„Festivalul de la Sighetu Marmației era una din rarele oaze de poeticitate necoruptă… Cu alte cuvinte, prestigiul poetic al festivalului a fost posibil grație prestigiului său moral.”
Laurențiu Ulici
Am participat, începînd din anii ‘8o ai secolului (și chiar ai mileniului!) trecut la multe ediții ale acestui festival, în toate ipostazele: invitat, membru în juriu, laureat. Cum nu sînt sigur că voi putea participa la această ediție, m-am gîndit să alcătuiesc un altfel de memorial decît cel mai cunoscut din orașul în care, la naștere, am primit pecetea de maramureșean (cu rădădici în Ieud) de la regretatul medic, doctor Victor Pop, cel mai mare colecționar de pecetare, din Maramureșul Voievodal. Un memorial luminos în care să-i invoc, într-o ordine a aducerii aminte, pe cîțiva dintre poeții laureați ai festivalului, plecați prea repede din această lume, lăsînd totuși, fiecare, cîte o stea pe cerul poetic al Sighetului.
Mă tem că, poate, am omis pe cineva dar sper să fiu iertat. Sînt sigur că o istorie antologică a festivalului, ce va trebui scrisă, îi va cuprinde pe toți, prezenți ori absenți, dar eterni.
Vasile Gogea
________________________________________________________________
Cristian POPESCU
(n. 1 iunie 1959, București – d. 21 februarie 1995, București)
„El e vesel acolo, sus. Stă în pozitie de drepti și are în jurul capului, așa o lumină la care duce mereu mîna ca la chipiu. Și salută. Și eu o duc bine. Stau întins în pat cu fata în sus, îmi așez mînușile lui de piele vechi și roase pe piept. Ca să adorm mai ușor. Am un somn odihnitor. Cînd țin ochii închiși semăn mai bine cu el. Mestec un dumicat cît mai mult timp și mă gîndesc la adîncul ăla că-l înghite pe el, ca pe un miez de pîine. Hai, poemule, să-l impresionăm pe tata, să-i dea lacrimile, să-l cinstească lumea și-acolo, sus. Ultimei lui poze i-a desenat cineva păr blond și ochi albaștri, a rujat-o ca s-o port eu în buzunarul de la piept drept o poză de iubită. Îi mîngîi umărul alb. Poza ta dată cu cremă neagră de ghete, tată, lustruită soldățește, sclipind. Hai, poemule, o să-i placă lui tata. El mă iubește, salută și acum amical, pocnindu-și călcîiele soldățește.”
* * *
Călin ANGELESCU
(n. 2 martie 1957, la Ploieşti – d. 12 septembrie 2002, Cârlibaba – judeţul Suceava).
Vârsta politică
Aici iepurele, aici molia, aici cufundacul,
partea cu oase a meduzei e ieri, dar tu ce mai faci?
Uite peste marea grămadă de ape – vechile mări,
pistilul corăbiei,
uite şi farul depărtat al ţărânei
e coasta, e dorul, e nesiguranţa piciorului, e azi,
dar tu, tu ce mai faci?
Băieţii cruzi se trezesc dimineţile în râuri de lapte,
fetele tinere se trezesc dimineaţa în cascade de sânge
aici marile taine, aici frumuseţea, aici îndelungul
cu farduri şi veşmânt de bumbac,
dar tu, spune-mi, tu ce mai faci?
Vine desigur o zi când înţelegerea şi iertarea se despart
vine desigur o vreme a oaselor de ceară,
a verdelui brotac jupuit de pe cer,
vine,
dar, spune-mi tu, tu mortule tânăr, tu care ne-ai dat o vârstă politică,
tu ce mai faci?
* * *
Gheorghe IZBĂȘESCU
(n. 8 septembrie 1935 , Lăicăi – d. 9 octombrie 2017 , Onești)
Tablouri dintr-o viață regăsită
Acum, băiete acum zic cu gura plină de lintiță și de alge.
Acum, cât înfocatele diguri din spuma murdară mai scot capetele celor înecați salvează-te, plutind pe ele!
Dar pe fiecare obraz de sticlă e scrijelat
chiar chipul meu: cu ochii lucioși înălțați cu credință spre cer.
Pe sub cearceafuri mă întâmpină îmbietoare: băutura care stârnește desfrâul (dar îl și stingherește), cotoiul vărgat ce clefăie cu interes sămânța vremii.
Oare sunt tablouri dintr-o viață regăsită?
Ulei, sare și tămâie turnați peste ele!
în situația asta mai pot gândi la dualitatea lumii?
Mai pot eu aplana acel conflict dintre
vedere și sânge?
Dintre suprafața vorbirii și timpul lichid ce ni se scurge prin porii inimii?
Rafturi de biblioteci, prin spuma murdară,
deșartă deodată tot vinul gros
care i s-a întărit printre file:
urzeli, otravă, fier și cotropire.
Să poată asculta răbdătoare, pe rând,
făpturile blajine ale zilei.
