Am avut onoarea de a avea oaspeți pe celebrii fotografi italieni MASSIMO TOMMI și CLAUDIO SERICANO. Vremea ploioasă ne-a împiedicat să ieșim în minunatele tărâmuri maramureșene pentru fotografie de peisaj, așa că am petrecut o seară minunată în Săcel, acasă la meșterul măștilor, VASILE ȘUȘCA. Acesta a fost o gazdă extrem de primitoare și s-a lăsat pe mâna noastră cu mască și fără mască.

Claudio Sericano este Curator la 100Asa și a devenit celebru prin fotografia „Insomnia” cu care a câștigat numeroase premii internaționale: https://100asa.com/photo/54440/insomnia.

Massimo Tommi este cotat numărul 1 între artiștii fotografi din Italia. Câteva din lucrările sale pot fi văzute la https://500px.com/p/mtn4?view=photos.

Autor, dr. Sorin MARKUS

Se termină în câteva zile un an în care „masca” a fost unul dintre cuvintele cel mai des scrise și rostite în lume. Se apropie, deopotrivă, o perioadă în care în Maramureș, măștile populare obișnuiau să intre în scenă, sărbătorile de iarnă fiind „sezonul de vârf” al acestora.

Așa că e o vreme din an în care, dacă știi cine este cel mai faimos creator de măști din Maramureș, nu îi greu să te gândești la Vasile Șușca, meșterul din Săcel.

Ne-am gândit și noi la el și am schimbat câteva vorbe, să aflăm cum o mai duce cu sănătatea, cu munca, cu optimismul, cu masca!

Vasile Șușca s-a ocupat de fotografie (făcea fotografii încă de acum 45 de ani, când avea laboratorul lui foto, aparat de mărit, soluții, „nu ca acuma, când tăt coptilu știe a face poze”), de croitorie (a croit tot felu de haine, de la sacouri, la pardesie, haine de piele, „alain deloane” și altele), de pictură, de ceramică și alte câteva. Pe toate le-a făcut cu drag, dar, și nu știm dacă asta îi place sau nu, cel mai cunoscut, ca făcător de măști a rămas.

Măștile lui de draci sau de moșuleți, făcute din pănură, blană și coarne de berbec și de capră, au ajuns din Maramureș și din toate colțurile Europei până în Alaska și din Japonia până în Australia. Vasile Șușca lucrează la ele, dar se și joacă. Încă se simte cocon și se simte, în același timp, norocos că e printre puținii maramureșeni care poate spune că trăiește din artă.

Vasile Șușca zice despre el că e „un tip mai altfel”. Așa sunt și măștile lui, mai altfel. Și în multe locuri, în presă, cui l-a întrebat, i-a zis că măștile pe care le face el le cumpără doar oamenii cu veleități artistice, care au, totuși, un bănuț și de ce nu, să fie un pic duși de-acasă.

În prag de sărbători, am povestit, așadar, cu Vasile Șușca din Săcel, că vorba meșterului, poveștile nu costă și nici pierdere de vreme nu-s.

Cum se simte un meșter de măști la sfârșitul unui an în care s-a vorbit despre mască necontenit?
Vasile Șușca: Păi cum să mă simt, vedeți că masca asta pe care o fac eu este exact contrariul a ceea ce se promovează acuma. Masca mea e de râs, aialaltă îi de plâns. Masca mea e veselă, e hazlie. Dar amândouă protejează de rău. Și astea antivirus, și alea pe care le fac eu, știind că, din cele mai vechi timpuri, precreștine, oamenii se autosugestionau – sau poate chiar se întâmpla, asta nu pot să confirm eu – că masca i-ar proteja de duhurile necurate și de alte stihii.

Ați avut de suferit anul ăsta din cauza tuturor restricțiilor care au existat?
Vasile Șușca: Cu siguranță, am avut de suferit. Toată lumea suferă, vedeți dumneavoastră, este întoarsă lumea pe dos. Nu mai călătoresc oamenii ca altădată, turismul este la pământ, înainte eram căutat de mult mai multă lume, de când cu pandemia, au fost mult mai puțini iar eu am fost mult mai precaut.

La ce lucrați acum?
Vasile Șușca: Lucrez la niște măști, pentru niște mici comenzi. Până acum câteva zile, am lucrat pentru niște copii de la Școala Arthis din Bruxelles. Practic, eu am început lucru, le-am trimis doar o singură mască terminată, restul a fost materia primă pe care am făcut-o pachet și am expediat-o în Belgia, iar copilașii de la școală au confecționat măști acolo. Cu siguranță s-au bucurat de ele. Știți cum e, masca și pe un matur îl transformă, darămite pe un copil. Când i-ai pus paravanu măștii pe față, deja are alte porniri, alte manifestări.

