Actualitate Cultură

TATA (autor, Loredana Maria PAȘCA)

image_printPrinteaza

Simt pisica cum se întinde luuung lângă mine. Se răsucește încet, leneș, şi-şi înfige ghearele în piciorul meu! Deschid gura să scot un „Auuu” lung cât mâţa şi ascuţit ca ghearele ei, dar norocul meu e că deschid şi ochii.

TATA stă în locul lui preferat, pe marginea dormezei cu saltea din paie, cu coatele pe genunchi şi privirea pierdută mult departe, dincolo de geam. Şi fumează. Carpaţi fără filtru. Întotdeauna. Şi, ca întotdeauna, în jurul capului său fumul dens dansează uşor-uşor; prin strate suprapuse de „stratuşi” trec doar coloanele de fum proaspăt expirate cu un şuierat slab, ca într-un ritual sacru, la intervale regulate, mereu cu aceeaşi intensitate şi cu ochii pe jumătate închişi. Clipește rar și oftează adânc. Îmi pare atât de misterios şi tare trist… şi aş vrea, ca de fiecare dată când îl văd fumând, să ştiu la ce se gândeşte…

Dar TATA remarcă fâţâiala din pat şi îşi fixează ochii albaştri pe faţa mea, care se chinuie să scoată un zâmbet fermecător şi convingător de „Bună dimineaţa!”.
– No, vă sculaţi? Mintenaş i-amniaz (e abia ora 8)… Tre’ să merem s-aducem fânu’.
– Îhî… imediat… mormăi în timp ce strâng mâţa, drăgăstos şi ferm, fără ca TATA să bănuiască ce ascund. Şi tocmai când el se ridică, stinge mucul de plita sobei şi iese, pisica se desprinde din „îmbrăţişarea” mult prea intimă cu care ne-am cadorisit. E foarte recunoscătoare, de altfel, că am îndesat-o sub pătură, să doarmă în pat… Pare disperată după o gură de aer proaspăt, aşa că o ajut să coboare cu viteză, printr-un şut scurt, tras în zona codiţei deja super-înfoiată. Face un salt reuşit cu dublu Axel şi aterizare perfectă şi ajunge exact între picioarele Mamei, care intrând se împiedică, se izbeşte de uşă, se îndreaptă cu greu (nu e foarte suplă, nici tipul sportiv) şi-ncepe:
-`Mnezău ei de mâţă! Ce coată-n casă? Amu-mi rupem gâtu… Da, trezitu-v-aţ’? Mereţ’ de vă spălaţ’. Ce-ţi mânca?
Ouă-ochiuri, încerc eu determinarea viitorului meu apropiat, dar… deasupra vocii mele se aude mormăiala lui R:
– Orez în lapte şi mi-e clar că, nici în noaptea abia trecută, stelele nu s-au aliniat cum trebuia în zodia mea.

Sub crengile imensului nuc din faţa casei e umbră şi răcoare. Ligheanul cu smalţul sărit aşteaptă deja, pe scaunul cu picioare bolnave, vopsit prea verde, prea demult. Mă-ntiiiind, mă-ntorc şi-o iau rapid către fântână, să scot apă de spălat. Las găleata să cadă cu zgomot (ador plesnitura pe care o face la contactul cu apa), mă ridic pe vârfuri să mă uit cum se scufundă şi-nvârt roata cu amândouă mâinile, încet să o ridic, doar pe jumătate plină; aplecată peste marginea rece a fântânii, tot zgâindu-mă în oglinzile tremurătoare, nu-l observ. Îl aud târziu. TATA trece cu mersul lui apăsat, uşor legănat, ușor aplecat în faţă, spre poiată. Fac ochii mari şi, din două salturi, îl prind de mâna aspră şi caldă:
– O fătat?… dar nu apuc să aud răspusul, ci doar huruitul lanţului pe tambur, vâjâitul găleţii între olanele fântânii şi izbitura de final…
– Mno, de s-o descăţat găleata de pă lanţ, te-a băga mă-ta după ie. Amu, hai să vezi!