* * *
Clara MĂRGINEANU
(n. 4 iulie 1972 , București – d. 26 aprilie 2020 , București)
Vis cu zbor și frânghie
O să zbor, îţi spuneam, o să zbor!
Auzeam prin ninsori, cum adică?
În galopul forţat către cer, m-am izbit în tavanul de sticlă,
S-a rupt şiragul, perlele au desenat pe podea
O pasăre mică, semăna cu inima mea,
A coborât un fulger, a mângâiat-o, apoi,
Am ştiut că inima ta pierdea, în alt război…
Ia o frânghie, auzeam în coşmar, undeva te va duce!
Să joc cu ea spânzurătoarea, să o aşez în formă de cruce?
Ireală, în lumina verde, a păşit către mine o nălucă de piatră
Îi auzeam trecutul, trăise numai vară,
Venea de cândva, de odinioară, m-a întrebat, într-o doară:
Pe tine nu te-a ucis nimeni, niciodată?
De abia de atunci, visul avea să se scrie,
Când mi-am făcut din frânghie bijuterie.
De abia de atunci, citesc hieroglifele din pustiu,
Privesc tavanul prin ochi de sticlă. Acum ştiu.
* * *
Ion BURNAR
(n. 24 octombrie 1947, Dragomireşti /Maramureş – d. 20 octombrie 2010, Baia Mare).
Prizonier călător
Casa-n care locuiesc, drumul cel mare
masa
sfiala de pe marginea drumului
nici un pat mai fidel ca umbra
nici o fereastră ca strunga degetelor
crengile cerului drept acoperiş
cât ochi ţi s-au dat
nu-i cum
doar pereţii propriului trup
calci pe propria-ţi umbră
fără să te doară
neauzitele hori într-un somn
ce nu ştii de începe
ori se gată.
* * *
Ion BOGDAN (Dumitru Iuga)
(n. 7 august 1942, Săliștea de Sus – d. 10 septembrie 2017 Baia Mare)
Stampă
Viața poate începe simplu așa cum
râul dimineața în prundurile solare
viața poate fi necugetat destin
lângă însângerate sălciile amurgului
și totuși dacă vei răzbate până aici în
depărtarea mea singuratecă totuși dacă
tu vei ajunge
ochilor mei să le redai strălucire
exist și încă nu știu
* * *
Ioana Ileana ȘTEȚCO
(n. 24 septembrie 1952, Borşa – d. 21 iulie 2022, Baia Mare).
O neîntrecută pasăre cântă
Ce pasăre e aceea ce zboară pe urma
cuvintelor mele
ce pulbere sacră scoate cântecul din pământ
o sărbătoare aştern pe pământ la
picioarele ei
neîntrecuta trece cântând
fără să-ntrebe
Ţie îţi rămân ferestrele ca nişte lămpaşe
iar inima colorează cărările în ierburi
albastre
nu departe se aude cântecul ei
nişte fire de iarbă capătă glas de om
şi cer sinuciderea asistată de cântec
Lasă pasărea din cuvinte să pună-ntrebarea
ce umbră îţi este necunoscută
şi cine-i acela ce exersează adevărul
până la sânge
numai acela ştie că pentru spaţiile ce
se deschid
în trupul de carne
nimeni nu poate face nimic
* * *
Marian Nicolae TOMI
(n. 6 mai 1950, Braşov – 13 aprilie 2013, Vişeul de Sus).
Copilul se duse
O să-i cadă țărâna de pe oase
mi-am zis
și ce dacă doar n-o să se facă
gaură’n cer
ia acolo câteva oase fără țărână
însă un copil de pripas
jucându-se
c’un melc alb
mi-a strigat:
o să te fac arșice!
și-am început să plâng
copilul se duse
lăsînd pe trepte
numai o cochilie goală de melc.
* * *
Ion ZUBAȘCU
(n. 18 iunie 1948, Dragomirești – d. 28 mai 2011, București)
Părinţi şi copii
dar lucrul cel mai trist şi înfricoşător din lume
e paradoxul că fiii se ataşează cel mai puternic
de cei mai răi şi cruzi părinţi
cum m-am ataşat şi eu de tine, tată
încă de pe vremea cînd mama era în luna a şaptea
şi ai tîrît-o în pivniţa casei şi ai bătut-o acolo
să n-o audă vecinii urlînd ai aruncat-o pe pămîntul rece şi întunecos
peste grămada de cartofi încolţiţi cu viţe albe lungi şi fragile
şi ai lovit-o cu picioarele în burtă
m-ai bătut, tată, pe mine deşi nu aveam decît şapte luni
pe lumea cealaltă unde soarele nu răsărise încă
şi mama a zăcut leşinată în colţul cel mai întunecat al pivniţei
pînă am trezit-o lovind-o şi eu cu picioruşele mele
în aceeaşi burtă îndurerată de izbituri pe dinafară şi pe dinăuntru
încă de pe atunci am descoperit cum stă treaba cu dragostea
cu cîtă ferocitate vor să se distrugă cei care se iubesc mai mult
în lumea luminoasă în care urma să fiu şi eu părinte
şi am învăţat mai tîrziu bătînd-o la rîndul meu pe Maria
cînd era gravidă şi ea în luna a şaptea sub Munţii Rodnei la Borşa
că un părinte atroce va fi înconjurat şi ocrotit pînă la moarte
de atenţia şi dragostea nepieritoare a fiilor lui
în timp ce iubitorii părinţi sunt repede uitaţi de odraslele lor
te port în cîrcă, tată, de 60 de ani cum aş purta un mormînt la vedere
mormîntul tău pe care nu l-ai avut niciodată
pentru că nici acum n-am descoperit unde te-au îngropat securiştii
cînd te-au omorît în torturi în subsolurile Securităţii din Sighet
şi te voi duce pînă la ultima mea suflare
cum îşi purtau femeile din Borşa legănuţul copiilor în umăr
toată viaţa mea de pînă acum şi cea care va mai urma de acum înainte
e o luptă continuă să-ţi cîştig bunăvoinţa şi dragostea ta
nu sunt bun de nimic fără tine, tată, şi nu merit nimic pentru mine
lumea întreagă şi-a lăsat toate durerile pe inima şi umerii mei
şi în clipa cînd simt cu putere că doar eu o voi putea despovăra
mă duc în pivniţa casei noastre din Maramureş
în colţul ei cel mai întunecos
şi plîng cu faţa la peretele rece şi umed
pentru toţi fiii şi părinţii pămîntului
care nu se vor mai putea dezlega niciodată unii de alţii
* * *
Vasile MORAR
(n. 2 noiembrie 1949, Chelința – d. 17 octombrie 2023, Baia Mare)
Se aude-n cer
Între noi își scutură îngerii penele albe
în hârjoneala care nu se mai sfârșește
nu-ți mai văd inima sub fulgii care cad
se-aude doar un clănțănit de clește
Trebuie smulse cuiele din palme
o să le scoatem noi, de nu au ruginit
și-o să le-arătăm mulțimii cât de sfioase sunt
și fierul poate fi iar folosit
Pune-ți palmele peste palmele mele
să stea ca două fețe de gutuie
să vedem fierul alergând prin ele
să nu risipim porția de cuie
Atunci voi fi sigur că n-o să te mai pierd
și inima, și gleznele, și toate
întinde-ți palma, hai, numai un pic
se-aude-n cer ciocanul greu cum bate
* * *
Ioan Es. POP
(n. 27 martie 1058, Vărai, Maramureș – d. 19 iunie 2024, Vărai)
În ziua de paișpe, adică marți, adică ieri
viața mea s-a socotit încheiată. pleoapele s-au
plumbuit. în genunchi ca într-o gară trenul
femurelor s-a oprit. mîinile s-au împreunat și s-au dus
de-a lungul gîtului în sus. au
șușotit ceva la ureche. s-au sfătuit să coboare cu totul
și să-și doarmă somnul în mănuși.
să le fie mănușile odăi pe veci
mîinilor mele triste și subțiri și reci. și gura s-a
ofilit și ea, a zis m-ai ținut cufundată
atîta vreme-n obraz ca să slujesc
la rîsul tău nefiresc, acum pa, dragule, eu mă duc
să mă culc puțin sub limbă, singură cuc.
nu cu tine că pe tine nici cămașa nu stă
fericită. că e lezată-n mătase
de șoarecele care-ți roade-n oase.
dar pantofii tăi sînt încă negri. or să poarte
doliu după degete. or să te jeluiască.
preot o să fie unghia, lăutari genunchii
umerele nași, mîinile nuntași
iar făclie fosforul din unghii.
* * *
Andrei ZANCA
(n. 13 septembrie 1952, Sighișoara – d. 1 iunie 2022, Heilbronn/Germania)
salonul
cel pe care-l căutăm, ne caută la rîndul lui
– prietenului vasile gogea –
zace-n salon, zăvorât de zbaterea
dincolo de fereastră
a ramurii
doar în netimp, murmură, numai în netimp
secătuit de trecutul molipsit de viitor, de tot –
ce-l înconjura şi-l înconjoară
o prelungire
a umbrelor
adânci
nemîntuire sporită de insomnie, remuşcare, amînări.
imemorial ale noastre, toate
în aura acestui meleag
unde însuşi Hristos
s-ar fi urcat singur
pe cruce, aici
unde arătătorul se mişcă
între martir şi tâmplă
spre a sfârşi
cândva
într-un imn, zace
într-un salon
jinduind
ninsoare.
să ningă. să ningă
universal să ningă
lin, ca peste o criptă
ca peste un somn de prunc
*
Preluare de pe blogul poetului Vasile Gogea – https://vasilegogea.wordpress.com/
Adaugă comentariu