Zona municipiului Sighetu Marmației nu are nici o stație meteo care să transmită date în timp real, online, în sistemul internațional (deși are o stație oficială, subordonată Administrației Naționale de Meteorologie), astfel încât locuitorii regiuni nu pot beneficia de date și de prognoze meteorologice instant.

Singurele stații meteo automate care funcționează în județul Maramureș sunt cele din Baia Mare și Ruscova (ultima fiind particulară).

Celelalte trei stații meteo oficiale existente în județ (Sighet, Ocna Șugatag, Iezer și Târgu Lăpuș), nu emit, niciuna, date în timp real în mediul online.

Problema este că ambele stații automate existente sunt situate dincolo de munți: între cea de la Baia Mare și zona Sighet se ridică masivul Gutâi, iar între cea din Ruscova și Sighet, masivul Hera. Din acest motiv, întreaga zonă depresionară adiacentă Sighetului, cu cca 100.000 locuitori, de pe văile Tisei, Marei, Cosăului, Ronei și Izei inferioare, nu beneficiază de prognoze meteorologice acurate și instant.

Intenționăm achiziționarea, din donații, a trei stații meteo automate, care vor fi instalate în diferite puncte din municipiu, pe proprietățile unor voluntari. Aceste stații vor transmite în permanență date meteo reale, vor efectua prognoze meteo cât mai precise și vor contribui la crearea unei baze de date istorice cu parametri meteo înregistrați.

Vă invităm să donați pentru ca și zona Sighetului, din inima Maramureșul istoric, să aibă o rețea de stații meteo moderne, funcționale și utile tuturor!

În spatele acestui proiect se află Sorin Hotea și Teofil Ivanciuc.

Pentru donații și detalii suplimentare, vă invităm să accesați linkul: https://www.sprijina.ro/cauze/statii-meteo-automate-in-sighet

Sursă știre: https://www.sprijina.ro/cauze/statii-meteo-automate-in-sighet

În 29 decembrie 2021 a apărut („Salut, Sighet!”) articolul profesorului Marius Voinaghi, „Cât de istoric este Maramureșul Istoric… în heraldică”, atrăgându-ne atenția că orașul nostru nu are încă o stemă aprobată oficial. Cunoscând oarecum problema, în articolul „Stema Sighetului nostru drag” (publicat în 08 ianuarie 2022 tot în „Salut, Sighet”), mi-am permis un punct de vedere, cuprinzând câteva precizări, bazate pe documente din care reieșea că, în perioada 1993-1996, Consiliul local, prin Comisia pentru învățământ și cultură, din care am făcut și eu parte și căreia îi revenea sarcina stemei, a făcut toate demersurile legal necesare pentru a o avea aprobată în mod oficial. Am făcut acest lucru și gândindu-mă că în arhiva Prefecturii s-ar putea găsi dosarul stemei noastre și repune în discuție de la faza la care a rămas atunci.

La articolul meu a fost postat un comentariu punctual, în care domnul Teofil Ivanciuc are păreri diferite despre chestiunea în discuție. Considerând că orice schimb de păreri, mai cu seamă când ele sunt argumentate și fomulate decent, este îndeobște benefic, și convins că domnul Teofil Ivanciuc, pe care îl cunosc de mulți ani și îl stimez sincer! este un elevat partener de frecvente discuții pe teme de istorie locală, îmi permit să-i răspund la comentariul respectiv, cu speranța că vechea și cordiala noastră relație nu va avea de suferit. În ceea ce mă privește, promit!

