Mijloc de noiembrie. Pentru un verde la semafor, claxoane de-a lungul întregului bulevard. Bunici cu ghiozdanele nepoților în spinare. Studenți grăbiți spre facultate. Vânt adiind ușor printre ultimele frunze. Magazine făcând loc decorațiunilor de Crăciun și un nesfârșit Pic…Pic…
Ploaia punea stăpânire peste oraș și nu dădea semne să plece prea curând, iar el… El se ruga să ningă. Și nu numai că se ruga să ningă, ci și cerea o zi anume în care să se întâmple asta. De parcă ar fi fost vremea după voința lui… Știi, uneori oamenii nu își dau seama ce cer. Probabil de asta o și fac: vor multe, multe, și mai multe, nu cred că se pot împlini, mai cer altele și tot așa până uită ce au cerut și o iau de la capăt. De multe ori, doar li se pare că își doresc atâtea, dar totuși cer având speranța că măcar o parte dintre ele se îndeplinesc. Care parte și ce se întâmplă cu restul? Nu-i întreba că s-ar putea să-i întrerupi din cereri și atunci chiar nu o să mai termine niciodată de vorbit despre ce vor.
El însă se ruga să ningă și știa exact de ce vrea asta, chiar dacă nimeni nu-l înțelegea. Când ești nesigur de tine parcă pui orice la îndoială, nu? Siguranța e fix ceea ce avea nevoie acum. Siguranța și încrederea că a făcut totul bine. Hmmm, totul. Iar revenim la totul.… Doamne, cât ar fi vrut să nu fi existat acest cuvânt. Deși oricum l-ar fi inventat el tocmai ca să se refere la ce nici măcar nu se va întâmpla și să își facă griji. La el, TOT trece cu mult bariera realității și ajunge ușor în caietul cu idei ale lui Martin Scorsese ca să caute cel puțin un scenariu în care ceva merge prost și atunci să zică Vezi, te-am avertizat eu: NU POȚI! Și după această avertizare, adio încredere, bun venit teamă și dezechilibru! De parcă nu ar fi același el chiar și cu o mică scăpare în plus sau în minus… Complicat mai gândește: dacă din totul a greșit ceva cât de mic, totul e compromis, iar dacă a făcut totul ca la carte, sigur e omis ceva. Doar nu v-ați imaginat că acceptă el vreo laudă, nu? Nu-l cunoașteți deja pe Antoine?
Se pierde iar în gândurile sale și, dacă o continuă așa, cu siguranță o să se piardă pe drumuri căutând un loc de muncă pentru că nimeni nu e obligat să stea după el. Se întoarce la treabă și, atât de focusat e, că nu vede că a trecut demult ora la care trebuia să fie acasă, pentru că atunci când face treabă, chiar face. Singur în birou, se uită pe fereastră. Strașnică lipsa asta a soarelui. Chiar și când oamenii n-ar trebui să facă nimic, au găsit ei o cale să nu stea. Au inventat becuri și totuși….. Gândurile îi fuseseră întrerupte de o puternică bătaie în ușă.
Rugăciunea 1- Să nu moară de la o sperietură cum a fost acea bătaie în ușă venită în cel mai nepotrivit moment: ascultată.
Rugăciunea 2 – Să vină șeful cu o propunere care să-i permită să facă multe și extrem de multe într-o perioadă foarte scurtă de timp, așa cum îi place: ascultată tocmai pentru că a trecut de rugăciunea 1 și pentru că șeful chiar a venit să facă asta.
Rugăciunea 3 – Să dea mai mult decât 100% și, la final, să vadă chiar de pe scenă că a făcut o treabă bună: în așteptare pentru partea de după și pentru că știe deja că atunci când se apucă de ceva, sacrifică tot.
Se urcă rapid în vechea sa mașină pe care și-a propus demult că o schimbă și pornește radioul. Viva la Vida de la Coldplay e fix ce avea nevoie acum, în momentul ăsta așa stresant. Oare el mai trăiește viața asta? Unii așa l-ar întreba și asta pentru că e prins cu atâtea încât pare că nu are timp să se bucure de nimic. Și da, uneori așa e, însă de ce nu-l înțelege nimeni că pe el îl bucură tocmai ideea de a face, de a munci, de a lua ceva de la 0 și a-l duce cât de departe? Mereu și-a dorit să rămână ceva în urma lui: un zâmbet, un gând, un proiect, orice ar putea să inspire. Iar asta cu siguranță nu se poate întâmpla dacă stai într-un colț. Deci, să fie clar pentru oricine, el chiar se bucură când e prins cu treabă. A învățat să facă asta deja. Atenția la detalii, Antoine, ar spune mama sa. El, în schimb, ar considera-o doar implicare și responsabilitate. Deci, cu Viva la Vida la un volum rezonabil încât să nu se uite urât cei din alte mașini la el, merge și mai voios acasă și se apucă de treabă. Proiectul ce tocmai i s-a dat e unul mare și nu vrea să greșească. Scrie, modifică, se informează și o ia de la capăt încât pentru o perioadă noaptea e una cu ziua, iar satisfacția face ca oboseala să dispară.
