Actualitate Cultură

Trifoi cu patru foi (autor, Oana Țînțaș)

image_printPrinteaza
prof. Oana Țînțaș

Câteodată și obsesiile sunt bune la ceva. A mea e cea a Timpului eliadesc, a „camerei Sambo”, în care totul e suspendat, în care-ți afli starea paradisiacă. Cred că mereu am încercat să suprim timpul, să-l opresc într-o capsulă a mea, în care să mă regăsesc. Rareori am reușit să citesc semnele ce se arată doar celor inițiați. Ce m-a purtat înspre spațiul sigur și fericit a fost mișcarea de pendulare a leagănului. Priveam iarba din gradina lui Mama-Bună, care azi e a mea. Trifoiul m-a frustrat întotdeauna. Puteam să cercetez grădina fir cu fir în căutarea celui norocos, cu patru foi, că tot nu-l găseam. Însă, dacă Dia era lângă mine, îl repera în câteva minute. Eu n-am reușit niciodată să-l văd. Și vocea surorii mele răsuna tare: „N-o să ai noroc!” Căteodată mătușa mea, care ne însoțea în căutări, dibuia trifoiul mult dorit și mi-l strecura nevăzut, ca și cum eu l-aș fi aflat. Uneori acceptam tacit minciuna, mă prefăceam că l-aș fi găsit, dar știam, în sinea mea, că norocul nu-i al meu.
Cu ochii deschiși, mă las purtată în spațiul meu sacru, în casa bunicii. Acolo arareori era liniște. Mai tot timpul plină de copii, bunici, mătuși, verișori, vecini. Îndeosebi vara, când ușa era mereu deschisă și un du-te-vino anima acest axis mundi.
Agitația era și mai mare pe vremea recoltei. O remorcă își vărsa conținutul în curtea noastră și, ca prin minune, apărea un munte de știuleți de porumb pe care mă cățăram cu o adevărată frenezie. Alunecam, mă scufundam, mă zdreleam toată, mă apuca disperarea până ce, extenuată, ajungeam în vârf. Toți umblau forfota, veneau oameni la clacă și începea distracția. Știuleții erau deșfăcați și cu „mustățile” îmi făceam o mândrețe de perucă, perciuni, păr la păpuși și clăi înalte, nesfârșite. Bunicile și mătușile, băbuțele din vecini își luau locul pe scăunele și cu o dexteritate incredibilă curățau porumbul de pănuși și de „părul prețios”. În cap îmi suna o melodie ale cărei versuri nu le puteam desluși, nu aveau sens în mintea unui copil care încă nu era de școală: „Hai, hai, inimă, hai! /La (multe răle mă dai) muntele lu’ Mălai”. Așa era. Clar. Doar o auzisem de atâtea ori la radio: „La muntele lu’ Mălai”. Ăsta trebuia să fie muntele. Din curtea noastră. Și se numea așa. Fix așa. Nu contează că acuma știu versul „La multe răle mă dai”. Râd când aud melodia și o cânt cum am înțeles-o atunci.

Tot sărbătoare era și mersul la câmp, la săpat cartofi. Terenul era mai departe de casă, pentru mine putea fi în altă țară, așa îndepărtat îmi părea să mergem la Puskapor. Se pregătea merindea, căruțul cu sape, greble și tot felul de obiecte cărora nu le dădeam importanță. Femeile gospodăriei matriarhale se precipitau, vociferau, plănuiau. Eu una mergeam în excursie. Terenul se întindea cât vedeai cu ochii, niciodată nu i-am atins capătul. Se înainta organizat, fiecare preluând atâtea rânduri cât îi permiteau puterile și priceperea. Bunicile aveau câte trei, mătușile încercau să țină pasul, iar femeile tocmite cu ziua făceau ce puteau. Eu zburdam veselă prin iarba înaltă care-mi biciuia pielea fragedă. Culegeam flori și măcriș și făceam traseul câmp-pompa de apă de zeci de ori pentru lucrătoarele însetate. Știam că trebuie să am ceva răbdare până la momentul cel mai frumos, pentru care eu consideram că mersesem cu toții acolo: masa. Așa că, înțelegătoare, rezistam o oră-două. Mă ofeream să ajut și mi se trasau sarcini după puterile mele, căram gălețile cu buruieni într-un loc anume stabilit. Pășeam țanțoș, cu impresia că eu duc tot greul muncii. Făceam glume și ironii cu bunicile: „Ooo, numa’ atâta ați săpat! Că eu am cărat deja zece găleți”. Ele zâmbeau cu înțelegere în timp ce mâinile se mișcau amețitor, făcând să pară toată treaba o joacă de copil. Atât de înfumurată eram, încât mi se părea că pot și eu. Și ceream, poruncitor aproape, să mi se dea o sapă, să-mi dovedesc puterile. Primeam una mică, specială pentru mine, cu două coarne întoarse. O agitam cu putere, izbind în toți cartofii și făcând prăpăd între rânduri. Mama-Bună mă lăsa, motivând că „aceia or si la porci”. Nu mă opreau bunicile, în schimb mătușile îmi făceau vânt dintre șirurile pe care le dădusem peste cap. Îmbufnată, nu mai aveam răbdare și răcneam de la distanță întrebând din cinci în cinci minute când mâncăm. Toropiți de căldură și sătui de chemările mele disperate, se adunau cu toții la pompă unde-și spălau mâinile pline de pământ, își clăteau fețele și-și potoleau gâtlejurile arse. Se întindea o masă câmpenească cu fel de fel de bunătăți: slănină, ceapă, brânză, cârnați, roșii, castraveți, pâine proaspătă și câte cele. Se mânca cu poftă, se râdea, se mai închina câte un pahar de apă cu miros urât, de-mi strâmba nasul. Îi ziceau „horincă” la apa aia pe care eu n-aș fi pus gura. Aș fi vrut să stăm așa toată ziua, începea să-mi placă la câmp. Dar ele se ridicau și se întorceau la pământul răscolit, lovindu-l în același ritm. „Eu nu mai car găleți! Am obosit. Vreau acasăăă!!!”, protestam. Mama îmi șuiera ceva printre dinți, în timp ce Mama-Bună dădea verdictul: „Îi trudită cocoana. Mircea, du-o acasă!” Și vărul meu, as al bicicletei, mă punea pe șaua lui fermecată și într-o viteză nebunească mă aducea în „inima” casei, unde cădeam la datorie, ca o bună muncitoare ce fusesem în ziua aceea.

