Actualitate Cultură Știri

Am trecut și eu pe la… Palatul Sighetului! (Ion Mariș)

image_printPrinteaza

Duminică, 10 iulie 2022, în jurul orei 12:00, a avut loc rebotezarea Palatului Cultural – Pastoral Sfântul Iosif Mărturisitorul (fostul Palat Cultural din Sighet), după lucrările de reabilitare/ restaurare care au dus la „schimbarea la față” a impunătorului imobil.
Am văzut multă lume și multe oficialități care și-au dorit să fie prezente la acest eveniment semnificativ din istoria contemporană a Sighetului. Unii, probabil, pentru o mai bună și cucernică… vizibilitate.
Am privit în/spre Palat cu nostalgie!… Din Palat am „plecat” spre Poezie. În anii 1977, 1978, am participat și eu, elev fiind, la Festivalul (numit pe atunci) „Laude-să Omul și Țara”, azi cunoscut și-n afara țării ca… Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet. Festivalul Internațional de Poezie, după zeci de ediții desfășurate în Palat, va sărbători anul acesta 50 de ani de existență! Semicentenarul se va sărbători – probabil – la mai modestul și laicul Centru Cultural (da, acolo, lângă Piața de alimente, unde se vând și țigări ucrainene ieftine).

Spre Palat m-am îndeptat când am revenit acasă (stagiar fiind) și-am participat la evenimente culturale interesante, acolo am întâlnit/ cunoscut, îmi amintesc, pentru prima dată, oameni faini (Gheorghe Chivu, Ioan Ardeleanu Pruncu, Echim Vancea, Ducu Bertzi, Ștefan Hrușcă, Marin Slujeru, Mihai Dăncuș, Florentin Năsui, Johnny Popescu, Iosif Beres, Mihai Tomoiagă, chiar și Grigore Holdiș etc etc). Au activat acolo poeți, pictori, muzicieni, artiști și o mulțime de alte personalități ale Sighetului care iubeau – chiar și înainte de anul 1989 – cultura „permisă” în condiții nu tocmai prielnice, într-o Românie „strâns unită în jurul tovarășilor”.
Am remarcat că, din păcate, din prezentarea istoricului Palatului (la intrare) lipsește menționarea acelor „imprescriptibile” succese ale instituțiilor pe care le-a găzduit Palatul într-o epocă imperfect… securizată.
Viața culturală la Palat a continuat – neliniar – pe noile paliere democratice după anii 90 ai secolului trecut… iar pe la debutul secolului XXI Palatului i s-a schimbat destinația și…

Dând Cezarului ce-i al Cezarului” trebuie să recunoaștem că finanțarea din Fondul European de Dezvoltare Regională (Programul Operațional Regional 2014 – 2020) cu aproape patru milioane și jumătate de euro, a adus schimbări benefice imobilului, noile „haine” dându-i o altă alură și atractivitate. M-a bucurat mult faptul că interiorul emană – și acum – cultură iar sălile renovate, luminoase, primitoare, adăpostesc și rodul creativității artiștilor sigheteni. Făcând abstracție de omisiunile inevitabile, mi-a făcut o deosebită plăcere să admir – pe simezele diferitelor încăperi – numeroase lucrări ale pictorului Traian Bilțiu – Dăncuș (expoziția omagială), să văd creațiile și urmele vizibile pe care le lasă Ioan Pop – Vereta, Ioan Marchiș (Arheus), Dorel Cordoș, Ioan Borlean, Ioan Munteanu, Andrei Năsui etc (de ce au lipsit alte nume, nu știu!), să admir icoanele vechi, cărțile bisericești rare, exponatele din colecția etnografică a Muzeului Maramureșean și, mai ales, mi-a atras atenția expoziția cu mesajul „Artă și Solidaritate” (propusă de părintele Ioan Ardelean), mesaj care poate fi extins la nivelul comunităților (inclusiv cea sigheteană) sub sigla „CULTURĂ și SOLIDARITATE”.
Dacă și Palatul va rămâne permanent „deschis” culturii, evitându-se simpatiile și antipatiile „lumești”, dacă și zona laică va putea propune activități/ evenimente/ proiecte „strict” culturale, revenirea emblematicului așezământ sighetean în circuitul firesc nu ne poate aduce decât bucurii și sustenabilitate… urbană.

