Sunt patru ani de la declanșarea invaziei ruse asupra Ucrainei, la 24 februarie 2022 – o bornă tragică ce a „rearanjat” harta de securitate a Europei și a pus la încercare coeziunea occidentală. Războiul declanșat de „țarul” Putin împotriva unui stat suveran a provocat sute de mii de victime (morți, răniți, dispăruți), distrugeri masive și milioane de refugiați, dar și o reașezare strategică incredibilă în regiune.
Pentru România, conflictul din vecinătate a însemnat, înainte de toate, o presiune umanitară și logistică maximă.
Am fost prezent câteva luni la vama sigheteană, am văzut și simțit frica, suferința, deznădejdea femeilor și copiilor care părăseau zona expusă războiului. Sute de mii de refugiați ucraineni au tranzitat sau s-au stabilit temporar în țara noastră, generând un val impresionant de solidaritate civică. S-a declanșat – de altfel – un efort comun susținut de Uniunea Europeană și partenerii internaționali.
Pe plan economic, România a resimțit efectele inflației accelerate, ale creșterii prețurilor la energie și ale instabilității regionale. Reconfigurarea pieței energetice europene, reducerea dependenței de gazul rusesc și investițiile în securitate au generat costuri bugetare semnificative. În același timp, apartenența la NATO a devenit un pilon esențial al securității naționale, iar prezența aliată pe flancul estic s-a consolidat vizibil.
Războiul a scos însă la iveală și clivaje în interiorul Europei. Deși sprijinul pentru Kiev a fost consistent, consensul nu a fost niciodată deplin. Divergențele privind sancțiunile, ajutorul militar și – mai ales – costurile sociale ale conflictului au alimentat tensiuni între statele membre. Recrudescența curentelor populiste și oboseala față de război – pe fondul problemelor economice globale – au amplificat dezbaterea privind limitele solidarității europene.
După patru ani, conflictul rămâne o rană deschisă la granița României și-a Europei. Suntem conștienți de importanța unității euro-atlantice, dar războiul a demonstrat totodată cât de fragilă poate fi coeziunea politică în fața presiunilor economice și sociale.
Pentru România, lecția acestor ani este indiscutabilă: securitatea, stabilitatea și solidaritatea nu sunt realități garantate, ci angajamente care trebuie susținute constant, cu luciditate și responsabilitate, cu o politică externă flexibilă dar echilibrată.
Războiul a însemnat mutații spectaculoase la nivel global, noi încă bâjbâim, simpli pioni, fără să încercăm să ne ridicăm „vocea” pentru a ne prezenta „doleanțele” mult mai consistent, fără să ne focalizăm pe marile probleme cu care ne confruntăm și se confruntă lumea. Nu trebuie să fim duplicitari dar ar trebui să încercăm mult mai mult, să ne impunem poziția și să avem idei/ propuneri consistente nu… aplauze contextuale.
Niciun război nu justifică nici măcar o singură victimă. Soluția ar fi o pace rapidă, durabilă, pentru a nu se „acomoda” lumea cu ideea unui război extins, global, așa cum se vehiculează în cele mai apocaliptice scenarii.
Din păcate, mai marii făcători de pace ai lumii nu cred în… pace!
Foto & text: Ion Mariș
Adaugă comentariu