O carte de poezii pe care a scris-o are titlul „Eu nici în moarte n-am să pot muri”. El va rămâne cu noi şi-i vom reciti scrierile, păstrându-i astfel amintirea.
Scriam, în 2018, despre acestă carte că „acum e doar momentul unei întrebări pe care toţi ne-o vom pune cândva”, şi citam în continuare din versurile poetului: „ce s-a ales de toate corăbiile mele de atâta vreme/ scufundate sau aruncate de valuri la ţărm”.
Răspunsul, prieteni, nu-l poate da nimeni. Nimeni nu ştie cu adevărat câte din iluziile, din speranţele lui Vasile Muste au fost aruncate de valuri la ţărm…
A venit momentul ca Vasile să constate „Cum şi când e mai bine în cer”. Va afla dacă „e cald încă locul unde-au dormit îngerii”, fiindcă „ noi pentru îngeri îl lăsăm cald spre seară”, sau „dormim cu ei în cer şi-i învăţăm şi pe ei / să facă prostii”.
Poetul nu credea în stele, până într-o zi, când… Zicea: „eram copil şi nu credeam în stele/ până să vină steaua mea amară”. Steaua cea amară a răsărit pe cerul Sighetului şi dacă lăsăm gândul să zboare spre ea, îl putem vedea pe Vasile stând acolo şi zâmbindu-ne, tot amar, la fel ca steaua lui care-l va găzdui în infinit.
Vasile a plecat terminându-i-se omeneasca-i temporalitate, transformându-se, la fel ca bunica lui despre care scria în volumul de poezii „Satul de tăietură va pieri”, într-o „galbenă lumânare la căpătâiul neamului nostruʺ.
Vasile Muste scria: „ am fost izgonit acum sunt singur/ şi nici pe mine nu mă mai am […]”. Poate nici pe el nu se mai are, dar noi îl avem pe el. Îi deschidem cărţile şi întâlnirea-i gata.
Spuneam despre cărţile autorului de poezii care a plecat să-şi ia locul rezervat în steaua scriitorilor, că „au un „fir” făcut dintr-un material care nu se rupe, pe care-l poate simţi cititorul după ce parcurge tot ce scrie în ele. Sunt cărţi care sensibilizează suflete. „Satul de tăietură va pieri” face ceva mai mult: le „răscoleşte…”
Acum ne răscoleşte sufletele plecarea autorului poeziilor, fiindcă nu ne aşteptam… nu credeam…, dar mereu, mereu, întrebarea şi răspunsul sunt la fel…
„Cine moare mielule/ Şi noi mieii domnule/ Şi voi domnii domnule/ Noi cu toţii domnule”. (versuri de Adrian Păunescu)
Vasile Muste ne spunea într-o poezie: „…nu mai pot scrie noapte bună/ mergeţi cu bine”!
Noapte bună! Îi spunem şi noi. Dar s-a întunecat cam repede… Mult prea repede…
Horia Picu
Adaugă comentariu