Strâns legată de năpasta platitudinii și a vorbirii standardizate aflăm urgia rămânerii în urmă, a zăbovirii în trecute vremi, adică a predicilor care uită că se adresează unor contemporani, iar nu unor credincioși de acum câteva decenii or veacuri, de nu și milenii. […]
Ca atare nimeni, în numele unui creștinism greșit înțeles, bigot ori din rea credință, interpretat ori cu nepricepere asimilat, nu ne poate contesta dreptul la libertate, la cunoaștere, la fericire […] (Nicolae Steinhardt – Monahul Nicolae Delarohia, DĂRUIND VEI DOBÎNDI, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1992, pag. 243 și 260)

Doamne, ajută-ne pe drumul PCR (Pace și Cultură în România)!

Foto & text: Ion Mariș

oferta-wise

6 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată.

  • As vrea sa vad si copertina din fier forjat cu sticla ornamentala, suspendata cu cele doua lanturi imense deasupra intrarii principale. Sper sa nu fie undeva la fier vechi…

  • oras/ incremenit in adancuri/ deasupră-ne inghetat e cerul/ iernare/ cu botul in pamant/ clopote de inmormantare/ rasuna/ sub umbra stejarului/ adormit/ in umbra cavoului/ dar unde raman pasarile/ de zi cu zi/ unde-i ingerul nestatornic/ i-am auzit/ laudandu-se/ inca si inca/ Cristos doborat/ moare incet/ de ziua unui copil

  • In sfarsit Palatul și-a găsit „hainele” pe măsura măreției lui. Bravo sigheteni, bravo edili, continuați că mai aveți încă multe lucruri de restaurat…😌😏☺️☺️

  • In sfarsit, dupa multe si lungi asteptari, vedem o fatada innoita a fostului „Palat al Culturii” din Sighet, „Palatul Sighetului”. Se spune ca si interioarele sunt frumos refacute si distrbuite, dar ca mai este de lucru. Oricum, sunt putine lucruri ramase se speram ca se vor realiza destul de repede.
    Sa speram ca acuma li se da destinatia cuvenita „interioarelor” si nu cum a fost pana acuma. Daca-i „Palatul Sighetului” si „Cultura” este si a Sighetului si sper sa-si gasesca loc in aceste „interioare” si Institutiile acesteia.

  • Între anii 1956-1961 am frecventat Scoala populară de artă (așa se numea atunci) și din 1959 Cenaclul literar „George Coșbuc” de la Casa de cultură. Între 1964-1968 am fost instructor artistic , iar între 1974-1983 am fost directorul Casei de cultură. Din 1989 și până în 2010, la pensionare, am fost profesor și director al Școlii de artă „Gheorghe Chivu”, fostă Școala populară de artă. Așadar, timp de vreo 40 de ani Palatul Culturii a fost o a doua a mea Casă. I-am cunoscut fiecare colțișor, din pivnița cu lemnele de foc și până în podul plin cu porumbeii lui Kocsor. Aici, în 1967, la cursurile de dansuri populare, am cunoscut-o pe cea care îmi este de atunci alături în toate. Ultimii vreo 15 ani de activitate și i-a petrecut, și ea, ca bibliotecară, la parterul Palatului. Nepoții mei au fost, până mai ieri, elevi al Școlii de artă. Câțiva ani buni am scotocit prin arhive, am cercetat mii de pagini din presa vremii, ca să pot scrie cartea (apărută în anul 2006) în care am dovedit importanța de netăgăduit a acestei clădiri pentru tot ce a fost, timp de un secol, viața culturală a Sighetului și a Maramureșului. Da. Palatul Culturii (și nu Palatul Cultural!) din orașul meu drag mi-a marcat frumos întreaga viață. Patetic? Poate că da. Îmi asum, cu toată responsabilitatea unei vieți, ajunsă în pragul vârstei de octogenar, acest patetism… desuet și etc…..
    N-am fost la Marea Festivitate de acum câteva zile. N-am fost invitat și (sincer!) nu regret. Dar, nu pot să nu spun: Un ochi râde, altul plânge…pentru că milioanele acelea de euro s-ar fi putut obține și altfel. Cât despre ce va însemna noul „Palat Cultural-Pastoral”, nu-mi fac nici o iluzie. Dă Doamne, să mă înșel! Ioan Ardeleanu-Pruncu

oferta-wise