Așadar, o luăm și noi punctual:
1. „Stema veche a Sighetului a fost un zimbru, nu un bour. Cea mai veche stemă a orașului pe care o cunoaștem integral, cea din 1576 (…) reprezintă un taur heraldic de tip zimbru…” declară, fără a avea vreo îndoială, T. Ivanciuc. După cunoștințele noastre însă, într-o stemă (poate!?) și mai veche, cuprinzând cele cinci orașe ale Coroanei, Sighetul este reprezentat de un cap de bour (vezi fig 1).
Cercetători dintre cei mai credibili sunt de părere că Bogdan a dus cu el în Moldova, ca semn al familiei, capul de bour devenit stemă și apărut apoi, pentru prima dată, pe groșii lui Petru I. Mușat (1375-1391), bătuți în anul 1387 (fig. 2) și fiind reprezentat așa – timp de peste cinci veacuri – până în vremea lui Grigorie Al. Ghica (1850), când coarnele aceluiaș „străvechi cap de bour văzut din față și fără gât” au fost curbate spre interior, rezultând așa-zisul cap de zimbru. Așa susține și Dan Cernovodeanu în „Știința și arta heraldică în România”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, pag. 84 și următoarele. Cu toate acestea, și deși îl citează în comentariul său, Teofil Ivanciuc susține că bourul n-a fost bour ci zimbru și, în consecință, noi ar trebui să înțelegem și să acceptăm că n-a existat nici o legătură/atingere/influență între stema Bogdăneștilor, devenită a Moldovei, și cea a Sighetului, acesta având de la bun început capul de zimbru.
Depășind puțin domeniul strict al heraldicii și ca o paranteză: nu pot să înțeleg de ce consideră unii că bourul ar fi, pentru noi românii, mai puțin nobil și reprezentativ ca zimbrul?… și le recomand călduros, să citească memoriile lui Cezar, care descrie bourul cu admirație pentru calitățile lui de neîntrecut luptător, și nu pot să nu le reamintesc faptul că pe Columnă, alături de Daci și lângă cerb, a fost așezat bourul, nu zimbrul, și exemplele ar putea continua.
2. Nici „rozeta Bogdăneștilor (zice T. Ivanciuc n.n.) nu poate avea sens pe stema Sighetului (…) orașul nu a fost niciodată al lor ci al regelui Ungariei (…) și a aparținut (rozeta n.n.) încă din 1277 magnaților Pok, voievozi ai Transilvaniei și comiți ai Maramureșului și împrumutată (de la aceștia n.n.) de familia lui Bogdan de Cuhea…”. Aici, după părerea noastră, „cestiunea la ordinea zilei” devine și mai complicată. Recunosc, nu am argumente să contrazic „împrumutul” respectiv, dar afirmația cum că rozeta cu pricina aparținea Pok-eștilor încă din 1277 nu se poate susține din moment ce, iată!, aceeași floare cu cinci petale a fost descoperită, în 1977, și pe celebrul monument de la Adamclisi, numit Tropaeum Traiani, realizat prin anii 106-109 era noastră. Și nu putem să nu ținem cont și de aserțiunea conform căreia rozeta Bogdăneștilor ar putea fi interpretată și ca o floare de margaretă stilizată, dat fiind faptul că Bogdan a avut o fată care se numea Margareta, de i se zicea în Moldova Mușata, și care a fost întemeietoarea vestitei dinastii a Mușatinilor. (Vezi Nicolae Iuga, „Maramureșul – floarea cu cinci petale”, Edit. Limes, 2019, pag.71) Și, exemplele de felul acesta fiind numeroase, mai amintim doar unul: Pe turla Bisericii Greco-Catolice (acum Ortodoxă) ridicată de Tit Bud între anii 1890-92, pe frontoanele celor 6 turnulețe, pentru a fi văzute de departe și din toate direcțiile, se găsesc 6 astfel de rozete, ale căror semnificație s-ar putea să nu fi fost străină ctitorilor respectivului sfânt lăcaș. Și ne oprim aici.
3. „Cui folosește să ne aruncăm acum la gunoi certificatul de naștere?” Mă întreabă apoi (evident retoric) T. Ivanciuc, știind bine că există și dintr-acei cărora le „folosește”. Îl asigur însă, cu toată sinceritatea, că mie NU!, dar voi continua să consider că, pe undeva pe lângă „crinul angevin”, ar putea sta și rozeta Bogdăneștilor.
4. „Stema folosită în prezent este de zimbru, nu de vacă și nu a apărut din neant, ci este reprodusă după lucrarea „Stoedte Wapen von Osterrech-Ungarorum”, de K. Lindt, Viena, 1885, de unde a fost preluată de Dan Cernovodeanu în „Știința și arta heraldică în România”, afirmă sentențios și categoric, la ultimul punct al comentariului său, domnul Teofil Ivanciuc. Trimiterea sa la Dan Cernovodeanu este corectă. Am căutat în cartea lui – un valoros tratat de specialitate – și, la pag. 503, am găsit reproducerea respectivă, menționată ca stemă a orașului Sighet, și am fotografiat-o (vezi fig. 3) (constatând că, după poziția coarnelor, invocată de T. Ivanciuc la începutul comentariului său, ea reprezintă mai degrabă un cap de bour). Dar întrebarea care vine de la sine este: de unde și de ce a luat-o K. Lindt, prin anii aceia (1885) Sighetul având o cu totul altă stemă, pe care, de altfel, o recunoaște și T. Ivanciuc drept oficială, o stemă în adevăratul înțeles al cuvântului.
Și chiar dacă ar fi fost aceea stema de atunci a orașului nostru, tot nu înțeleg motivul pentru care trebuie adoptată acum, și, mai ales, nu o consider reprezentativă pentru Sighetul de astăzi care a avut, de-a lungul secolelor, câteva steme net superioare din punct de vedere heraldic.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