E cald în poiată și miroase amestecat a lapte proaspăt, paie umede, bălegar și viață nouă. Prin crăpăturile uşiţei de scos gunoiul trec raze de lumină tremurânde, ca aripi de zâne, iar pe sub burta vacii se uită fix la noi Viaţa, cu ochi imenşi. Doamne!!! cât e de frumoasă! M-aș repezi să o mângâi, dar TATA mă trage ușor înapoi:
– No, fată, nu așe… ca furtuna, că s-a speria și te-a ruguci vaca! Meri mai încetuc, de-o lăture…
Cu mâna întinsă mă apropii întâi să mă vadă Gyöngy (aproape toate vacile lui aveau mereu nume românești sau ungurești de flori, pe lângă câte o „Joiană” sau „Mândră”) și ea întoarce botul alb la mângâiat. Mi-e atât de dragă! Că e mărunţică și tare blândă și ne lasă seara să o mulgem și noi, copiii, în cănile de tablă emailată gri, cu toartă și „buză” roşie. Laptele acela, doar spumă albă și așa de gustoasă, e momentul suprem al serilor noastre de vară…
Curioasă, dar temătoare, se apropie de palma mea și viţeluşa. E bălţată – albă cu pete mari de ciocolată – și nu-mi vine să îi stric „modelul” cu care a rămas, după ce vaca a lins-o zdravăn. O mângâi doar pe gât, îmi pun mâinile în jurul ei; e atât de vie… și rămân așa, în îmbrățișare, cu capul lipit de fruntea ei, dar mă desprind când aud iar vocea lui TATA:
– De-amu-i bugăt, las-o să sugă. Și voi, gătați-vă ș-om mere. S-a face tare cald azi.
– Tatăăă, găleata… mai mult șoptesc, decât spun.
– O scoate tata. Du-te la mă-ta și-i spune să puie merindea.

R, cu ochii încă cârpiți de somn, se uită absent în lungul căii ferate. Nu vine nici un tren. Mai târziu, mai pe la amiaz’, va trece personalul de Carei, din care ne strigă și ne face cu mâna mătușa Luci (atunci când se duce la părinții ei în vizită), apoi „lansează” în iarba înaltă un pachet cu: ciocolată cu alune Maci, gumă de mestecat în formă de biluțe colorate și fantastica ei prăjitură cu gem și muuuultă cremă de mac, toate împachetate bine, bine, puse într-o cutie de carton, legată cu sfoară maronie. Ce bucurie!

Dar azi nu e zi de vizite. Nici nu ne prinde amiaza pe aici. Deasupra șinelor căii ferate se vede deja „dansând” aerul, semn de căldură mare… Doar prin frunzele plopilor înalți până la cer se joacă puțin vântul, iar foșnetul lor mă duce imediat cu gândul la lungul drum de fiecare duminică dimineața, spre biserica din sat. La Mama… la sunetul inconfundabil pe care îl scot, cu fiecare pas, ciorapii ei de nylon purtaţi pe sub rochia galben-pai cu panseluţe.

Când îmi răstoarnă apa în lighean, îmi place să stau sub jetul rece, să mă joc „bătând-o” cu mâinile, să fac valuri, să o simt. Dar nu e timp nici de joacă azi. Mă spăl repejor pe față, suflând puternic în apa ridicată cu palmele, încercând să îl imit pe TATA.

Mirosul intens de orez în lapte ne cheamă la masă: R. șezând pe marginea patului, eu pe scaunul de lemn cu spătar înalt, curbat. Cu lingura desenez „figuri” în farfurie și caut cel mai mare bob. R termină primul (mănâncă atât de repede!), sare din pat, mă pișcă scurt și puternic de umărul drept și fuge afară. Înghit cu greu, apoi duc farfuriile pe masa din cămară; Mama le va spăla probabil mai târziu.

Un drum de câțiva kilometri, în carul tras încet de vaci, pare o veșnicie. O eternitate din clipe topite, amestecate, intense; un continuu acum ce curge prin corpul meu de copil, într-un sens pe care nu-l pot înțelege. Stau întinsă pe spate, tot ronţăind la un fir lung de iarbă, și visez… la o lebeniţă duulce și rece, la o baie în apa limpede a Homorodului, la strigătele ciudate ale păunilor, la necazurile lui Remi din „Singur pe lume”, la o bicicletă Pegas – care să fie a mea – la coacăzele negre, deja coapte, ale vecinei Iţu… La îmbrăţișarea caldă și vocea blândă a Nanei Irma și la poveștile nesfârșite pe care le împarte cu Mama seara, așteptând vacile să vină din ciurdă. Mă trezesc când TATA desface jugul vacilor și le duce să pască, la umbră. Printre pleoapele abia mijite, printre curcubee, văd una dintre imaginile copilariei mele. Aceea în care erau încă amândoi bunicii, aceea cu miros de fân și bureţi de câmp, gust de pere de vară și mălai fiert, răcoare de apa din fântână, cu genunchi juliţi și pisici-jucării.

Dar, de fapt… era totul un vis. Mă dezmeticesc azi și în atâtea alte zile, singură, cu un dor intens de TATA, cu dorința de a-i spune că e mereu prezent în gândurile mele, că îl îmbrățișez adesea și îl simt lângă mine, așa… ca ieri. Un „ieri” care a trecut de peste 20 de ani.

Pentru TATA, bunicul meu drag (01.02.1921 – 03.07.1999) și pentru toți bunicii dragi din lume. Aceasta și cealaltă. Cea care ne fură copilăria.

Loredana Maria PAȘCA

 

Foto: Peter Lengyel

oferta-wise

2 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise