TRANDAFIRUL și GLORIA CULTURII
În urmă cu nouă decenii (16 aprilie), pe cerul Basarabiei, la Soroca, s-a născut un prunc cu stele pe trup, cu numele de Gheorghe Grigurcu! Căruia ursitoarele i-au prezis o fascinantă călătorie prin Limba Română. În pruncie, a trecut Prutul, s-a așezat prin mai multe orașe românești, legându-se mai ales de Oradea și Târgu-Jiu. Cu studii universitare la Cluj și un doctorat în studii filologice la București, și-a început aventura literară, fiind autorul a numeroase cărți de poezie și critică literară și al unui impresionant jurnal. Programul Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetul Marmației și al Serilor de Poezie de la Desești cuprindea invitarea unor personalități culturale, de primă mărime, pentru a cunoaște plaiurile noastre, dar mai ale oamenii, cu deosebire scriitorii și alți oameni de cultură.
Intenția mea, și a confraților mei cu rosturi de decizie, a înflorit. De o jumătate de veac, în Maramureș s-a întâmplat și deschiderea noastră literară spre țară și Europa. Printre cei care au un merit incontestabil în această miraculoasă aventură a ieșirii noastre în lumea literaturii de aproape și de mai departe, este cărturarul Gheorghe Grigurcu. S-a legat de creatorii Nordului cu omenie, dar și cu rigoarea aprecierii. A fost mulți ani președinte al juriului la Festivalul sighetean. De mai bine de un sfert de veac, ne-a fost oaspete de mare onoare la Serile de Poezie de la Desești. Îl înconjuram cu admirație și prețuire.
Deoarece este o figură de prim rang a literaturii române contemporane: critic riguros, poet al esenței, moralist fără concesii și stilist al conciziei. Devenise un prieten discret, sfătuitor amabil, curios în cunoașterea noastră ca oameni, interesat de creațiile tinerilor. Cu el în preajmă eram mai siguri pe noi. Stare extrem de necesară într-o lume de confuzie a valorilor literare. Aveam în vedere și aprecierile de care se bucura din partea confraților. Criticul literar Alex. Ștefănescu spunea: „Un simbol al intransigenței este Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent, aflat de mulți ani în exil oficial la Târgu Jiu”. Ori Nicolae Manolescu: „Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici literari de astăzi”.
Ana Blandiana ne spunea pe covorul de iarbă din curtea mea părintească: „Gheorghe Grigurcu nu este un critic literar care scrie versuri și nici un poet care scrie critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție dintre milenii”. Iulian Boldea este mai direct: „El îmbină rigoarea și acolada stilistică, discursul interogativ-vehement, încorporează în structura sa adâncime, rigoare, nevoia de ordine, de echilibru”. Poetul Echim Vancea, scria cu zece ani în urmă că „este o seducătoare conștiință a prezentului, un liric și un polemist de anvergură”.
Da, domnul Grigurcu rămâne pentru Maramureș un spirit care a coagulat aici valori literare, fiind și spiritul critic care le-a evaluat. Le-a învățat zborul, dar și meditația. În semn de respect pentru asumarea discretă a Maramureșului și valoarea poeziei sale, în anul 2006 i s-a decernat Marele Premiu „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești. Cu acel prilej, a avut loc un episod de istorie literară, relatat apoi de poetul Adrian Alui Gheorghe: „Criticul, ca și poetul, nu au viață personală, viața lor este praf și pulbere. Și asta o spun ca să parafrazez un poet, pe Nichita Stănescu, cel cu care Gheorghe Grigurcu a fost într-o prodigioasă polemică. Mai apoi, semn că polemicile au decontul lor, am asistat, în Deseștii Maramureșului, la momentul în care Gheorghe Grigurcu primea Premiul cu numele lui Nichita Stănescu, pentru întreaga sa operă poetică.”
Ion Zubașcu, atent la acea întâmplare, a scris un articol cu titlul: „Împăcarea lui Grigurcu cu Nichita la Desești.” Țin minte scena din curtea mea părintească, deoarece eu i-am înmânat diploma. Din juriul care l-a propus pentru premiu făcea parte și regretatul prozator Radu Țuculescu. Ne era teamă de un refuz. Nu s-a întâmplat, ceea ce spune multe despre felul lui de a fi. Rămâne și pentru mine un om deosebit, prietenos, modest, mărinimos. Cu un suflet bun, lipsit de infatuare, dominat de spiritul dreptății. Eu îi rămân recunoscător pentru textul de pe coperta cărții mele: „Livada cu prieteni.” Scria distinsul critic: „Nu mi-aș putea închipui Maramureșul acestui timp tulburat pe care îl străbatem, fără ființa lui Gheorghe Pârja. Ființă care e o lacrimă prefirată spre Nord din izvorul de suflet al meleagului ardelean, melancolic tânguitor în veac, care e izvorul Lancrămului”.
Era într-un aprilie, că amândoi suntem din această lună. În urmă cu nouă decenii, în 16 aprilie s-a născut, la Soroca, cărturarul Gheorghe Grigurcu. Domnia Sa scrie recent despre acest popas: „Vârsta. 90. Cum să mergi înainte, cum să mergi înapoi, cum să te oprești?” Ce semnifică trandafirul în biografia sa creatoare? Este începutul, deoarece a debutat cu volumul de versuri „Un trandafir învață matematică”(1968).
La mulți ani, cu sănătate, cu zile senine, domnule Grigurcu! Cerul albastru al Maramureșului vă este veghe!
■ Gheorghe PÂRJA
* * *
Gheorghe GRIGURCU – 90
„Văd în operă o oglindire a dualităţii deopotrivă divine şi umane.”
Apele repezi ale timpului macină oameni şi vetre, asemenea unor şuvoaie tinere care, cu răbdare şi har „geologic”, dăltuiesc în rocă ameţitoare trecători. În urma lor rămân zidiri din piatră sau de gânduri, ca şi amintiri…
Pe maestrul Gheorghe Grigurcu l-am întâlnit prin anii 2000 când a devenit liantul şi conştiinţa Festivalului Internaţional de Poezie Sighetul Marmaţiei. De atunci am avut cu Domnia sa mai multe întâlniri şi mi-a făcut onoarea de a scrie, în câteva rânduri, despre poezia mea, oferindu-mi totodată, cu generozitate, o sinceră şi dezinteresată prietenie.
Gheorghe Grigurcu este, la 90 de ani, o seducătoare conştiinţă a prezentului imediat, care declanşează mişcări tranşante, un liric (deşi critica literară nu l-a răsfăţat) şi un polemist de anvergură. Sărbătoarea cea mare îi aparţine Domniei sale şi nu nouă! Nouă, drumeţi sau statornici, nu ne rămâne decât să sărbătorim zăbovirea trecătoare întru ucenicire lângă un mare Creator care „domină de ani de zile viaţa literară fără să se amestece în ea /…/… indiferent dacă îşi exersa condeiul neobişnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie şi versuri şi nici un poet care scrie şi critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime şi unul dintre cei mai importanţi critici literari ai acestei perioade de tranziţie între milenii.” (Ana Blandiana).
Gheorghe Grigurcu a debutat relativ târziu şi ca poet („Un trandafir învaţă matematică”, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968) şi ca critic literar („Teritoriu liric”, 1972).
Neţinând seama de neiertătoarea rostogolire a timpului, Gheorghe Grigurcu, asemeni zborului plin de răzvrătire al unui albatros înspre izvorul, mereu fantomatic, al furtunilor, cu încredere în poezie, înveşmântat în faldurile înaripate ale exploratorilor de decenii şi decenii de citit şi scris, de descoperit, de analizat şi de interpretat texte, se află astăzi sub cupola celei de a 90-a dimineţii, a bucuriilor curate.
„Critic excepţional de poezie (printre puţinii la noi), Grigurcu este un artist şi un intuitiv” (Nicolae Mnolescu în „Istoria critică a literaturii române”, Editura „Paralela 45”, Piteşti, 2008) iar „Unul dintre reperele cele mai avansate pe linia modernismului îl reprezintă poezia lui Gheorghe Grigurcu, apreciat şi în calitate de critic literar. Caracteristica principală a poetului este puternica sa năzuinţă spre concentrarea lirică, despuierea expresiei de orice retorism. Fraza lirică e nudă, dar vibrând lăuntric de o emoţie filtrată la maximum… Într-un fel, Grigurcu încearcă o experienţă limită: descifrarea „triumfătoarei vieţi algebrice” a cuvintelor, prin distilare intelectualistă a trăirii lirice, prin imagistica adesea suprarealistă (datorită îndrăznelii la asocierea termenilor), dar fără dicteul automat. (…) Poet de autentică vibraţie şi ţinută intelectuală, Gheorghe Grigurcu şi-a găsit formula lirică proprie în peisajul poeziei noastre, absorbind atât de personal unele influenţe, încât acestea nu mai pot fi indicate fără riscul asocierilor gratuite. Este unul dintre poeţii care indică zona experienţelor moderne pe care le încearcă astăzi lirismul românesc.” (Ştefan Aug. Doinaş în „Lampa lui Diogene”, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1970).
Gheorghe Grigurcu, „a creat, prin scriitura Domniei sale, lumi paralele într-un Univers arid dar şi punţi de legătură între cuvânt şi cei care ştiu să-l folosească, trăieşte echilibrat într-o lume în care noi cei mulţi încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem la poarta cuvântului îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un uşier care ne validează (sau nu) trecerea înspre o lume a cuvintelor.” (Teodor Dună în „Dialoguri culturale”, 15 aprilie 2016).
Scriind, „la aniversară”, aceste rânduri despre Gheorghe Grigurcu, mă întreb dacă mai cunosc vreun om – nu neapărat poet ori critic literar – care, la nivelul său de inteligenţă poate fi, la modul ideal „candidatul la sfinţenie”, „semnul de carte” pentru un om natural, cordial, simplu, de o cu totul şi totul seriozitate şi garanţie de probitate intelectuală şi care vede în operă, nu doar numai a Domniei sale, „o oglindire a dualităţii deopotrivă divine şi umane”.
Urăm acestui cutezător al Cuvântului, rostuit cu grijă şi cu tărie rostit, ca prin truda sa să confere, pe mai departe, literelor româneşti strălucirea dreptei împliniri…
Din oraşul dintre râuri, necântărite gânduri de împrimăverire, maestre Gheorghe Grigurcu!
■ Echim VANCEA
Adaugă comentariu