A ieșit de sub tipar primul manual de Istorie a Maramureșului, Editura „Valea Verde”, Sighetu Marmației, 2020, autori: Marius Voinaghi – coordonator, Livia Ardelean, Anca Costin Hendea, Florin Dragoste, Klara Gușeth, Teofil Ivanciuc.

Manualul de istorie a Maramureșului pe care-l punem azi la dispoziția liceenilor, și nu numai, încheie ciclul de activități gândite și realizate în cadrul proiectului cultural-educativ „Din istoria Maramureșului”, derulat de Inspectoratul Școlar Județean Maramureș, în parteneriat cu Consiliul Județean Maramureș, în anul școlar 2020-2021. Manualul, avizat M.E., va fi distribuit în toate colegiile și liceele din județ, în biblioteci și centrele de documentare și informare.

Felicitări colectivului de elaborare și redactare a manualului! Mulțumim partenerilor educaționali și instituționali pentru contribuția la această apariție editorială inedită!

Inspectoratul Școlar Județean Maramureș

Proiectul storymaps.arcgis.com (de fapt un web site dedicat) a plecat de la ideea autorilor, Petru Daniel Măran și Teofil Ivanciuc, de a realiza o aplicație multimedia de promovare a obiectivelor culturale ale orașului.

L-am abordat pe dl. Petru Daniel Măran, directorul CNIPT Sighet, care ne-a dezvăluit „story”-ul: „Story”-ul este o colaborare a Centrului Național de Informare și Promovare Turistică Sighetu Marmației cu dl. Teofil Ivanciuc, un cunoscut ghid de turism din Maramureș.

Aplicația a fost realizată utilizând tehnologia WebGIS, mai exact este vorba despre aplicația ArcGIS StoryMaps, care permite integrarea hărților interactive, cu conținutul multimedia, pentru a prezenta muzeele și casele memoriale din Sighetu Marmației.

Aplicația utilizată în acest proiect a fost prezentată la Sesiunea de comunicări pe teme de etnografie și folclor desfășurată în cadrul Festivalului Național al Datinilor și Obiceiurilor de Iarnă – Marmația, ediția a 53-a, din 2021. Comunicarea științifică în cadrul căreia a fost prezentată aplicația se numește: „Soluții geografice pentru promovarea obiectivelor culturale. Studiu de caz: Muzeul satului maramureșean „Mihai Dăncuș” din Sighetu Marmației. Pe viitor, dacă această aplicație va avea succes, va fi urmată și de altele…

Am discutat și cu dl. Teofil Ivanciuc care mi-a oferit alte detalii suplimentare: „Împreună cu dl. Petru Daniel Măran, directorul Centrului de Informare Turistică, ne-am gândit să oferim celor interesați un produs nou, multimedia, modern, adresat mai ales tinerilor. Astfel a fost realizat acest produs, care, în circa 10 minute, prezintă, în text, fotografii, film și chiar o hartă interactivă, oferta muzeală a Sighetului.
În paralel, am realizat și filmările celorlalte obiective turistice majore din Sighet (lăcașuri de cult, piețe și cele mai reprezentative clădiri etc.), urmând ca, în viitor, dacă acest gen de prezentare prezintă atractivitate, să montăm un al doilea story map dedicat Sighetului turistic.”

Mult succes celor doi inițiatori sigheteni în implementarea și dezvoltarea acestui proiect și, sperăm, Sighetul va câștiga în vizibilitate și va atrage mai mulți turiști dornici nu de-a trece în viteză prin municipiul nostru ci de-a rămâne mai multe zile, pentru a-i descoperi – la pas – frumusețile, deocamdată, neexploatate.

Brîndușa Oanță

Pe neașteptate și prea devreme, s-a mutat în Maramureșul din cer, marele meșter Toader Bârsan al Bârsănoaiei din Bârsana, cel mai cunoscut și vizitat sculptor al „Țării Lemnului”.

Provenit din a doua cea mai veche viță nobilă românească, marele neam Bârsan, atestat încă la anul 1326, Toader Bârsan, născut în an bisect („rămân tânăr pentru că am ziua numai o dată la patru ani”, glumea el), a crescut și a trăit toată viața în sat, unde s-a apucat de sculptat lemnul în anul 1960, învățând meserie de la sculptorul Mihai Utan.