Le dați nume măștilor?
Vasile Șușca: Masca-i mască. Nu are nume. Nume aveau doar cele pe care le făceam pentru Viflaim, acolo-s personaje precum Belzebut, Scaraoschi. Astealalte sunt măști fără nume, deviate puțin de la masca populară tradițională, cât să le dau un plus artistic, pentru că nimeni nu a creat un șablon, un patent anume la măști. Masca populară e o creație, rezultatul a ceea ce i-a trecut prin minte cui a făcut-o. Cum se zice la țară, „după cum i-a tunat în cap” autorului, așa a făcut-o: îi punea niște dinți din fasole, îi punea în loc de nas, un cucuruz, în loc de ochi, niște nuci găurite, în loc de sprâncene, cârpe roșii. Masca pe care o fac eu e un moșuleț pe care numai eu îl fac în stilul ăsta, nu se poate confunda cu alte măști.

Au fost momente în viața dvs în care a trebuit să purtați mască? Adică să vă mai ascundeți trăirile, gândurile.
Vasile Șușca: Știți cum îi, de multe ori zâmbești de dragu celui din față, ca să-l binedispui. De bună samă, am mai ținut lucruri pentru mine, nu am zis tot timpul chiar tot cea am crezut, dar în general, sunt un om sincer și franc și de aia nu-s plăcut de mulți, fiindcă-s prea direct.

Credeți că Maramureșul se îndreaptă în direcția bună? Oamenii, valorile lor îs cum trebuie sau… s-au mai deteriorat pe drum?
Vasile Șușca: Acuma vedeți, cursu lucruilor nu prea-l putem opri. Autenicul popular se deformează. Portile de lemn, de exemplu, o-nceput să se aglomereze cu atâtea brizbrizuri și „virvicuri”, cum le zic eu. Liniștea în sat nu mai e aceeași. Știți ce liniște era la mine? Da acuma, cu mașinile, cu ATV-urile, cu motocicletele offroad, s-o dus, îi zgomot de s-o obișnuit și animalele pădurii cu ele. Mă bărbieream într-o zi și văd pe geam că se se mișca ceva și mi-am dat seama că nu-i câine, era vulpea printre case, s-o învățat cu zgomotu și până în curțile oamenilor o ajuns.
Pe de o parte, lumea satului, sub influență occidentală a evoluat, o mai ieșit din sărăcie, dar pe de altă parte, relațiile dintre oameni se răcesc. Omu, cum începe să aibă mai mult, te privește de sus. Eu am zis de mai multe ori: pune mâna pe o poartă simplă de lemn ca să vezi cum îl simți pe omu’ care o are. Și pune mâna pe alta, rece, din fier și vezi cum îi alt om.

Ar fi mai trist Maramureșul fără măștile dvs?
Vasile Șușca: Nu știu dacă ar fi mai trist, dar ar fi mai puțin colorat. Măștile mele-s o pată de culoare. Eu mă și mir de unde mă caută oamenii pentru ele. Înseamnă că-s plăcute. Dacă n-ar fi plăcute, nu m-ar căuta.

Dar Crăciunul de anul ăsta credeți că o să fie mai trist? Sau mai altfel?
Vasile Șușca: Sigur nu va fi ce a fost. Pentru că lumea este sub aspectul ăsta al fricii, al îndepărtării.

Ce le urați de Crăciun maramureșenilor?
Vasile Șușca: Să le dea Dumnezeu sănătate și ce-or gândi cu gândul să li se împlinească. Să aibă sănătate, că-i mai bună decât tăte. Așa să scrieți, „tăte”, nu toate.

Așa am scris, în anul marii pandemii. Vă urăm și noi sănătate. Și să dea Domnu ca la anu să auzim tot mai mult de măștile lui Șușca și tot mai puțin de celelalte, anti-virus.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Interviu realizat de Rada Pavel

Foto: Gheorghe Petrilă

La mulţi ani, meştere Toader Bârsan (75)!

Despre Ambasadori ai Turismului Maramureşean şi Tezaure Umane Vii

Cine nu-l cunoaşte pe meşterul în lemn Toader Bârsan din Bârsana?! Acesta a avut de-a lungul a 60 de ani de activitate multe zeci de ucenici, a întâlnit începând de la Ceauşescu (care i-a oferit o sumă cu care şi-a cumpărat cea mai frumoasă pereche de boi din sat) şi regele Mihai până la Bill Clinton, a cioplit porţi care au ajuns din Japonia şi Australia şi până în America. Toaderul Bârsănoaiei este redescoperitorul (în urmă cu vreo 50 de ani) lanţului lucrat dintr-o singură bucată de lemn, tehnica de lucru făcând-o apoi, generos, cunoscută tuturor.

