3050 mp, suprafața construită fiind de 2070 mp.

După 1989 și privatizare, managementul acestuia a început să sufere, hotelul „Coroana” trecând prin mai multe mâini pentru ca, în final, să fie declarat falimentar și închis în anul 2014.

Clădirea a ajuns apoi proprietatea unei alte societăți comerciale sighetene, care a vândut-o, în decembrie 2019, pentru suma de 1,41 milioane euro, companiei maghiare Manevi Zrt.

Societatea Manevi face parte din portofoliul entității Magyar Nemzeti Vagyonkezelő Zrt., fiind controlată în totalitate de Guvernul de la Budapesta, care a transferat-o în anul 2018 sub autoritatea Ministerului Afacerilor Externe al Ungariei. Manevi Zrt. au achiziționat în ultimii ani, uneori în condiții controversate, și alte clădiri istorice din Transilvania: castelul Wesselenyi din Jibou, fosta primărie din Carei, Teatrul Vechi din Arad, hotelurile ”Pannonia” (”Dacia”) din Satu Mare, ”Crucea Albă” din Arad, „Ferdinand” din Hațeg, „Alte Post” din Sighișoara etc.

Este clar că faptul că statul maghiar a ajuns să dețină una din cele mai importante clădiri ale Sighetului, naște emoții și stârnește puternice controverse, însă vânzarea a fost făcută și nu se mai poate da înapoi…

Conform unui articol publicat de organizația Átlátszó Erdély (de unde am obținut detaliile tranzacției hotelului sighetean), Manevi și-a anunțat intenția de a restaura complexul hotelier, punând la bătaie 324 mii euro doar pentru plata proiectului arhitectonic al unui hotel de 4 stele (cel mai „galonat” din Sighet) cu 28 de camere (prin remodelarea camerelor existente, prea mici pentru această categorie), restaurant, bar, terasă și parking.

Rămâne să vedem când va fi demarată atât de necesara restaurare, pentru că, în acest moment, clădirea arată oribil, fiind o pată pe obrazul, și așa foarte maculat, al centrului istoric al Sighetului.

Text & foto, Teofil IVANCIUC