Începând cu lucruri mici, a trecut apoi la marile porți de lemn, dar și la case și acareturi. A cioplit jumătate din porțile Bârsanei, lucrând alte porți, sute poate, în multe sate maramureșene, prin alte colțuri de țară, dar și pe toate continentele, din America și Australia, până în Japonia.

Lui i se datorează, practic, etapa actuală a modului de ornamentare al majorității porților maramureșene, caracterizată prin acoperirea integrală a suprafețelor cu un mozaic de încrustări minuțioase în lemn, aspectul lucrării devenind mult mai plin și bogat decât înainte.

Tot Toader Bârsan a reinventat, pe la începutul anilor 1970, lanțul dintr-o singură bucată de lemn, artă pierdută și regăsită datorită lui, secretul tehnologic fiind apoi oferit, cu generozitate, tuturor…

Și-a construit singur casa, veritabilă dantelărie în lemn de stejar, în doar câteva luni de lucru.

A cunoscut trei șefi de stat: dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu (care s-a minunat de lanțul său de lemn și i-a oferit o sumă cu care şi-a cumpărat cea mai frumoasă pereche de boi din sat), președintele american Bill Clinton (care s-a minunat, foarte, de poarta de lemn cioplită în fața Capitoliului din Washington D.C. de către unchiul Toader, atunci când a reprezentat, cu cinste, România, la Smithsonian Folklife Festival 1999, alături de alți meșteri maramureșeni care au reconstruit acolo și o biserică de-a noastră), respectiv regele Mihai I, căruia i-a făcut o lucrare pentru reședința din Versoix (Elveția) și care l-a vizitat și acasă, la Bârsana.

A fost membru al Academiei Artelor Tradiționale din România, Ambasador al Turismului Maramureșean, iar statul român i-a decernat Ordinul Meritul Credincios clasa a III-a.

A avut de-a lungul a 60 de ani de activitate nenumărați ucenici, care-i duc opera și stilul de lucru mai departe.

Unchiul Toader a lucrat 6 zile pe săptămână, zi-lumină, fără nici un fel de sculă electrică, fără telefon mobil, însă cu uşa veşnic deschisă, ospitalier, glumeţ, reconfortant şi cu inima largă ca nimeni altul.

În ultimii ani, datorită vârstei și unor accidente, nu a mai putut realiza lucrări masive, rezumându-se în a ciopli, încontinuu, vase, linguri și alte obiecte monoxile din lemn moale.

Aceasta a fost perioada când a primit în atelierul său, fără să accepte vreo taxă de vizitare, mai mulţi turiști decât muzee de renume…

Avea două plăceri: să fie remarcat ursul de lemn de peste gard (o comandă nefinalizată pentru Gigi Becali) și, mai ales, să i se semneze în cartea de impresii (care se umplea cu o viteză uluitoare)…

A lăsat în urmă o mare moștenire: cei doi feciori, Ioan (profesor) şi Teodor (preot), care îi calcă pe urme, amândoi fiind renumiţi şi foarte talentaţi sculptori, constructori și restauratori în lemn, care știm că vor duce numele și renumele marelui meșter Toader Bârsan în viitorime.

A fost o personalitate plină de zâmbet, carismă și energie pozitivă, cum nu mai sunt altele și cum nu vor mai fi…

Pentru noi, cei care l-am cunoscut, a fost un veritabil Tezaur Uman Viu. Îl vom pomeni cu drag și admirație, cât vom avea zile.

Fără el, Maramureșul este mai sărac, mai trist și mai gol…
Condoleanțe greu încercatei familii!
Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Teofil Ivanciuc

NR: Foto 1 – Francisc Nistor, foto 2 – Teofil Ivanciuc.

Spuneam într-un articol scris la sfârșitul anului trecut (Sighetul are valori/ valoare?!…) că Sighetul are (încă) resurse nevalorificate (voit sau nu) la un potențial maxim. Sighetul se poate redresa, chiar reinventa (poate exagerez un pic!), dacă ar acorda șanse mai mari de exprimare/ implicare celor care sunt profesioniști în domeniile lor de activitate, turism, arhitectură, artă, management modern etc.