Mi-e la îndemână să văd cu ochii minții episoade din copilărie, momente-capsulă, dragi, liniștitoare, cu totul ale mele, parte din ființa mea. Cotloane numai de mine știute. Podul prăfuit în care zăceau toate comorile pământului: cărți, caiete, carnete de note de-ale mamei, de-ale mătușilor, leagănul de lemn în care fuseseră ocrotiți toți frații mamei, curse de șoareci care așteptau viclene să-și primească victimele, porumb pe care mă rostogoleam frenetic, cântar cu greutăți de diferite forme și mărimi, sticle, cuie, fiere, obiecte ciudate cărora nu le deslușeam întrebuințarea… Mă pierdeam cu totul în amalgamul acela peste care domnea praful. Podul copilăriei, încărcat de comori. Beciul era un alt cotlon, cu aer ciudat, închis, cu ușor iz de mucegai, unde se aflau butoaiele, damigenele, furtunuri, ulcele, sticle multe așezate pe rafturi, mireasmă de pământ bătătorit, de cărămidă, de vin, de țuică și de un nu-știu-ce venit de nu-știu-unde. Celălalt beci. Cel cu provizii. Cartofi cu mustăți crescute, cununi de ceapă și usturoi, lăzi de mere… Proaspăt amestecat cu mucegai, cu umed. Apoi cămara. Ticsită cu dulceață, cu sticle de sirop, de vișinată, afinată, borcane cu compoturi, săculeți de pânză plini… culoare, peste tot culoare și miros frumos. Din când în când se deschidea un alt spațiu, cu iz de afumătură. Mirosul cel mai bun. De cârnați și costițe afumate. De interzis. De simțit numai cu porția. Sâmbăta și duminica, când se mânca ceea ce mie îmi plăcea cel mai mult: carnea.

