Recent a fost publicat un studiu care sintetizează câteva aspecte ale istoriei nobilimii maramureșene, cea mai numeroasă din Regatul Ungariei și, mai apoi, din Principatul Transilvaniei, respectiv din Imperiul Habsburgic.
Cu una din cele mai mari vechimi din regiune (primul nobil localnic fiind atestat în al doilea deceniu al secolului al XIV-lea), corpul nobiliar comitatens a fost alcătuit preponderent din români (de religie predominant ortodoxă și, apoi, greco-catolică), urmați de către maghiari (initial calvini iar apoi și romano-catolici) și de alte nații.
Astfel, numărul total al nobililor maramureșeni a ajuns, la apogeu, la aproximativ 30.000 de suflete, caracterul de „comitat nobiliar” al Maramureșului fiind dat, în proporție de două treimi, de micii nobili români, urmașii celor cca 280 de familii „antice” (atestate înainte de anul 1550), din care au provenit, apoi, restul.
Această stare a fost împărțită în două categorii principale: donatarii, adică nobilii vechi, proprietari funciari și scutiți de taxe (în majoritate români rezidenți ai așezărilor rurale), respectiv armaliștii, care dețineau doar un blazon însă nici un petec de teren, majoritatea ultimilor fiind vorbitori de maghiară din târgurile de coroană.
În comitat s-au aflat, conform articolului semnat de Teofil Ivanciuc, numai 36 de familii de aristocrați (23 conți și 13 baroni), dintre care doar 3 de-ai locului (2 maghiari de origine română și 1 evreu), la care s-au adaugat cei intrați în clasa superioară prin căsătorie.
Nobilii maramureșeni și-au obținut statutul privilegiat prin originea străveche și prin luptă, ei fiind de o vitejie redutabilă, dovedită în slujba regilor ungari, a principilor transilvăneni, respectiv a împăraților austrieci. Ei erau destul de pauperi, majoritatea locuind în reședințe țărănești (case de lemn), foarte puțini având conace sau curii de piatră, unul singur având un castel propriu-zis. Se mai diferențiau de restul și prin anumite elemente ale costumului purtat. Modestia lor materială se trăgea mai ales de la cutuma locală, care însemna împărțirea averii (și titlului) în părți egale între toți fiii familiei, neprivilegiind doar primul născut, precum în alte țări.
Nobilimea mică și-a pierdut drepturile în anul 1848, iar aristocrația, în anul 1919.
Lista nobililor prezentată în studiu, departe de a fi completă, conține în acest moment 1623 de patronime și variante, atât de maramureșeni get-beget (960 de nume, dintre care 659 de familii românești și 301 – maghiare, austriece ș.a.), cât și de nobili veniți – mulți dintre ei temporar – din alte părți, mai ales după anii 1700 (663 de patronime).
Articolul, apărut în „Revista arhivei maramureșene”, nr. 15, 2022, poate fi citit aici:
Salut, Sighet!
Adaugă comentariu