La ediția a IV – a a Turului Sighetului – activitate ce poate deveni un punct de pornire pentru un proiect mai amplu – s-a manifestat, așa cum știe el mai bine, profesionist, Teofil Ivanciuc. Deși Duminica (02 ianuarie 2022) este o zi de odihnă, de sărbătoare (în formă continuată), un orășean de-al nostru și-a sacrificat trei ore ca să ne ducă cu gândul și cuvântul în secolul XVIII din istoria fascinantă a Sighetului, un ORAȘ, așa cum menționa și ghidul nostru, al unor oameni de cultură, un oraș al academicienilor, un oraș clădit cu dragoste și dedicare pentru a se ridica la un nivel adecvat statutului acelor ani… imperiali.

Itinerarul sighetean (in situ) a pornit dintr-o zonă în care am putut compara trecutul și prezentul Sighetului (într-un contrast debalansat spre trecut), ansamblul de clădiri cunoscute de noi sub denumirea „părplast”, acolo unde în sec. XVIII exista o fabrică de bere și se producea licoarea soft – alcoolică și vecinătatea unui mall fără personalitate arhitecturală. Aproape 50 de persoane (majoritatea tineri și dornici de evenimente „necosmetizate”) au audiat detalii care au cuprins navigația pe Tisa, existența portului Sighet, modul corect de impozitare al producătorilor de alcool de către „fiscul” imperiului etc.

Următoarele opriri de pe traseu au fost la intrarea în Universitatea „Babeș – Bolyai” – Extensia Sighet, clădire care a fost la un moment dat spital și pe platoul din fața fostei Prefecturi a Comitatului Maramureș (Curtea Veche), lângă Biserica Reformată, clădiri care au fost cuprinse în expozeul „nașului” Turului (detaliile extinzând-se și la școlile de elită ale Sighetului din secolele medievalismului autohton – târziu).

„Stațiile” periplului nostru, stabilite de către Teofil Ivanciuc, au cuprins, în continuare, clădirile Mănăstirii Piariste (actualul Muzeu Maramureșean), Biserica Romano – Catolică (Sf. Carol Borromeo), Centrala sării (actualul Liceu ucrainean), fosta Biserică greco – catolică româno – ucraineană (actuala Biserică Ucraineană), prima Biserică greco – catolică română din Sighet (actuala Biserică ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”), Cazarma militară (actualul sediu al Poliției de frontieră), ne-am oprit la Statuia Fecioarei Maria (amplasată în sec. XVIII în centrul Sighetului, actualmente în cimitirul central al orașului), ne-am oprit la câteva imobile reprezentative de pe str. Alexandru Ivasiuc și, punctul terminus a fost lângă fostul Palat Cultural (actualmente Centru Cultural Pastoral Sf. Iosif Mărturisitorul), respectiv fostul sediu al jandarmeriei (clădire cunoscută de către sigheteni drept „Policlinica veche”).

N-am reușit, indiscutabil, să cuprind în câteva cuvinte explicațiile documentate ale d-lui Ivanciuc referitoare la istoria clădirilor pe lângă care am trecut și la conexiunile inevitabile întinse pe mai multe secole dar, sper, v-am reținut un pic atenția asupra unui eveniment („plimbarea” noastră voluntară de (re)descoperire a unei mici secvențe din istoria Sighetului) care poate deveni, putem presupune, un tur „tradițional” pentru promovarea orașului.

Cum spuneam, aproximativ 50 de persoane (unii dintre participanți fiind sigheteni stabiliți prin București sau chiar străinătate), din pură curiozitate sau/ și din dragoste pentru Sighet, au alocat trei ore pentru a marca un tur pentru onorarea Sighetului, Am văzut (nota bene!) câțiva profesori de istorie dar, din păcate, n-am văzut politiceni sau/ și șefi de „mari” instituții publice locale, pentru mulți dintre ei istoria corectă a Insulei noastre – probabil – n-are nicio relevanță.

Mi-aș dori să mai adaug multe alte cuvinte/ idei dar e doar începutul anului, avem timp să ne exprimăm (sper să nu fie în zadar) gândurile, opiniile, percepțiile și nu vreau să plictisesc. Mă opresc aici și-l felicit pe Teofil Ivanciuc care – sperăm (probabil nu toți)! – nu-și va abandona Orașul – Insulă și va încerca, continuând „tradiția” să ofere Sighetului tururi cultural – istorice interesante și, de ce nu, să fie consultat (și de către „oficialități”) cu real interes, măcar din postura de freelancer. Da, Sighetul mai are valori umane, multe dintre ele fiind… voluntari de carieră!

