Actualitate Cultură

Tristețea ochilor albaștri (autor, Crina Voinaghi)

foto: pixabay.com
image_printPrinteaza
prof. Crina Voinaghi

Era destul de târziu, puteai vedea cum ziua nu mai rezistă după culoarea portocaliu-rozalie pe care o împrumutaseră norii şi copacii. M-am oprit la primul chioșc pe care l-am văzut în gară și mi-am luat o sticlă cu apă. Am băut-o chiar acolo, în picioare, abia respirând. Tipul de 20 de ani pe care îl cunoscusem în tren era lângă mine și m-a condus la o pensiune pe care o ştia el, ieftină şi cu servicii ok. Vreo câteva secunde bune mi-a stăruit în minte gândul de a-l invita să urce cu mine. Era cu siguranţă un panaceu universal dar din păcate expira mult prea repede efectul. Plus că s-ar fi putut produce daune pe termen lung. Sau nu. Oricum, cred că aveam o nevoie mai stringentă de mâncare decât de sex dat fiind că nu mai mâncasem nimic de ieri de la prânz, să iei trenul devine din ce în ce mai mult o problemă de răbdare decât de destinație. L-am întrebat dacă nu vrea să mănânce cu mine neexcluzând complet prima variantă. M-a fixat cu privirea, jur că se uita undeva înăuntrul meu, poate că descifra un cod interior sau căuta un indiciu pe undeva, între stern şi claviculă, dar nu l-a găsit, nici măcar o culoare amărâtă din curcubeul acela pe care şi-l dorea, aşa că a plecat. Eu am rămas, nici nu aş putea spune cu mine însămi pentru că nu prea știam cine sunt, doar am rămas.

În noaptea aceea m-am tot trezit, mă copleşeau gândurile câteva secunde, apoi adormeam, după câteva minute iar mă trezeam şi tot aşa. A fost cea mai lungă noapte din viaţa mea, noaptea în care m-am prins, apoi iar m-am scăpat, am tot alergat, la un moment dat mă multiplicasem cu 3, cu 5, cu 10, unele eu râdeau, altele plângeau isteric, altele priveau minute în şir în gol. M-am trezit pe la vreo 5 şi m-am hotărât să nu mai adorm, era neplăcut să vezi că există altele exact ca tine. Și în plus la cei 32 de ani ai mei probabil ar fi trebuit să fac alte chestii mărețe, nu să călătoresc 12 ore cu trenul – ceea ce nu mai fac decât studenții – pentru a ajunge într-un oraș în care nu cunosc pe nimeni și a mă închide într-o pensiune de duzină, speriată de o poveste de iubire care consumase tot ce putea fi consumat, ca o adolescentă răsfățată de bani gata.

Am rămas acolo cât mi-au ajuns banii, cam o săptămână. În fiecare zi mergeam în gară, mă uitam la mersul trenurilor, îl aşteptam pe al meu apoi îl priveam cum pleacă şi mă întorceam la pensiune. Luam cina şi mă culcam. Nu era forfota de odinioară de pe peroane sau când era se prezenta ciudat, în multe tonuri sărăcăcioase, de gri, vestigii ale unui trecut extrem de îndepărtat, oameni prea săraci sau prea tineri, cu multe plase și valize negre.

Într-o zi, tipul care se așeză lângă mine pe banca de pe peron a vorbit. Altfel decât ceilalți din celelalte zile care voiau bani sau deveneau vulgari. Nu-mi plac prezențele străine, de niciun fel. Pentru că trebuie să vorbesc, să explic, să alung sau să plec. A stat aşa un moment fără să-mi spună nimic şi am sperat că nici nu va spune. L-am privit cu coada ochiului. Semăna cu un viking, blond cu ochi albaştri, păr lung şi în dezordine, barbă lăsată să crească natural, mâneci suflecate şi bocanci, un tatuaj din care nu ieşea decât o parte de sub mânecă, nu îmi dădeam seama ce reprezintă, era exact tipul de bărbat pe care mama l-ar fi detestat din prima. Avea vreo 30 de ani sau chiar și 40 – nu-mi dădeam seama din cauza bărbii – şi nu era chiar frumos, mai degrabă interesant, mai degrabă ciudat.

– Nu pot suporta mirosurile, spuse privind undeva departe, nici măcar nu eram sigură că vorbeşte cu mine. Nu ştii, mai întârzie mult trenul de Bucureşti? întrebă apoi brusc, privindu-mă în ochi.

M-am fâstâcit, voiam să mă ridic şi să plec dar o anume tristeţe din ochii lui albaştri m-a amorţit pe bancă.

