„Naţiunea” constată în fine şi ea că starea noastră economică e primejdioasă. Agricultura lâncezeşte; nici cantitatea, nici calitatea produselor nu mai atrage cumpărători; concurenţa ne omoară; comerţul român dispare şi străinul îl înlocuieşte; balanţa comercială arată că-n fiece an România jertfeşte milioane pe altarul civilizaţiei străine. Mergând astfel ajungem la inaniţiune, la sleirea puterilor.
Iată lucruri pe cari noi le spunem, de patru ani de zile, fără ca nimeni să fi voit să ne asculte. Credem necesar a observa aceasta, căci „Naţiunea” face apel la presă, ca să-şi îndrepte activitatea în acest senz şi să caute mijloace de vindecare.
În adevăr, vindecarea ar fi lesnicioasă, calea sanificării economice e teoretic lesne de indicat; dar de la teorie pân-la aplicaţiune asupra oamenilor, şi mai ales asupra unei generaţii cu desăvârşire corupte, e o deosebire mare.
Reţeta cea mai simplă în contra sărăciei ar fi următoarea:
Fiece organism omenesc, prin inspirare de oxigen şi prin combinarea acestuia cu carbonul în acid carbonic, dezvoltă căldură. Căldura produce putere musculară şi intelectuală sau ceea ce c-un termen din fizică se numeşte: echivalentul mecanic al căldurii. Acest echivalent omul îl poate întrebuinţa spre a produce lucruri utile sau îl poate cheltui dormind la umbră. Deci fiecine să mişte numai din mâni, să producă obiecte de utilitate şi nu va exista sărăcie. Acest sfat însă îl poţi da unui om în toată firea şi nestricat. Pungaşul care trăieşte înşelând pe alţii, desfrânatul care fuge de lucru ca dracul de tămâie vor râde de tine dacă le vei da sfatul să muncească, să întrebuinţeze într- un mod util echivalentul de putere mecanică pe care îl produce organismul lor viu.
Ţăranul întrebuinţează acest echivalent mecanic pentru a ara, a semăna, a secera; adică pentru a da materiei o formă nouă, aceea a grânelor, de o utilitate incontestabilă.
Ce fac însă ceilalţi cu acel echivalent, la ce întrebuinţează mecanismul fizicului lor preţios? Spre a produce lucruri de utilitate? Ferească Dumnezeu. Unii, nefăcând nimic, îl pierd pur şi simplu, unii joacă cărţi, alţii scriu articole insipide de gazete, alţii precupeţesc lucruri ce nu sunt produse de ei, scumpindu-le artificial, c-un cuvânt: secături, pierde-vară, şi cum [î]i mai cheamă, nu fac decât o întrebuinţare inutilă de mecanismul de muncă cu care i-a înzestrat natura. Echivalentul mecanic se pierde pe nimicuri şi pe zădărnicii.
Daca consideram pe om ca pe-o maşină care trebuie alimentată cu material combustibil, a cărui ardere se preface în putere şi care putere cată a se ‘ntrebuinţa la producţiune, dacă e să nu se prefacă fără nici un folos în acid carbonic şi dac – am face bilanţul celor mai mulţi, punând de-o parte suma de bunuri ce o consumă şi de altă parte ceea ce în schimb produc, am rămânea uimiţi de risipa, de irosirea de puteri vii ce se face în această ţară. Mii de franci, reprezentând zeci de mii de kilogrami metrici de putere vie, i se dau ca pensie reversibilă unui om ce nu e ‘n stare a scrie decât nerozii; mii de franci se dau pentru a plăti venalitatea cutărui deputat, ignoranţa cutărui profesor, corupţiunea cutărui funcţionar, trădarea şi felonia cutărui ofiţer superior, negustoria de vorbe a cutărui advocat. Milioane de kilogrammetri de putere se cheltuiesc pentru a întreţine mii de maşini omeneşti cari nu sunt bune de nimica şi nu sunt în stare a produce nimic.
Căci, când e vorba de producţiune, nu trebuie s-o luăm după cum o ia limbajul ordinar, care nu ţine seamă nici de utilitatea lucrului produs, nici de cheltuielele ce le exige actul producţiunii. Producţiune nu poate fi numită decât opera din care rezultă un produs superior serviciilor de tot felul pe cari le-a absorbit operaţiunea. Numai obţinându-se acest bilanţ poate fi vorba în adevăr de producţiune. Cât costă însă tăcerea unui deputat? Mii de franci. Cât produce? Nimic. Cât costă pledoariile? Milioane. Ce produc? Absolut nimic. Cât costă plagiatorii intelectual sterpi cari uzurpează catedre universitare şi secundare? Sute de mii. Ce produce însă un om care însuşi nu ştie nimic? Nimic, fără îndoială.
Însă cine-a introdus mizeria aceasta economică şi intelectuală, domnia inepţiei şi a ignoranţei, dacă nu liberalismul? Liberalismul a scos din gunoi oameni ignoranţi şi netrebnici cari, în loc de a fi avizaţi să se hrănească din muncă proprie, li se ‘nlesneşte a trăi din munca altora. Liberalismul a înmulţit clasa consumatorilor improductivi, cari nu adaugă, prin toată negustoria lor de vorbe, un centigram la greutatea grâului nostru, liberalismul înmulţeşte funcţiile, atrăgând din ce în ce mai mulţi incapabili în serviciile publice; liberalismul, care-a ameţit capetele oamenilor, care nu i-a lăsat la teapa lor, în sfera lor de activitate materială, ci i-a declasat, ridicând la demnităţi înalte bulgari cu 2-3 clase primare, buni de grădinărie poate, dar netrebnici pentru a administra ministerii şi servicii ca al Domeniilor.
Căci o laudă adesea făcută partidului liberal, dar pe care nimeni nu îndrăzneşte a o mărturisi în public, e că-şi căpătuieşte oamenii, că hrăneşte o sumă de lume care-n dealtmintrelea n-ar avea mijloace de trai. Rolul partidului e de a declasa indivizii şi-n acest rol mulţi găsesc superioritatea partidului roşu asupra celorlalte.
Alte partide – ni se zicea – au nainte de toate [în vedere] necesităţile reale ale ţării, pe cari nu le sporesc în mod factice, ci caută a le acoperi, de bine de rău, din veniturile existente. Roşii au alt principiu: primum vivere, mai întâi să trăim noi şi ai noştri cu toţii; veniturile necesare se vor găsi ele, căci pentru asta suntem la putere, ca să le scoatem din piatră seacă.
Deci asta e grija lor cea dentăi: căpătuirea numărului nesfârşit de nulităţi, de oameni absolut improductivi din cari se compune partidul. Şi în adevăr, nu e unul, cât de mic, cât de ignorant, cât de inept, cât de leneş, care să nu fie încuibat undeva la un loc sigur şi cu bune retribuţiuni. Dar patru clase primare aibă, dar să nu ştie absolut nimic din resortul a cărui administrare i-a fost încredinţată, lucrul e indiferent. Dar mire-se el singur de ce l-a găsit si cum a ajuns să dispuie de interese pe care nu le pricepe? Puţin le pasă conducătorilor. Primum vivere. Dar s-o potrivi, nu s-o potrivi; dar o şti ceva, n-o şti nimic. A fi roşu e un privilegiu de a trăi din munca altora, fără a se cerceta dacă ai vrun merit, vro capacitate, vro aptitudine.
Pentru a căpătui suma aceasta de bulgari tâmpi şi de grecotei pornoscopi şi netrebnici, cari n-au nici posibilitatea de a se ocupa cu o muncă productivă, se creează din ce în ce mai multe funcţiuni cari să atârne direct de stat. Astfel Regia Monopolului Tutunurilor, răscumpărarea drumurilor de fier şi multe alte creaţiuni nouă au dat ocazia să se înmulţească din ce în ce numărul semistrăinilor avizaţi la buget, deci la munca altora. E din ce în ce mai greu de-a agonisi mijloace de subzistenţă în neatârnare de guvern şi sporirea funcţiilor sporeşte numărul celor ce aleargă după ele, înzecind servilismul şi baseţa acestora cătră cei cari dispun de distribuirea posturilor.
Prin distragerea oamenilor de la ocupaţiuni productive, prin aruncarea pe terenul politicei, prin avizarea lor de a trăi speculându-şi drepturile politice şi votul, populaţia întreagă a oraşelor va ajunge la ideea fatală că e mai lesne şi mai bine de a trăi din munca altora decât din a sa proprie şi urmările unei asemenea maniere de a vedea sunt cunoscute de toţi.
Astfel, atenianii în decadenţă se prefăcuseră toţi în samsari, în advocaţi, în aspiranţi de funcţii, în oameni politici; din buget începu a se plăti mulţimea care asista la întruniri publice; se plăteau mărturiile false înaintea judecăţii, se plăteau membrii juriilor judecătoreşti. Un popor care întreg îşi consuma vremea în afaceri de-ale statului căta să şi fie plătit întreg din buget. Sărăcia ajunsese atât de generală încât oamenii alergau cu lăcomie după un obolus (10 bani) ca recompensă pentru o şedinţă în tribunale, corupţia şi desfrânarea deveniseră din ce în ce mai mari. Filip al Macedoniei şi Alexandru cel Mare aveau oricând în mână tarifa conştiinţelor cetăţenilor ateniani şi n’ avură decât să dea cu piciorul pentru a nimici acea comunitate politică putredă prin demagogie.
Aşadar, dacă economic stăm rău, nici merităm să stăm altfel. Echivalentul mecanic al vieţii celor mai mulţi oameni nu se întrebuinţează în producţiune, în imprimarea de forme utile materiei, ci se pierde pe mijlociri, pe negustorie de vorbe şi în exerciţiul viciilor. Unde însă nu produce nimenea se ‘nţelege că sărăcia trebuie să sporească. Capitalul acumulat de strămoşi prin lupta cu arma şi prin lupta cu plugul trece în mâni străine; ziua nu e aproape, ci a sosit, în care românul e străin în ţara sa proprie şi străinul stăpân. Şi aceasta va merge mereu înainte, până ce nu vom mai avea nimic de vândut decât votul şi drepturile politice. Dar chiar acestea au început a fi un obiect de cumpărătură, despre cari tainicile biurouri de împământenire ne-ar putea spune multe.
Un singur remediu există în adevăr în contra acestor rele, dar trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot esclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de muşti la apă; si adevăr, nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe.
MIHAI EMINESCU
(Mihai Eminescu, 22 iulie 1882, Timpul)
Adaugă comentariu