Scurte fragmente din prima „lecție” civico – istorică a lunii ianuarie 2022, susținută de Teofil Ivanciuc, le puteți urmări în materialul video de mai jos (scuze, filmare de… amator):

Foto & video & text: Ion Mariș

Vă invit să participați la un mic tur de detoxifiere post-sărbători.

De data aceasta, vom efectua o plimbare prin zona istorică centrală, mai precis, vom descoperi împreună cum arăta Sighetul în secolul al 18-lea, cu administrația, bisericile, școlile, afacerile și distracțiile de atunci și care sunt clădirile rămase din acele vremuri.

Turul va începe din parcarea Penny Market (lângă Ambulatoriul Spitalului Municipal), de unde vom străbate pe jos centrul orașului, până în zona Pompieri și apoi la Cazarmă, întorcându-ne, apoi, la Penny.

Condiţii: poate participa orice persoană cu vârsta peste 5 ani şi condiţie fizică medie.

Ne vedem duminică, 2 ianuarie, ora 14:00, în parcare la Penny, lângă Policlinică. Aduceţi-vă şi prietenii cu voi!

Foto & text, Teofil IVANCIUC

Da, este pandemie și, probabil, festivalul nici nu trebuia ținut. Dar dacă tot l-au făcut, și încă în Muzeul Satului (de ce să fie tot orașul în sărbătoare, când poate să fie doar muzeul? Nu putea fi ținut și în centru și la muzeu?), atunci trebuia dispersată mulțimea, limitat numărul spectatorilor și impusă purtarea măștilor. Așa, pare că s-a dorit cu totul altceva…
Când analizezi reușita ori eșecul unei acțiuni, depinde la ce anume te raportezi: la nimic, ori la precedentele ediții (cele mai ample strângând până la 2.000 de participanți și 15.000 de spectatori)? Sau la alte festivaluri mari din țară (precum Suceava ori Bacău)? Poate la festivalul de Măști de la Pernik (Bulgaria), care a început deodată cu Sighetul, ca azi să fie în UNESCO și declarat „capitală europeană a festivalurilor de Crăciun”, să strângă și câte 6.000 de participanți veniți de pe 3 continente, să se întindă pe 3 zile, cu 3 parade a câte 5 ore și să aibă și 100.000 spectatori, în frunte cu întregul corp diplomatic acreditat la Sofia? Sau, la parada folclorică de la festivalul Oktoberfest din München (Germania), cea mai mare din lume, alcătuită din până la 10.000 de purtători de costume tradiționale, calești, căruțe și bărci trase de boi și cai, care străbate întreg centrul metropolei, blocându-l pe distanța de 7 km?
Batem prea departe?

Atunci rămânem în Muzeul Satului din Sighet, locația aleasă anul acesta, după ce jumătate de secol festivalul s-a ținut în centrul orașului. Muzeul o fi bun pentru ceva minuscul, de pandemie, dar nicidecum pentru un festival de calibru, ca în vremurile altor conducători…
Locul este segmentat, îngust, noroios, spectatorii nu au unde să stea și dansatorii unde să tropotească, despre cai, căruțe sau care alegorice nici nu se pune vorba, nu există locuri de parcare (s-a parcat, într-un haos total, până la 2 km distanță), restaurante, baruri, magazine, locația are un singur grup social…
Își închipuie cineva că acel spațiu poate găzdui 5-10.000 oameni?! Să fim serioși! Nu transformăm Centrul într-o toaletă publică? Atunci transformăm muzeul!
Abia de au fost 1-2.000 oameni (inclusiv câteva mici VIP-uri autohtone și destui turiști români), că totul s-a blocat. Iar la ora de vârf, autobuzele Maranord au parcurs traseul într-o oră…
Când știi că au existat bani și că sezonul acesta în Țara Maramureșului sunt active peste 25 de trupe de Viflaim (!), respectiv peste 50 de grupuri de colindători tradiționali, din care doar 3, respectiv 9 au ajuns la Festival, când călăreții care făceau animație an de an nici nu au fost chemați, ce să mai zici…
D-apoi când vezi că performerii au fost puși să cânte/danseze, unii după alții, în fața primarului și șefilor instituțiilor culturale (după modelul „odă iubitului conducător”), nu exclusiv în fața mulțimii…
Ar fi trebuit luat exemplu de la Baia Mare, unde, la evenimentul similar din Muzeul Satului de la ei, oficialitățile județene au fost cele care au trecut de la un grup la altul, nu invers…
Pe viitor, va trebui ținut cont de maximizarea avantajelor comunității, de interesul public general și de perspectivă, nicidecum de interesele organizatorilor, iar deciziile referitoare la finanțare, locație, modul de desfășurare, să nu mai fie luate în funcție de cum suflă vântul, nici cu gândul la eventualul blocaj rutier, vreme de o zi, al ponositului centru al urbei (cu alte ocazii, ori în alte orașe și țări, cum de se poate?!).
Altfel, data viitoare, ne vom trezi că festivalul va eșua în așa-zisa sală de spectacole a Centrului Cultural, înainte de a fi desființat…

La final, recunoștință tuturor actanților, au făcut eforturi mari să se pregătească, costumeze, deplaseze și să-și prezinte munca, fără a fi fost absolut deloc recompensați pe măsura muncii depuse!
La mulți ani tuturor!

Teofil Ivanciuc

Foto: Teofil Ivanciuc

Pe 4 decembrie 2015, la Windhoek (Namibia), Convenția UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a decis înscrierea în cea mai prestigioasă listă a tezaurului universal intangibil, a „Dansului Bărbătesc din România”.

Ei bine, printre cele 39 de localităţi de referință din 12 judeţe ale ţării, unde „Feciorescul” se apreciază a fi jucat regulat, se regăsește şi comuna Bogdan Vodă (Maramureş) [1]!

Din țara noastră, cea mai prestigioasă organizație culturală din lume a mai inclus șase elemente de patrimoniu imaterial, unele, împreună cu alte state, alte câteva inițiative fiind, însă, respinse, printre care „Pelerinajul de la Moisei” (propus, fără succes, în 2014).

Printre cele alese, ca și comunități reprezentative din județul Maramureș, UNESCO mai menționează, pentru cântecul „Doina” – performeri din localitățile Costeni, Cupșeni, Ungureni, Lăpuș și Suciu de Sus (Țara Lăpușului) [2], iar pentru „Meșteșugul covoarelor tradiţionale de perete” – țesătoare din satele Botiza și Bârsana (Țara Maramureșului) [3]!

Pe de altă parte, județul Maramureş are înscrise în cealaltă (și cea mai importantă) listă UNESCO – Patrimoniul Mondial, bisericile de lemn din satele Bârsana, Budești, Desești, Ieud, Poienile Izei, Rogoz, Plopiș și Șurdești [4] (localizate în Ţările Maramureşului, Lăpuşului şi Chioarului), respectiv păduri de pe raza localităților Băiuț, Poiana Botizei, Lăpuș și Groșii Țibleșului [5] (exclusiv din Țara Lăpușului, toate din situl „Pădurile seculare și virgine de fag”), în timp ce Rezervaţia Pietrosu Mare de la Borșa – Moisei a ratat, în 1991, includerea pe lista principală (regăsindu-se, în schimb, în programul MAB-UNESCO, care nu are însă, aceeași valoare).

Așadar, azi în județ se află 18 localități menționate în Patrimoniul Imaterial sau înscrise ca situri de Patrimoniu Mondial (unele pe ambele liste), doar bisericile de lemn fiind valorificate în prezent, însă parțial și descurajant de timid [6]…

În urmă cu câțiva ani, am semnalat prezența ca localități de referință în documentele Patrimoniului Imaterial universal, a așezărilor Bârsana, Botiza, Bogdan Vodă și a grupului de sate din Lăpuș.

Din nefericire, până acum nu a existat nici o reacție din partea instituțiilor administrative, culturale sau de învățământ, a ONG-urilor, presei sau operatorilor turistici, ca și cum această stare de fapt nici nu ar exista sau n-ar avea vreo importanță…

Prin alte zone (Croația, Cehia sau Ungaria, de exemplu), vedem cum eticheta UNESCO aduce prestigiu, turisti și beneficii materiale substanțiale, la fel precum, de alte locuri, cu o importanță similară, nu a auzit nimeni, pentru că acolo nu a fost cine să lupte.

Avem cu cine și avem cu ce. În loc să ne plângem de lipsa de șanse, mai bine haideți să ne apucăm de treabă. Zice vorba veche: ”Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă”!

P.S. În aceeași ordine de idei, obținerea înscrierii în Patrimoniul Cultural Imaterial UNESCO a Peisajului Cultural Tradițional Țara Maramureșului, propusă în luna martie anul curent [7], ar putea aduce beneficii enorme.

