Sunt două entități pereche, opuse în existenta lor, precum sunt multe astfel de „perechi”, ca de exemplu, iubirea și ura, frumosul și urâtul, sinceritatea și nesinceritatea și multe altele, care își au realitatea în existența umană și sunt în trăirea acesteia. În „confruntarea” din această „luptă a contrariilor”(!) sunt implicate persoane, care uită sau nu uită – mai mult sau mai puțin – din cele ce au trăit și, este important, care este obiectul acestor uitări sau neuitări. În prezența sau lipsa acestora, se pot produce disconforturi în viață, dar și situații de mare gravitate, cu nuanțe de mari diferențe, în derularea vieții, așa cum fiecare și le poate exemplifica. S-ar părea că acestea ar avea la bază doar memoria și nu este așa. Într-adevăr, memoria contribuie mult la concretizarea lor, de unde și denumirea de „uituc” pentru unii cu puțină ținere de minte. Dar sunt multe alte componente, de natură genetică, psihologică și exersare ce concură pentru a le fixa, dezvolta sau reduce. În timpul studiilor și în orice altă profesie se exersează în mod firesc memoria, spre neuitare, fiind aici o preocupare activa în acest sens. Anumite evenimente extreme, în bine sau în rău, se fixează adânc în AND-ul persoanei și nu se mai uită până la închiderea definitivă a ochilor. Se cânta într-o romanță: „te voi uita, căci și uitarea, e scrisă-n legile omenești”; este amarul exprimat din iubirile în separare, care se produc din atâtea motive. Cred că acest cuplaj de iubire și ură, în înțelesul lor general, este unul din cel mai complex al vieții și afectează profund mediul social, cu toate cele legate de el. Iubrea și ura influențează mult și „neuitarea și uitarea”, în multe situații. Aceste entități își pot shimba existenta dintr-una în alta, dar se face cu trecerea de la rău spre bine sau invers, așa cum ușor se poate constata. În general e bună străduință de a uita evenimentele neplăcute peste care ai trecut, ceea ce duce, încetul cu încetul, la refacerea tonusului de viață mai optimist, mai confortabil, reușind poate, în toiul altor preocupări plăcute, să ajungă în uitare totala a lor; o autoeducație a uitării răului. Multe evenimente curente, simple, repetitive, neimportante, se pierd în consumarea timpului. Depozitul enorm al celor trecute și petrecute, nu-ți poate rămâne în memorie decât selectiv, așa cum spuneam, o mulțime le consumă timpul în trecerea lui și dând acesta înapoi, nu le mai regăsești, s-au uitat, mai ales cu vârsta. Aceasta pentru mulți amplifică fenomenul uitării, vorbind de stări normale și excluzând de aici anumite afecțiuni cu uitare totală. Dar sunt evenimente, de bine sau de rău, de mare efect, pe care nu le uiți și-ți rămân în memorie țoață viață și, din când în când, mai ales noaptea în nedormire, treci pelicula acestor imagini „vii”, prin fața ochilor, în neuitare, în retrăire. Am să fac referire la un subiect care „s-ar părea” că n-are legătură cu tema în discuție, iar în stadiul actual de percepție din lume, pare cu totul secundar: „Lumea bătrânilor”.
Să ieșim din largul acestei teme, cu atât de multe ramificații, de care se ocupă specialiștii, medicii, mai ales. Bătrânii au o existență trăită undeva, într-un anume loc, la o „acasă” a lor, cu activitățile și obiceiurile care le-a pătruns toate fibrele organismului. Acestea nu se uită. Când devin mai în neputință, au nevoie de puțin sprijin din partea copiilor sau a altcuiva. Poate copiii sunt în altă parte, unii sau toți și dacă-i duce careva la ei, după puțin timp vor spune: „vrem acasă”, oricât de bine ar duce-o acolo, ei vor la ale lor, unde au trăit o viață; nu se mai pot obișnui în altă parte, cu altceva, în scurtimea vieții ce le-a mai rămas. Nu mai au timp s-o ia de la început. La țară, bătrânii stau la un copil, în mod obișnuit la cel mai mic, unde este îngrijit, până trece în alte lumi, ce-l așteaptă. În neputința acestei îngrijiri, mulți sunt duși la „Azil”, la un loc cu personaje ce nu se cunosc, unde trebuie să-și abandoneze trăirea și locul cu care erau obișnuiți, simțindu-se acuma că într-un mediu „cazon”, cu toate la ordin, la comandă uniformă, pentru toți. Acest „Azil” este „un fel de închisoare” a bătrânilor și, duși în acel loc, trebuie să o accepte, în neputința lor. Dar sigur, acolo se vor stinge mult mai repede. Se mai aude printre copiii mici o amenințare la adresa bunicilor, dacă nu le fac pe voie: „o să vă ducă părinții la azil !” Este o sperietoare. Copiii nu trebuie să uite că mulți ani au trudit părinții lor și i-au înconjurat cu toată grija și dragostea, pentru a fi ceea ce sunt și ei vor să se stingă acolo unde au trăit. Dacă sunt cu toții plecați de acasă, se poate angaja o persoană să-i îngrijească și să vina la ei să-i vadă, din când în când și pentru potolirea dorului.
