26 septembrie 1985 este ziua în care am mers în armată, azi se împlinesc 32 de ani… Piatra Neamț, infanterie, unitatea militară 01027… Mă năpădesc amintirile din această primă parte a stagiului militar, petrecut în timpul regimului comunist și înterupt două luni și jumătate mai târziu de hepatita care a dus la lăsarea mea la vatră (continuarea, ce a avut loc după terminarea facultății, a fost deja după Revoluție, în 1990). O experiență comună tuturor tinerilor din vremea aceea, s-ar zice… și totuși, situația mea a avut un caracter special.
Cu două săptămâni înainte, mai mulți sigheteni, proaspăt intrați la facultate, ne-am deplasat la Baia Mare la Centrul Militar Județean. După o lungă așteptare ni s -a comunicat unde vom satisface serviciul militar cu termen redus (T.R.) , de 9 luni, și vedeam cum toți ceilalți studenți la matematică au fost repartizați la Bârlad, la artilerie. Mă așteptam și eu să primesc aceeași destinație. Când am ajuns în fața comisiei, colonelul mă întreabă : “Măi Vișovan, taică-tău a fost condamnat politic ?”. Am răspuns: “Da, din ’48 până în ‘64”. A urmat un moment de tăcere. Un alt ofițer a spus colonelului : “Știți cum era pe vremea aceea, cu Maniu și cu ceilalți…” A urmat o tăcere mai lungă, colonelul tot privea foaia și “rumega” situația… După mai multe clipe de tensiune a exclamat: “Fie ce-o fi!“ și a scris ceva pe foaie apoi mi-a dat-o. Am ieșit afară oarecum nedumerit. Pe foaie scria… Piatra Neamț.
Când a auzit cele întâmplate, tatăl meu și-a făcut mari probleme de conștiință. Oare ce mă aștepta la Piatra Neamț? Oare va trebui să sufăr și eu din cauza atitudinii lui de acum patru decenii? Până unde va mai merge persecuția? Se străduise timp de 18 ani să-mi ofere tot ce era mai bun și să mă ferească de suferință și iată că răul ne-a ajuns din urmă… Senzația că ești cauza necazurilor copilului tău este teribilă pentru un om cu suflet sensibil.
Din fericire, temerile nu au fost total justificate. La Piatra Neamț eram grupați studenții cu probleme politice în familie (cu părinți sau rude având condamnări politice sau fugiți din țară, etnici germani cu cerere de plecare definitivă, etc), dar nu am fost persecutați. Ne-au adunat pe toți la un loc probabil pentru a fi mai ușor supravegheați (nu cumva să influențăm atmosfera “tovărășească” din armată… ). În prima zi, ofițerul responsabil cu contrainformațiile pe unitate a venit la noi și ne-a dat să completăm un chestionar cu mai multe întrebări, inclusiv legate de statutul de fost deținut politic al tatălui meu. Apoi n-am mai observat nimic deosebit.
Am suferit însă mult din alt punct de vedere. Eram singurul din Maramureș din toată unitatea și de asemenea singurul student la matematică. Nu cunoșteam chiar pe nimeni. Mi-a fost foarte greu să mă adaptez. La muncile agricole unde am fost duși timp de o lună condiția mea fizică slabă și-a arătat din plin limitele (ziua de muncă, între orele 6-20, noaptea veneam pe câmp, noaptea plecam… condițiile igienice dezastruoase…). Instrucție propriu-zisă n-am apucat decât vreo 2 săptămâni. M-am îmbolnăvit de hepatită și după o lună de internare în spital mi s-a dat drumul acasă… cu statutul de amânat medical. Tata a venit să mă ia acasă, schimbând trenul de 3 ori – Salva, Pașcani, Bacău… frig și întuneric mai peste tot… era în vârstă și cu sănătatea mult zdruncinată dar n-a vrut să mă lase singur pe drum.
Pe 14 decembrie eram la Sighet, spre bucuria familiei și am avut parte și de Crăciunul la care nu mai sperasem ( în condiții normale aș fi avut liber doar de Anul Nou). Meditez acum la cuvintele Scripturii : “Domnul este Păstorul meu și nu voi duce lipsă de nimic” (Ps 22,1). El a permis această experiență mai grea și tot El m-a scos la liman…
Autor, Marius Vișovan
Adaugă comentariu