Mereu îmi voi aminti de el…
Cu regretul că nu l-am cunoscut mai bine. Că nu i-am vorbit mai mult. Că nu l-am întrebat despre vremurile trăite cîndva. Cîte oare puteam afla despre lumea pe care timpul nepăsător a acoperit-o cu trecerea sa?…
Imaginea lui va fi mereu scăldată în lumină. Una blîndă, avînd căldura de toamnă tîrzie de octombrie, cînd n-a mai plouat de luni întregi. Cînd poți gusta dulceața strugurilor, în nări purtînd mirosul de praf nobil de pe frunzele de viță, acoperind belșugul din boabe.
El era mereu la CASA DE CULTURĂ, cu alura ei de castel din timpuri străvechi, avînd mare nevoie de un străjer care s-o apere.
– „CASA ori CULTURA?…”
– „Ambele, dacă se poate…”
El era STRĂJERUL, mișcîndu-se liniștit pe coridoarele pustii. Niciodată nu se grăbea, părînd a nu avea de ajuns undeva.
El ERA, pur și simplu…
„Casa și omul sînt asemenea culorilor din slava dimineții. Cine știe care va supraviețui cui?…”, scria Kamo CHOMEI pe la 1200.
KOCSOR BACSI scria afișe cu litere enorme cu scrisul său uniform, ca de calculator. Înalt de vreo doi metri, cu părul înspicat, lung, cu barbă și mustăți, cu ochii mereu sclipind oarecum șăgalnic… Ce actor plin de succes – și BANI ! – ar fi fost în filmele cu uriași de la Hollywood!….
Îmi dispărea mîna într-a sa cînd ni le strîngeam, la salut. Era o liniște, o pace, în acea strînsoare a unui bărbat care, cu siguranță, avusese parte de trecere la viața lui! Chiar atunci, la o vîrstă înaintată dar imposibil de stabilit, se vedea vigoarea unui trunchi de stejar…
Era mereu îmbrăcat cu aceleași haine modeste, iarna cu un palton lung și niște bocanci care mi se păreau imenși. Nu știu unde locuia. Poate în debaraua din spatele sălii de balet unde noi ne antrenam. Înclinam să cred că așa era. Mereu apărea de acolo, pășind liniștit.
Oare la ce se gîndea cînd ne vedea?
El, atît de singur…
Se mai zicea că iubise o femeie frumoasă, cîndva în tinerețe. Care dispăruse cumva din viața lui, lăsînd în loc golul pustiu al nimicului…
Nu a mai iubit pe nimeni, niciodată, așa se mai zicea.
Sau c-ar fi fost călău în timpul IMPERIULUI AUSTRO-UNGAR, prestînd acea muncă grozavnică. Eu nu credeam asta. Mai ales după stînsoarea sa de mînă, avînd în ea bunătatea bunicului pentru nepot.
Vorbesc oamenii… ca să se afle-n treabă!…
Dar nefăcînd nimic niciodată…
Treburile rămînînd nefăcute… cum e obiceiul…
Eram nesăbuit în tinerețea mea, fiind preocupat cu seriozitatea a tot ceea ce făceam. Sînt sigur că au fost destule hohote de rîs în spatele meu, zguduind pereții, perfect motivate de responsabilitatea parcă fără noimă în marasmul general, cu care mă angrenam total în ceea ce făceam.
Abia în ultimii ani am înțeles cuvintele știute de peste cinci decenii, citite pe piatra de mormînt a unui doctor, piatră aflată în cimitirul din ORĂȘTIE, un cimitir care are „o viață aparte” (!). Ele sună astfel:
NIMIC NU E VREDNIC DE PREA MULTĂ SÎRGUINȚĂ…
Nu știu cum și cînd a dispărut KOCSOR BACSI. Sau ce s-o fi ales de el. Știu doar că de cîte ori mi-l amintesc, îi văd ochii blînzi, mîna plină de pace și de bunătate și îi aud vocea care aducea liniște cînd, foarte rar, vorbea… Atunci îi aprind cîte o lumînare…
Oare și-l mai amintește cineva?…
Nicolae RĂDOI
Sigur ca mi-l amintesc cu drag! Eram mica prin anii ‘60 și el era un “urias” și m-am strâns de picioarele mamei mele de teamă! Se zguduia pamintul cind se apropia dar nu mică mi-a fost surpriza cind l-am văzut ca se oprește în fața noastră și o saluta pe mami a mea, îi pupa mîna și surprins ca eram între timp și eu pe lume! De atunci nu mi a mai fost frică de Kocsor Bacsi! Iar după citiva ani frecventând Casa de Cultură zilnic îl întâlneam cu plăcere, îl spuneam: “Sărut mina” și mă mindream ca îl cunoșteam și salutam în timp ce alții îl disprețuiau tocmai pentru ca nu știau nimic despre acel om minunat și enigmatic! Eu custodeam un secret și eram mindra! Luminare îi aprind mereu și Domnului Marcel Nicolau – fostului meu profesor drag de teatru, alt pilastru al Casei de Cultură…
În satul meu, Vadu Izei, se știa, așa că un fel de legendă, de cineva cu numele de Kozar (scris aproximativ), care corespunde semnalmentelor menționate (înalt de peste 2 metri etc).
Se mai știa (folclor?) că ar fi făcut o înțelegere cu autoritățile medicale ca, după moarte, să-i fie folosit scheletul pentru studii de anatomie….
Tot ce s-a spus aci este adevarat… copil fiind toate aceste versiuni privind pe d-nul Kocsor le am auzit si eu… era un om bun la toate… desena foarte bine si facea afise sau simboluri cu ocazia zilelor de 1 Mai sau 23 August iar seara cind lumea se aduna in incaperea situata in turnul dinspre Policlinica care pe atunci avea rol de Club unde tinerii se adunau pentru o partida de sah sau ping-pong batrinul cu plete lungi stind pe un scaun veghea in liniste si discret asupra noastra… Avea la dispozitie de toate si mai dadea si sfaturi intelepte unde se cerea… Vreau doar sa spun ca fara a vorbi mult crea respect prin prezenta sa fizica… a fost un om care atragea atentia si te marca pentru totdeauna doar trecind pe linga tine!!!