La țară, la noi, nu se folosește această „ducere” și bătrânii se sting pe patul lor, ducând cu ei o ultimă imagine a vieții, acolo unde au trăit-o. Se practică mai ales la oraș, unde unitatea familială slăbește mai repede, în ritmul de viață mai accelerat și mai complex, mai cu griji, serviciu, cu mai puțină solidaritate umană și mai multă înstrăinare… În privința aceasta sunt de lăudat italienii, care-și țin părinții acasă (și la vârste foarte înaintate) și angajează o persoană să aibă grijă de ei, la casa lor, cu toate, până se sting. O mulțime de românce ocupă aceste „servicii”, cu masa și în jur de 1000 de euro pe lună. Evident, mai sunt și de alte naționalități și s-ar părea că sistemul este generalizat acolo. Facerea de bine și îngrijirea e păcat și necuviincios să fie uitate! Bineînțeles, uitarea și neuitarea se pot aborda mult mai larg, cu diferite specificări. Noi am venit la Rodica, în USA, de 14 ani, la început pe câte 6 luni anual, s-o ajutăm cu nepoțelul, iar de 5 ani avem rezidență și ne-am obișnuit, oarecum. În prezent ne ajută ea pe noi, foarte mult. Eu am multe părți de viață de pe unde am venit, urâte și grele, pe care le-am îndurat, care nu-mi place să mi le reamintesc și de care am dorit să mă îndepărtez, căutând ajutorul altor locuri, pentru a le uita. E un fel de a zice, pentru că anumite trăiri, de un fel sau altul (nu pot fi numai rele, ci apar, din când în când și porțiuni de cer senin), legate mult de ceea ce ai trăit, rămân cu tine, oriunde te-ai duce, te însoțesc ca o „umbra vie”. Omul nu poate fugi de el însuși, trecutul și prezentul sunt mereu cu tine și cu viitorul, cât va fi, în așteptări. Nu poți învinui memoria, dacă o ai bună, pentru reținerea lor. Se deschide un anumit canal al retrăirilor, destul de frecvent, la culcare, mai ales în nedormire, sau în situații meditative, unde ți se prezintă imgini din unele trăiri, ca într-un film, doar al tău, care te bucură sau te întristează. Și așa „curg” zilele și nopțile, câte le mai ai, în tristeți sau bucurii, uneori în adormire târzie, cu întrebarea: de ce? A apărut această pandemie și acuma, cu vârsta, nu știm dacă vom mai putea merge „acasă”, pe ulițe, dealuri și împrejurimile comunei Săliștea de Sus, pe unde, în neuitare, să ne contopim cu trăirile de acolo și de prin alte locuri, așa cum au fost ele pe atunci.
Apele sunt întinse, drumul greu și lung…
Gheorghe Bărcan,
Minneapolis, Mnnesota, USA
Dumnezeu sa va binecuvantateze si la multi ani !
Fiecare dintre noi nu putem da viata uitării! Evenimentele ce au trecut de-a lungul anilor face ca viata s-o trecem la capitolul neuitarii! Nimic nu trebuie dat uitării, neuitarea te duce întotdeauna in trecut, nici răul si mai ales binele nu trebuie uitat!De multe ori neuitarea poate fi luată ca exemplu in viață, a trai si nu uita nu este aceeași cu a trai si ierta! Putem sa iertam ceva ce rau ni s-a intamplat in viață, dar nu putem sa uitam! Daca uitam este greu sa transpunem in viață, în neuitarea trăirilor tot ce am simtit, tot ce ne-a impresionat, tot ce ne-a marcat viata si, inca într-un ungher ascuns al sufletului, mai trăim ceva din răul ei, ca binele trece, mai cu ușurință în uitare!
Viața trecută nu se uita, viitorul ce vine cu noi evenimente trece la neuitare, uitarea trebuie eliminată prin neuitare! Sa nu uitam, binele întotdeauna învinge răul, chiar dacă,
uneori, trec ani multi pana la implinire! Niciodată nu trebuie să uitam pe cei care ne fac bine, neuitarea lor este un semn de respect! Povestea vieții dumneavoastră, domnule profesor, nu o pot uita, o iau ca exemplu ca trecutul sumbru al epocii rosii sa fie neuitat, ca in prezent sa nu mai trăim urâtul acelor vremi, urât pe care l-ati simțit si trait si v-a marcat viata!
Să auzim numai de bine, sa aveti multa sanatate, fericire si viata lunga, dumneavoastră pentru mine, sunteti trecut la neuitare!
Va mutumesc domnule preot, profesor, Marius Visovan, pentru comentariul la aticolul meu, concis, cu binecuvantare, mult har si binefacator.
Numai cu ganduri bune si sucese, prntru Dvs si toti cei dragii,
Familia Barcan.
Draga prietene S. O. Luscalov,
Ai calatorit pe cararile uitarii si neuitarii, in trecerile si petrecerile din trairile vietii, in atat de frumoase amintiri, adaugate prezentului articol. Ai asternut pecte acestea copilaria, adolescenta, si tineretea, prezente atat de frumos in viata unui om si apoi le-ai pus sub vizorul statutului de adult, pentru a le analiza mai deoparte, in intreg continutul lor.
imi place sa cred ca, printre cele neuitate, pritenia este la locul ei, avand la baza nu falsitatea, ci respectul, pretuirea si dragostea, sinceritatea si solidaritatea umana, pana la sacrificiu, demnitatea, nu calicia.
Ma bucura ca de fiecare data apari la articolele mele cu asa frumoase comentarii, in care de fiecare data se gasesc si gandurile tale.
Te imbraciseaza cu prietenie Gh. Barcan, cu intreaga afectiune familiala.