Final de noiembrie. Claxoane de-a lungul întregului bulevard și câte un Jingle Bells rătăcit auzindu-se din câte o mașină. Bunici ducând cadourile nepoților în brațe. Studenți grăbindu-se spre casă. Vânt adiind din ce în ce mai tare ca și cum ar prevesti ceva. Magazine decorate deja de Crăciun și același Pic… Pic….
Ploua tot la fel. Asta observase în ultimele două săptămâni în care se focusase doar pe muncă. Însă azi era ziua cea mare. Azi era ziua care merita până și acel costum negru nepurtat în ultimul an. Știa că e ocazia perfectă să-l scoată din dulap. A muncit mult și era momentul ca munca sa să fie văzută.
Urcă în mașina sa ce nici veche nu îi mai părea acum și pornește. E mai pregătit ca niciodată: foile sunt la locul lor, oamenii știu ce au de făcut, prezentarea e gata, el a dat ordine clare tuturor. Acum trebuie doar să vadă ce a realizat, să zâmbească și, ca autor a toate acestea, să spună câteva cuvinte la final.
Rugăciunea 3: ascultată, dar în cu totul alt mod. Nu s-a întâmplat cum a vrut el: nici nu a ieșit în față, nici n-a mulțumit, nici n-a putut să vadă munca sa din primul rând. Însă ceea ce a făcut a fost așa cum trebuia și pentru asta nu poate fi decât mândru. Iese grăbit, fugind parcă de senzația de a fi ultimul om, se urcă în mașină și abia atunci realizează: ninge.
Ninge, chiar ninge. Exact ca în rugăciunea sa și exact în ziua pe care și-o dorea. Și nu știe cum să explice asta, așa că… plânge. Și, până la urmă, nu era mai importantă rugăciunea asta decât cealaltă? S-a obișnuit deja să nu i se întâmple numai lucruri corecte, dar a vrut mereu ca El să fie cel ce știe că a dat tot și măcar El să-l asculte. Iar El a făcut chiar mai mult decât i-a cerut. Nu s-a rezumat la o simplă zăpadă, ci i-a dat șansa ca timp de două săptămâni să crească constant prin acest proiect. Pentru că El așa lucrează: știe ce vrei și îți dă chiar mai mult decât crezi că poți ca să înveți că poți. Asta a contat: că timp de două săptămâni a crescut mai mult decât ar fi făcut-o în cele 2 minute în care n-a ajuns să fie în față. Și acum nici nu mai e supărat, nici dezamăgit, ci doar… pregătit. Pregătit să o ia oricând de la capăt.
E final de noiembrie și ninge ca niciodată. Deși de necrezut, de data asta poate chiar pentru el e zăpada. Pentru încrederea și siguranța că a făcut bine. Nu totul, dar aproape totul. Și știi ce? Nici nu cunoaște totul și nici n-ar vrea. Și-ar dori să rămână așa: omul care vrea să-l descopere și să muncească pentru asta, indiferent câte piedici i s-ar pune în cale. Omul care va face orice corect cu riscul să pară rigid și, cu siguranță, omul în spatele căruia se ascunde o inimă atât de sensibilă, dar care trebuie să pară cât de puternic poate ca să-i încurajeze pe alții. Știe că nu se va opri niciodată din a face treabă. Deci, cu ninsoarea asta lăsându-i pete pe costumul preferat, își cumpără o ciocolată caldă, pune mâna pe telefon și acceptă următorul proiect ce i s-a propus. Trebuie să continue să crească, nu? Trebuie să facă treabă, nu?
Ninge. E frig. Iar el, ținând ciocolata caldă în mâini ca pe o comoară, e cu gândul la Crăciun, portocale și rugăciuni ascultate; la zilele ce au trecut și la cele ce vor veni. E cu gândul la tot și nimic, dar fix la locul și momentul potrivit, așa cum și-a dorit mereu. Iar pentru asta nu poate fi mai recunoscător, chiar dacă îi lipsesc atâtea. Pentru că o zăpadă și o rugăciune ascultată chiar pot schimba tot!
Gabriela MICH
Adaugă comentariu