6 4
6 3
Offf
6 1
6 6
Printre amintiri, aude și azi cele două zaruri și glasul care citea de fiecare dată cifrele de pe ele. Cum se joacă table? Nu știe nici acum și nici nu crede că va învăța. S-a lămurit: nu e el cu jocurile. Lui să îi dați numere, litere, tabele și liste că altfel se face de râs. Și totuși, iar îl frământă ceva. Chiar face un 6 diferența?
În tumultul de gânduri nu-ți vine să stai, ci să fugi. Și totuși, el stă… Puternic, cu spatele drept, ca întotdeauna. Cum a fost învățat de viață mereu. Și de anul ăsta, deopotrivă. Puternic în aparență, dar atât de ușor de doborât în esență. N-ar zice nimeni asta. Pare de neînvins, insensibil, fără emoție. Doar formă, precizie, claritate, exactitate. Și uite acum la el: un mușuroi de gânduri. Anul ce a trecut nu i-a venit cu fluturi, ci cu omizi. Dar știa că, la momentul potrivit, omizile se vor transforma în ceea ce sunt menite să devină. Și când nu părea a fi așa, continua să spere. Și dacă chiar nu era așa, tot nu era momentul să tragă oblonul. Se mai imagina el vreun actor, cu viața în vizorul lumiiși asta îl făcea să nu abandoneze tot. Dacă v-a plăcut bufonul, mai veniți și altădată fredona uneori cu o mare ceașcă de cafea în mână și ochii ațintiți în același ecran al unui laptop ce demult trebuia schimbat. Nu renunța el așa ușor la lucrurile lui. Nici la oameni, nici la obiceiuri, nici la activități, nici la alergarea de colo-colo. Da, deci nu renunța la nimic.
Cei din jur? Vedeau doar forța. El vedea lupta. Uneori atât de grea încât de l-ar fi zărit vreun soldat, i-ar fi dat titlul de mareșal. Dar cine să îl vadă? Că nu se plânge, nici nu plânge. Îi e frică să verse o lacrimă de teama de a nu forma un nou ocean… Pacificul, Indianul, Atlanticul…de ajuns. Nimeni nu vrea Oceanul Antoine… Și așa ne confruntăm cu topirea ghețarilor, de topim și ghețarii inimilor, unde ne mai ducem veacul?
Inventarul anului? Probleme mici, apoi mai mari. Decizii amânate care deveniseră urgențe. Greșeli repetate suficient de des încât să nu mai poată fi numite întâmplări. Știa regula: o dată e greșeală. De două ori e alegere. De trei ori… de trei ori începe să doară altfel, pentru că știi că puteai opri asta. Și totuși, undeva în el, rămăsese convingerea că omizile nu sunt capăt de drum. Că, dacă ai răbdare și nu le strivești, se vor transforma.Gândul e gând. Fapta e fapta și asta ținea de el. Viața nu se schimbă când gândești frumos, ci când faci.
Și acum face ceva: lucrează la noua lui pasiune- torturile. N-ar fi crezut vreodată că va spune că asta e cea mai ușoară parte a vieții. Și uite că așa e. Lecția învățată? Un lucru bun se încearcă, nu se judecă înainte. Și apropierea de un om la fel, fie rău, fie bun. A învățat că oamenii răi nu se evită întotdeauna și pot fi dezarmați prin bine. Că nu e despre a demonstra, ci despre a transforma. Că dacă te ții de nimicuri prea mult timp, riști să ajungi de nimic nu pentru că n-ai valoare, ci pentru că n-ai avut curajul să renunți la ce te micșora.
Ce mai an… A descoperit, a învățat, a recapitulat. Apoi a reînvățat, a mai recapitulat și tot se întreabă cât de repede va uita… Căci așa e… Adesea ne îngreunăm zilele uitând trăiri, experiențe, gânduri, oameni…Punem praful pe relații având impresia că ele iau când, în schimb, ele doar dau. Și totuși, fugim de ele. Oricine poate fugi. Ce a învățat el? Că maturitatea vine din a sta și a transforma ce doare în valoare. Nu să forțeze schimbarea altora, ci să fie prezent pentru ei. Alegerile repetate i-au modelat caracterul mai mult decât deciziile spectaculoase.Diferența a făcut-o ce a ales să fie, nu să primească. Și așa, pas cu pas, uite că totuși a trecut un an și, chiar dacă nu totul s-a schimbat, lecțiile au fost învățate, examenele luate și e pregătit pentru măriri.
Pune ultima coacăză roșie pe tort. Se uită înapoi și îi dau lacrimile… Iar acum nu se mai întâmplă cataclisme dacă plânge… Căci, după atâți ani de bătătorit lumea, anul ăsta l-a făcut să conștientizeze ceva când a apărut ea… Ca o cucoană. A pus stăpânire pe casă, pe oglindă, pe tot. Și-a făcut culcuș până și în gânduri și bucătărește în inimă. Și când apare ea, iubirea, lacrima își găsește locul acasă. Nu mai e pericol; nu mai e catastrofă. E ca un fiu rătăcitor pentru care se pregătește un ospăț mare. Nu pentru că durerea a dispărut, ci pentru că nu mai e singură. Bucuria nu mai stă în gazdă, ci se mută permanent. De ce? Pentru că frumusețea, fericirea și dragostea nu stau în bomba de la început, ci în tot parcursul. Inima e la locul ei, dar i se adaugă un ajutor: parte din inima celuilalt. Și cine e celălalt? Orice om pe care îl întâlnește: și vecina ce verifică prin vizor fiecare mișcare, și copilul de la etaj ce parcă îi face gălăgie în cap, și colegul căruia trebuie să îi explice de zece ori, și doamna de la casă care, prea încărcată de griji, l-a repezit azi. Și, și, și….
Se topesc ghețari, se sfărâmă munți, doar inimile rămân la fel chiar și peste ani dacă se îngrijește cineva de ele. Căci ea, iubirea, mai poate salva lumea. Cu o condiție. Să nu lăsăm rănile vechi să stea în calea noilor începuturi.
Și poate că da: uneori un 6 chiar face diferența. Începând de azi, pentru 365 de ori.
Gabriela MICH
Sursă foto: reproduceri lucrări de S. Dali & V. Kandinsky
Beautiful!
6… nu știu dacă știți, este numărul armoniei si iubirii in numerologie. L-ați ales inconștient, conștient :))
Toți avem cunoștințe in noi, tehnici de supraviețuire și magie, traformam tot ce atingem si simțim. Asta este tehnologia divină. Chiar dacă nu suntem conștienți ele apar când timpul vine să apară. Mai ales atunci când renaștem. Suntem pură conștiință și iubire la bază când ne dăm masca jos si costumele ce viața ni le-a „împrumutat” Când am reușit să transformăm suferința in victorie.
Iubirea ce o simțim in noi schimbă tot, nu-i așa? Și Iubirea aia care se naște când suntem singuri. Ca un trandafir. Așa iubește Dumnezeu..:))
Noi suntem Iubirea și când noi am încetat să iubim totul se prăbușește in jurul nostru si cerul pe noi. Nu când ceilalți din jurul nostru au încetat să ne iubească. Acum știm!