– Nu ştiu, nu merg la Bucureşti, aștept alt tren.
– Da’ unde mergi?
– Cred că nicăieri azi. Stau doar aici şi mă gândesc. Îmi place agitaţia, graba, nimeni nu are timp de vorbe, doar dumneata…
– Mă cheamă Claudiu.
– Dora… Nu i-am întins mâna, am privit în altă parte.
– Dora, tu crezi că fiecare om trebuie neapărat să aibă o familie? Nu crezi că am putea trăi singuri? Doar noi cu noi?

Vorbea încet, sacadat, nesigur. Nu avea bagaj, ca mine, ceea ce era destul de ciudat într-o gară.

– Nu ştiu, tu ai familie?
– Nu am. Morți toți.
– Atunci de ce îți mai faci griji? am simțit eu nevoia de a-mi încerca umorul negru.
– Mă duc să aduc o cafea. Vrei? sări el brusc înviorat în picioare.

M-am uitat la el, cum era animat de ideea unei discuţii, trist și singur, mi se părea incapabil de a face rău cuiva, puteam să mă înşel, normal, dar nu prea avea de ce să mă jefuiască la o adică. Stima de sine îmi era cât se poate de diminuată iar bani aproape nu mai aveam. Aşa că, înainte de a accepta cafeaua, pentru a mă simţi mai în siguranţă sau pentru a fi liniştită l-am întrebat, ridicându-mă de pe bancă pentru a mai recupera din diferenţa de înălţime:

– Ce vrei de la mine? Vocea îmi era străină şi aspră, dar el nu se lăsă intimidat. Mi-a răspuns pe loc, încercând să-şi prindă părul frumos la spate:
– Ai un elastic cumva?

Am scotocit în geantă brusc amuzată și am scos un elastic roşu pe care l-a luat fără să comenteze, prinzându-şi părul dezordonat la ceafă şi amintindu-mi de David Garett.

Ne-am ridicat și ne-am îndreptat spre un McDo care era o prezență obligatorie în mai toate gările mari. Cafeaua era infectă dar o băutură caldă ne-ar fi produs probabil niște schimbări. Poate speram să se clarifice ceva şi pentru mine. Poate nici eu nu puteam să plec pentru că nimeni nu mă ascultase. Pentru că nu îmblânzisem pe nimeni şi nimeni nu mă îmblânzise. Poate el era vulpea mea sau eu eram floarea lui. Poate eram amândoi blocaţi în timpul altora. Mama ar muri de râs dacă m-ar auzi. Mi-ar spune « Cu gândurile astea într-o zi te va omorî cineva sau în cel mai bun caz te va jefui. » De fapt, după ce am gândit asta și pe mine m-a pufnit râsul. Serios?! Naivă. Visătoare de doi bani.

– Așteaptă-mă aici, mi-a zis el indicându-mi o masă.

Cât l-am aşteptat să se întoarcă m-am gândit că lumea e o masă amorfă, aşa, privită dinafară, iar eu făceam parte din această masă, nu eram nici mai mare nici mai mică, nu aveam mai multă lumină ori culoare, eram ca zecile de persoane din acel loc. Dacă ar fi căzut o bombă şi ne-ar fi spulberat, nimeni nu ar fi plâns după mine, nimeni nu m-ar fi recunoscut acolo, nimeni nu m-ar fi găsit. Dramatizam bine, ce-i drept.

– Ce-i cu figura asta gravă? El stătea cu două cafele mari în faţa mea. Îşi dăduse jos cămaşa în carouri şi rămăsese într-un tricou negru care îl făcea şi mai blond şi îi descoperea tatuajul de pe braţul stâng.
– Nimic, mă gândeam că ar fi fain să poţi schimba decorul când vrei tu, ştii, ca în filmele acelea unde se trage o perdea şi brusc oamenii par altfel şi ai impresia că totul s-a schimbat chiar dacă cei de acolo sunt la fel de buni sau răi cum erau şi în urmă cu trei minute, nimic nu se schimbă odată cu un decor. Doar avem impresia că ar fi altceva dar niciodată nu e.
– Cine are impresia asta? Ne complicăm doar, având în vedere faptul că în fond nu se schimbă nimic. Eu cred că e un deranj inutil.
– Da, dar măcar decorul să-l putem alege, să ne facem viaţa mai colorată, de ce să nu putem face asta dacă oricum n-ar schimba nimic, doar ne-ar face mai veseli atunci când nu am avea motive să fim trişti?
– Şi ce decor ţi-ai alege tu, acum? se dădu el bătut.
– Ceva cu flori de cireş, ca în filmele japoneze.
– Parcă suntem doi suprarealiști filosofând prostește într-un bar. Mai bine am pleca. Tu ce zici, Dora? De ce să nu ne cunoaștem mai bine? Ești căsătorită?
– Nu, eu… nu am mai știut ce să spun, devenise puțin cam brutal și îmi năruia visul de prințesă care își așteaptă prințul ca apoi să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Încă nu mi-am băut cafeaua, am găsit eu puterea de a protesta.
– După aceea plecăm? nu s-a lăsat el învins și brusc nu mai era așa interesant, era doar ciudat.

