Dacă fiecare zi ar fi o sărbătoare, viața ar fi suportabilă! îmi spune un fost “angajat” (în urmă cu 15 – 20 de ani), fost proprietar de garsonieră confort II, actualmente fără nimic pe lângă el, trăind de pe o zi pe alta. Oamenii ar consuma în neștire, tomberoanele ar fi pline de resturi… bune.
Clara, Luci, Maria, Sava, nume oarecare, fără nicio legătură cu mine, cu tine, cu noi. Nu ne spun nimic aceste nume banale, trecătoare. Noi suntem fericiți că ieri a fost Crăciunul, mâine-poimâine Boboteaza, Paștele, Sfântul X, Sfântul Y, mulți sfinți ce ne veghează răul și binele, dar cât din sfințenie se răsfrânge peste toată goliciunea suferinței și-a mizeriei umane ce colcăie neștiută de noi în unele cotloane ale burgului nostru?
Seara, pe lângă tomberoanele burdușite de resturi “bune” se adună – cum să le spun, oare? – ratații, renegații, uitații vieții. Care-i vina lor că s-au născut din beții, din incesturi, din violuri sau au fost, pur și simplu, abandonați pe străzi?…
Sunt mulți copii ce tremură de fericire când găsesc ceva de mâncare, fructe semiputrezite, resturi de fripturi semidegradate, neconsumabile de cetățeanul onest, “demn”, locuitor respectabil al urbei noastre.
Mă opresc uneori lângă ei în timp ce le “transfer” sacul menajer burdușit de resturile unei vieți normale, unii dintre ei miros a prenadez, alții a “Mona”, unii sunt pașnici, alții agresivi, unii cerșesc inofensiv, alții – dacă n-ar fi o teamă mai mult lașă – te-ar căsăpi în bătaie, dar nici unul nu înțelege ce vrei să le transmiți când le ceri să nu înjure, să nu urle, să nu-și arate lipsa sentiementelor “umane”.
În toate cartierele “selecte” (P-ța 1 Decembrie, Traian, 9 Mai, etc.) ale Sighetului, seara, când umbrele blocurilor le descoperă foamea, apar “tomberonarii”. Scotocesc cu atenție în toate pungile, verifică toate cutiile, evaluează îmbrăcămintea depozitată de “miloșii” sigheteni pe marginea containerelor metalice și-și extrag cu pricepere tot ceea ce este… bun.
Iarna până și cartoanele sunt utile pentru foc: o bătrână își încarcă în fiecare seară căruciorul de la butelia de gaz cu grămezi de cutii din care-și face un foc “bunuc”. Nu prea e dispusă la povești, e destul de ciudată această femeie, dar, într-o seară cand i-am pregătit o cantitate apreciabilă de cartoane, mulțumindu-mi, mi-a făcut o sacadată mărturisire: Dracu-să-te-ia! Băutura-m-o-făcut-așa!
Pe câțiva dintre ei îi cunosc, pe copii mai ales. Intenționat le mai strecor și altceva printre resturi, o sticlă de ulei, un pachet de biscuiți, o pâine întreagă. Se bucură, uneori se ceartă și se bat pe “deșeurile bune”, înjurăturile nu lipsesc, dar asta face parte din viața lor. Nu-și doresc să lucreze, nu-i intresează o muncă onorabilă, am încercat să-i tentez, dar fără succes, s-au obișnuit să trăiască din… tomberoane și din cerșit, s-au grupat în echipe de recuperatori din deșeurile menajere.
Printre aprigii căutători prin gunoaiele orașului, supraveghetorii tomberoanelor, sunt și mame minore, o fetiță – chiar așa! – îmi spune că are 15 ani și un copilaș de câteva luni. O spune cu mândrie: “sunt mămică!”. Mă cutremur, nu știu ce-ar fi de zis. Ce o poate ajuta? Vrea doar bani și… “orice de mâncare”.
Și, totuși, orașul nostru nu arată “foarte” rău. Sunt zone – prin țară, prin lume – și mai sărace, mai lovite de nedefinita… viață. Prin comparație cu ce-i (mai) rău, stăm bine!
De ce să ne gândim la ceilalți când legile evoluționismului ne spun că așa este… normal? Selecția naturală! Să gândim global, victimele colaterale nu contează și n-au contat niciodată.
Ne putem imagina o comunitate, o societate perfectă aici, pe anonimul pământ? Fără suferință, conflicte inutile și nerelevante, fără ură? Ne dorim asta? Nu cred. Ar fi prea banal totul?!
Autor, Ion Mariş
sursă foto: internet
Adaugă comentariu