Născut pe 29 februarie 1944 („rămân tânăr pentru că am ziua numai o dată la patru ani” susţine el şugubăţ) a  crescut şi trăit în sat toată viaţa. Feciorii Ioan şi Teodor îi calcă pe urme, amândoi fiind renumiţi şi talentaţi meşteri în lemn. Unchiul Toader lucrează 6 zile pe săptămână, zi-lumină, fără nici un fel de sculă electrică, fără telefon mobil, fără gadget-uri. El este unul dintre ultimii meşteri care procedează astfel… Cu uşa veşnic deschisă, ospitalier, glumeţ, reconfortant şi cu inima deschisă ca nimeni altul, primeşte în atelierul său mai mulţi vizitatori anual decât o fac bisericile UNESCO de la Bârsana-Jbâr, Poienile Izei, Plopiş sau Rogoz…

Lui Toader Bârsan i-a fost conferit, de către C.J. Maramureş, titlul de Ambasador al Turismului Maramureşean, alături de alte zeci de personaje, multe dintre ele fără nici o legătură cu acest domeniu de activitate. De acest titlu, pur onorific şi constând într-o diplomă plastifiată, nu au beneficiat, însă, decât alţi patru meşteri din Maramureşul istoric: Vasile Şuşca din Săcel, Maria Zapca şi Dumitru Pop-Tincu din Săpânţa şi Victoria Berbecaru din Botiza.

Nici la Bucureşti el nu a fost apreciat la adevărata sa valoare, altfel ar fi încăput pe lista Tezaurelor Umane Vii, titlu mult mai important, conferit de către Ministerul Culturii şi care aduce, cel puţin teoretic, şi o mică rentă viageră…

Da, cei de la Ministerul Culturii au apreciat că personalităţile aproape legendare din Ţara Maramureşului nu merită onoarea de a fi declarate Tezaure Umane Vii, doar nici răposaţii lemnari Pătru Godja-Pupăză şi Găvrilă Hotico-Herenta, ori ceteraşul Ion Covaci-Paganini, n-au beneficiat de asemenea onoruri.  Pe lista „Tezaurelor” au fost incluse personalităţi ale culturii populare din Oaş, Lăpuş ori Bistriţa, dar nici măcar un singur nume din Maramureşul istoric!

Iar statul român a decis că Toader Bârsan merită doar Ordinul Meritul Credincios clasa a III-a, pe care l-a primit în vremea administraţiei lui Ion Iliescu…

Dar, pentru noi, maramureşenii care ştiu cum stau lucrurile, marii noştri meşteri sunt, şi vor rămâne, Tezaure Umane Vii, cu sau fără „poptire” de pe la ministere.

Printre ei sunt sculptori în lemn, meşteri de biserici, morari, piuari, opincari, clopari, cojocari, butnari, fierari, împletitori de coşuri, drăniceri ori iconari, dar şi ultimele confecţionere de cununi de mireasă, ultima împletitoare de „mânecări” cu acul din lemn, ultimul spătar şi mulţi alţii dintre cei 6-700 de meşteri, dar şi dintre zecile de muzicanţi tradiţionali ai Ţării Maramureşului…

Am lăsat la urmă categoria ţesătoarelor, cea mai numeroasă şi cunoscută, opt dintre acestea fiind recent nominalizate pe Lista Patrimoniului Imaterial UNESCO, nominalizare infinit mai ridicată valoric decât distincţiile oferite, de multe ori pe criterii obscure, pe plan naţional, la noi…

Ar trebui ca măcar 15-20 de ţesătoare să fie declarate urgent Tezaur Uman Viu. Gândesc că printre acestea să se regăsească şi ţesătoare la „teară” de ţoluri şi şterguri alese, de cergi, pânză, zadii, trăisti şi pănură, dar şi realizatoare de fabuloase broderii manuale pentru cămeşile populare, şi vopsitoare cu culori vegetale, cusătorese cu mărgele, în lână, bumbac ori cânepă…

Dar cine să ţină cont de cele de mai sus, de normalitate şi merituozitate, de adevărata scară a valorilor, de faptul că UNESCO a recunoscut arta neasemuită a ţesătoarelor noastre de ţoluri de perete, însă statul român, prin Ministerul Culturii şi Consiliul Judeţean, nu?!

În rest, să auzim numai de bine şi îi dorim marelui meşter Toader Bârsan multă sănătate, putere de muncă şi îngăduinţă cu vizitatorii din toate colţurile lumii care-i trec pragul şi care nu contenesc să se minuneze de lucrările sale şi de felul său de a fi!

La mulţi ani, uncheşule Toader, la mulţi ani tuturor artiştilor tradiţionali maramureşeni!

Teofil IVANCIUC

Foto: Teofil Ivanciuc