Teofil IVANCIUC

[1] https://ich.unesco.org/en/RL/lads-dances-in-romania-01092
[2] https://ich.unesco.org/en/RL/doina-00192
[3] https://ich.unesco.org/en/RL/traditional-wall-carpet-craftsmanship-in-romania-and-the-republic-of-moldova-01167
[4] https://whc.unesco.org/en/list/904/
[5] https://whc.unesco.org/en/list/1133/documents/
[6] Nici o biserică de lemn din Patrimoniul Mondial nu depășește 5000 de vizitatori înregistrați/an.
[7] https://lablouseroumaine.io/tara-maramuresului-peisaj-cultural-traditional-unesco/

Începând de vineri, 5 noiembrie 2021, Sighetul, odată cu consacrarea noii Sinagogi, a intrat, cu drepturi depline, pe harta locurilor de pelerinaj sacru hasidic.

Peste 420 de evrei din toată lumea, au participat la istoricul eveniment, avându-l în frunte pe Aaron Teitelbaum, Marele Rabin al Dinastiei Satmar din New York, SUA, continuatoarea de drept a Dinastiei Sighet, cu o tradiție ce merge până pe la anul 1820.

Marele Rabin este cel de-al șaselea Teitelbaum care oficiază într-o sinagogă sigheteană.

„Palm Tree” reprezintă o traducere din idiș a numelui dinastiei fondatoare, Teitelbaum („teitel” înseamnă curmal, iar „baum” – copac). Mai mult, Palm Tree este noua denumire a orașului Kiryas Joel, din suburbiile New York-ului, fondat chiar de către Joel Teitelbaum, în anii 1970 și reședință a grupării Satmar condusă de Aaron Teitelbaum.

Încă din secolul al XIX-lea, Sighetul a reprezentat un loc de pelerinaj pentru evreii conservatori, care veneau să se roage la mormintele marilor rabini Teitelbaum, cei care au condus destinele hasizilor locului vreme de peste un secol.

Apoi, în Holocaust, a pierit aproape întreaga comunitate evreiască, majoritar hasidică, în frunte cu rabinul Zalmen Leib Teitelbaum.

De asemenea, toate sinagogile orașului (cu excepția celei Sefarde), în frunte cu Marea Sinagogă – pe locul căreia a fost reconstruită acum Palm Tree Court, au fost incendiate de naziști în 1944 și ulterior demolate.

În aceste circumstanțe, aproape toți evreii maramureșeni supraviețuitori care s-au repatriat, s-au strâns în anul 1945 la Sighet, iar în 1946, fostul rabin de Senta (Serbia), Moshe Teitelbaum, sighetean de origine, a preluat conducerea comunității sighetene, până în 1947, când a emigrat în SUA.

Odată cu instalarea comuniștilor, evreii sigheteni au emigrat în masă, iar puținii rămași pe loc, lăsați și fără rabin, au fost obligați să abandoneze curentul hasidic.

Pelerinajele la mormintele rabinilor Teitelbaum din cimitirul evreiesc nu au încetat, însă, pe toată perioada comunismului, precum și după 1989.

Până la consacrarea noii sinagogi, hasizii veniți de pretutindeni se rugau însă exclusiv în cimitir, ei neacceptând să intre în Sinagoga Sefardă.

Însă, de acum, lucrurile vor sta altfel, ei dispunând, în sfârșit, după o pauză de 75 de ani, de un loc de închinare adecvat, construit conform ritului lor, ultramodern și confortabil, care, pe lângă sinagoga propriu-zisă, include și o sală de studiu a Torei („beth midrash”) dotată cu bibliotecă, o baie rituală („mikveh”), un spațiu dedicat mesei și un apartament al rabinului.

Ceremoniile de consacrare a sinagogii au constat, în principal, în aducerea Sulurilor Sfinte („Torah”), care au fost instalate în Arca Legii („Aron Kodesh”), în aprinderea luminii eterne („Ner tamid”) și în montarea de „mezuzah” (bucățele de pergament care conțin câteva versuri din Deuteronom, introduse în carcase fixate pe ușorii drepți ai intrărilor) la porțile de acces în clădire, totul marcat de multe rugăciuni. A urmat o masă comună, participanții servind alese bucate Kosher aduse de la mii de kilometri distanță…

Începând de acum, sinagoga va servi ca loc de întâlnire și rugăciune pentru pelerinii hasizi care vor ajunge la Sighet în număr mai mare, cu atât mai mult cu cât orașul este, deocamdată, singurul din România care găzduiește o casă de rugăciune de rit ultra-ortodox iudaic.

Le urăm, cu pace, un bun venit și ne bucurăm să îi avem printre noi!

Text & foto, Teofil IVANCIUC