Nu am mai apucat să-i răspund. Oare tot timpul fusesem atât de naivă?! Toată atenţia ne-a fost atrasă spre uşa prin care o femeie încerca să intre, dar nu reuşea să o mişte, oricât ar fi zgâlţâit-o, făcea doar un zgomot infernal şi atât. Era plin de lume și toți erau obișnuiți cu astfel de scene. Nu era ceva ieșit din comun să vezi pe cineva făcând o criză, plângând, cu părul încâlcit ori cu ochii vineți. Femeia avea în jur de 55 de ani, decent îmbrăcată, în tonuri de gri care te duc cu gândul la moda de pe vremea comunismului, păr scurt și creț cu nuanțe de mov, ochi încercănați, nefardați. Claudiu a sărit de la masă, în alte trei secunde l-am văzut cum aleargă spre intrare şi deschide uşa tocmai în momentul în care femeia se lăsa în genunchi.

– Claudiu, a murit, am auzit-o urlând lung, au auzit-o toți.

El s-a aplecat și a întrebat-o ce s-a întâmplat, ea arăta strada şi urla. Mi-a strigat fără să o lase:

– Sună la 112! Acum!

Femeia plângea, lumea se înghesuia la uşă, curioasă ca întotdeauna când se întâmplă o nenorocire, iar mie mi se părea că nu voi putea niciodată să mai îmi mişc vreun muşchi din corp.

– Dora! am auzit. Sună!
– Nu pleca, Claudiu mamă! Ai cu Lena doi copii mici ! Am venit cu taică-tău după tine să te oprim să pleci, el era bine, dar acum, acum… spuse ea fără a reuși să termine ideea.

M-am dezmeticit. Am pus totul pe rapid. Am luat telefonul, am sunat, ştiau deja că a fost acum câteva minute un accident în zona gării, ajungeau imediat, m-am ridicat şi am ieșit. Oamenii au ieșit și ei în stradă, atraşi de priveliştea groaznică de acolo. Un bărbat era strivit de o maşină din care ieşise o femeie despletită căreia viaţa nu avea să-i mai surâdă repede. Îşi trecea fără încetare mâna prin păr, fixând scena fără să-şi dea seama cu adevărat cine sunt oamenii care se adunaseră ca la circ, cine e bărbatul pe care părea să-l fi omorât sau femeia care ţipă, cine e ea, cea care se plimbă ca într-o cuşcă deşi e loc suficient. Oamenii care căscau gura se făceau din ce în ce mai mulţi, eu am rămas imobilizată lângă uşă dar vedeam femeile cum îşi duc mâna la gură, îşi întorc capul pentru ca apoi să privească iar, speriate şi atrase în acelaşi timp de spectacolul terifiant din stradă. Nu a trecut multă vreme şi am auzit sirenele maşinii de salvare care şi-a făcut rapid loc pentru a culege de pe caldarâm ceea ce, în urmă cu câteva minute, fusese un om care vorbea, respira şi poate chiar îndrăznea să mai viseze.

Femeia repeta într-una « Claudiu, să nu cumva să pleci ! » Era cu stropi de sânge pe haine şi s-a ţinut de el până în momentul când au apărut brancardierii. Aproape au smuls-o de acolo. Aş fi vrut să o pot ajuta cu ceva, dar mi-am dat seama că e imposibil, doar pe tine te poți ajuta cu adevărat. Nu am mai rezistat presiunii din partea stângă şi din colţul ochilor și am plecat. Am mers în gară și am luat primul tren care mă ducea cât mai aproape de casă și m-am hotărât să las dracului inepțiile, visele și chestiile bovarice. Nimeni nu a descoperit cu siguranță o a doua viață. Naivitatea o las altora, să caute ei flori, vulpi și alte planete. Eu voi trăi în prezent. Și cam așa am și făcut, mai mult sau mai puțin.

Crina VOINAGHI

foto: pixabay.com

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise