Mereu mi-au spus să nu-mi fac casă din oameni
„Nu poți să trăiești lângă o inimă care bate atât de tare”
„Aș asurzi?”, îi întreb uneori
„Nu, dar poate ai iubi, e mai grav.”
Ei mi-au spus că două brațe și o pereche de coaste
Nu pot să-mi ofere căldura necesară
„Aș îngheța?”, îi întreb uneori
„Nu, dar poate te-ai obișnui cu temperatura.”
Au continuat să-mi spună că pielea cuiva nu e destul de groasă
Ca să-mi construiesc adăpost și să mă apere de ploaie
„Și dacă iau o umbrelă cu mine?”, îi întreb, de data asta mult mai convinsă
„O umbrelă ar fi bună”
Cădem de acord.
Azi am uitat umbrela
Și totuși ploaia e destul de călduță
Mi-am adus însă mănuși, și vopsea
Am luat și niște postere
Ca să acopăr urmele de pumni din pereți
Într – adevăr, temperatura e bună, chiar confortabilă
Și inima îmi bate tare, dar în fiecare zi are alt cântec
Geamurile sunt încă sparte
podelele pătate de la prea multe lupte
Și unele becuri încă nu ard cum trebuie
Ușile scârțâie și joacă balamalele în multe locuri
Iar din pat se mai pot auzi câteodată cuvintele pe care nu le-am putut rosti –
Fantome bântuind amintirile propriei ființe
Dar ei mi-au spus că până și iadul
Devine confortabil
Odată ce te obișnuiești cu condițiile meteorologice
Și până la urmă, fiecare își cunoaște
Sunetele propriei case
Acum mă mai sună câteodată, și mă întreabă ce fac
„Unde ești?”
„Acasă”, le răspund –
„Mereu am fost”.
Autor, Sebastiana Joicaliuc,
studentă, Jurnalism
Adaugă comentariu