Zgomotul de joacă, de râsete și veselie venea din podul grajdului, unde ne aruncam frenetic în fânul care ne înțepa pielea. Ploua cu paie, înecăcios, făcându-te să strănuți, să râzi, să plonjezi în grămezi de sănătate. Podul acela era locul în care, stând pe spate, cu un pai între dinți, îți trăiai poveștile și prieteniile.
Tot cu ochii minții o văd deseori pe Buni țesând la război, pe Mama-Bună cosând la mașina ei Singer, pe Mama-Mia, mătușa mea, fierbând acele și seringile într-o cutie metalică, pe „șpor”. Mereu mergea la cineva acasă să dea injecții după ce-și pregătea cutia magică. O strigam: „Mama-Miiiaaaa… cu cutiiiaaaa!!!” Mi-a dat și mie injecție o dată, cu bătaie înainte de intrarea acului. Îmi amintesc perfect circul pe care l-am făcut. Dar a fost „musai”. „Ga-ma-glo-bu-li-nă”. „Ce-i aia?” „Ca să nu faci hepatită”. Sora mea făcuse și era internată la spital. Îmi amintesc că am vizitat-o și i-am dus castane fierte. Nu avea voie să le mănânce. M-am bucurat. Îmi rămâneau mie. Și oricum, din cauza ei luasem injecție. Avea Mama-Mia un dulăpior pe care-l analizam meticulos. Și foarte des. Erau aranjate frumos creme, săpunuri din cele bune, pernițe cu șampon, ciocolate, spray-uri, cutiuțe cu bijuterii nemaivăzute: un medalion de aur ce o înfățișa pe Nefertiti, lanțuri, inele cu turcoaze, pandantive. De câte ori deschideam cutiuța, scăpam câte un oftat. Nefertiti, bijuteria mea preferată, era promisă surorii mele, „atunci când o să împlineasca 18 ani”. Adică timp berechet ca Mama-Mia să se răzgândească și să mi-o dea mie. Toată copilăria am visat la asta. Dar regina Nilului a ajuns, spre jalea mea, la Dia, cea căreia îi fusese promisă. În schimb, eu am primit, ajunsă la maturitate, bijuterii de o neasemuită frumusețe de la mătușa mea.
Sora mea era cea la care-mi raportam existența. O urmăream ca o umbră. Cam smiorcăită și pârâcioasă, ce-i drept. Sufeream teribil că Dia o prefera pe Liuța, fata nașei mele, cu care era de nedespărțit. Așa că eu eram cumva umbra lor, a amândurora. Erau îmbrăcate la fel, iar eu aveam ceva similar, niciodată identic cu ce purtau ele. Se țineau de mână și-și șușoteau secrete la urechi, făcându-mă să cunosc invidia, gelozia. Mereu cu câtiva pași în fața mea, poate mici, cât timp eram sub privirile adulților, dar care se transformau în pași de uriași o dată ce ieșeam din raza lor vizuală. Dia și Liu o luau la goană, ținându-se de mână, lăsându-mă cu o ploaie de lacrimi pe față și cu noduri în gât. Ascultam toate trei o casetă cu basmul „Făt-Frumos din Lacrimă” și, invariabil, când se ajungea la partea în care vorbea Muma-Pădurii, se făcea cumva și ele aveau o treabă importantă în altă cameră, lăsându-mă pe mine singură și împresurată de vocea teribilă a personajului negativ care icnea, amenința din „piuă”, strigând: „Făt-Frumos, vinooo, să te sfărâm între mă-se-le!!! Hi-hi-hiii!!!” Doamne, înfiorător mai era! Stăteam paralizată de spaimă, neputând să fac nicio mișcare, convinsă că Muma-Pădurii va ieși de undeva să mă sfărâme între măsele. Aud și acum, aievea, frânturi spuse pe o voce întipărită pe veci într-un ungher al minții mele… „fata Genarului, oacheșă și visătoare…”
Mereu încercam să reproduc tot ce putea să facă Dia. Podul de sus. Statul în mâini cu capul în jos. Roata țiganului. Mișcări de gimnastică ritmică. Cu panglica, cu cercul. Nu-mi ieșea nimic în afară de fluturarea panglicii. Dar nu mă lasam. O copiam în mintea mea întru totul. Cu urcatul în cireș, până-n vârf, cum făcea ea, nu-mi ieșea deloc. Mi-era frică de înălțimi atunci cum mi-e frică și azi. Așa că, stăteam spășită lângă trunchiul cireșului, salivând de poftă, așteptând ca Dia să-mi arunce câteva cireșe. Îmi dădea din când în când. Necoapte.
Căutam împreună, an de an, cadourile de Iepuraș în grădină, printre flori, tufe, cu o bucurie și un entuziasm fără margini. Dintre tote cadourile găsite vreodată de Paște, unul îmi răsare înaintea ochilor, bucurându-mă și acum ca și atunci: două cărucioare albastre, cu coviltir, în care se odihneau păpuși. Iarba înaltă dezvelea acele două minunății albastre care mi s-au întipărit în suflet. Am eliberat amândouă niște țipete pline de încântare și am alergat să ne revendicăm prețioasele daruri.
De cele mai multe ori primeam cărți printre cadouri, pe care, de Crăciun, Moșul scria dedicații de felul acesta: „De la Moș Crăciun pentru Oana, cu condiția să nu se mai bată cu Diana.” Eh, Moșul ăsta, cum le vedea el pe toate… Ne băteam, e adevărat, câteodată în glumă, alteori pe viață și pe moarte, ca zmeul cu Făt-Frumos. La final de bătălie ne arătam rănile judecătorului suprem, mami, care concluziona că eu sunt foarte agresivă și las urme pe pielea surorii mele, drept pentru care mai încasam niște lovituri – supliment. Faptul acesta mă determina să-mi pregătesc răzbunarea, așa că bătăile între noi două au fost o constantă până am ajuns la liceu. De cele mai multe ori erau însoțite și de vorbe ce pentru noi erau arme (ca și-n Enciclopedia zmeilor lui Cărtărescu), sudalma simplă, dublă ori triplă fiind mereu la îndemână. Și cu toate acestea o iubeam și mi-am dorit s-o copiez până prin clasa a V-a, când îmi căpătasem individualitatea.

Azi, privind trifoiul din grădina sacră, mă iau în brațe, pe mine, copila care știa că nu va avea noroc, și-i zâmbesc. Nici acum nu-l pot găsi. Și-n această dulce realizare îmi văd fericirea de copil, rotundă, cu tot cu frustrările ce atunci mă chinuiau. Acum închid pleoapele și văd tot ce vreau cu ochii minții, fac legături și cred că încep să mă cunosc, să mă accept cu bune și cu rele, cu traume sau epifanii. Știu de ce nu găseam trifoiul cu patru foi. Pentru că îl căutam în iarbă, în vreme ce el era viu, lângă mine, îmi zâmbea, vorbea, alerga, mă tachina. Dia e trifoiul meu norocos. Și l-am avut întotdeauna.

Oana ȚÎNȚAȘ

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise