Actualitate Cultură Illuminati

#finaldeliceu – Nu-i ascultați pe oamenii mari… (autor, Sebastiana Joicaliuc)

image_printPrinteaza

E destul de ușor să fii încrezător într-o zi ca aceasta, care a venit cu un amalgam de emoții, speranțe și vise încă tinere și neatinse. Acum 4 ani, dacă bine îmi aduc aminte, ne simțeam la fel. Acum 4 ani… la ce te gândești când auzi această sintagmă? La prima persoană cu care ai dat ochii când ai intrat în clasă? La zâmbetul dirigintei când s-a prezentat prima dată, parcă ne-ar fi cunoscut de veacuri? La locul din banca din spate pe care, poate printr-o minune, ai reușit să îl prinzi încă din prima zi? La fețele atât de pierdute ale colegilor, în prezența cărora rămâneai atât de neutru, dar acum, uitându-te la fiecare pereche de ochi în parte, ai putea să le strigi numele și dintr-o suflare? Poate pentru fiecare dintre noi, acel moment a însemnat ceva diferit, iar acum, chiar dacă fiecare ne pregătim să o luăm pe drumuri separate, sunt sigură că toți gândim același lucru: că nu e corect! Nu e corect că această clasă, acești oameni, acest liceu, ne-au făcut să credem că 4 ani însemnă o perioadă lungă, ne-au făcut să credem că avem destul timp…

Și iată-ne acum, filologi fiind, ne-am trezit că „timpul nu mai are răbdare cu oamenii”, ca să citez din îndrăgiții noștri „Moromeți”. Timpul nu mai are răbdare, dar hai să avem noi azi, să avem răbdare cu noi înșine, să ne dăm răgaz să ne uităm în jur, și pentru ultima dată să ne uităm înapoi. Să apreciem zâmbete și lacrimi, promisiuni, prietenii, note de 10 și de 4 și chiar și cele de 7 și de 9, vise împlinite și speranțe care încă mai ard în noi. Să apreciem profesorii, care, de multe ori, ne-au fost mai mult prieteni, pe care i-am dezamăgit de atâtea ori, dar care nu au încetat să creadă și să ne „dirijeze” înspre lucruri mărețe. Mulțumim că ați adăugat atâtea pietricele la construcția persoanelor care vom deveni! Să privim în urmă și să mulțumim universului că a aliniat planetele în așa fel încât am fost atât de norocoși să o avem ca dirigintă pe doamna profesoară Crina Voinaghi. Sperăm ca și ea să se bucure de această aranjare a planetelor! Cu toate acestea, cuvântul „dirigintă” e de prisos, căci ea ne-a fost și profesor, și mamă, și cel mai bun prieten, și un umăr pe care să plângi în zilele cu mai mulți nori pe cerul nostru. Ea ne-a iubit din prima zi așa cum nici n-am visat și a continuat să o facă necondiționat pe parcursul acestor ani. Madame, au revoir până data viitoare!

Acum, că am mulțumit tuturor, cred că e timpul să ne mulțumim și nouă înșine. Am reușit, suntem aici. XII E, we did it!

Sunt sigură că ne amintim toți că, atunci când am avut 5 ani, oamenii mari ne întrebau mereu ce vrem să ne facem când vom fi mari. Răspunsurile noastre erau clare și răspundeam fără pic de ezitare: că vrem să devenim ba astronauți, ba președinți, ba zâne…

Când am împlinit 10 ani, oamenii mari continuau să ne întrebe același lucru. Noi, încă mai credeam în visele noastre și le răspundeam pasiv, ca și cum nu era treaba lor că vrem să fim pirați, staruri de cinema, actori, cowboy… știam că nu vor înțelege. Dar acum, că și noi am devenit oameni mari, ei vor răspunsuri serioase, răspunsuri responsabile. Ei bine, ce știu ei? Nu știu nimic, pentru că noi nu vom deveni acei adulți care uită să creadă în visele lor, care uită să creadă că totul este posibil, care uită să creadă în magie, atâta timp cât îți dorești cu adevărat.

Acesta nu e acel moment din viața noastră când trebuie să luăm decizii „serioase”, grele și rapide, când se așteaptă de la noi să dăm dovadă de o maturitate pentru care încă nu suntem pregătiți, dar măcar încercăm. Acesta este acel moment din viața noastră când avem voie să luăm trenul greșit, să rămânem pierduți prin vreo pădure și să găsim drumul înapoi spre casă. Acesta este acel moment din viața noastră când trebuie să ne îndrăgostim o grămadă de tot ce e în jurul nostru, dar în primul rând de propria persoană. Singurul lucru pe care îl putem face, și cel mai bun, e acela să fim atenți la drumul pe care îl vom parcurge, nu la destinația finală.

Așa că, ceea ce vreau să spun de fapt este: mergeți, ieșiți în lumea asta mare și faceți greșeli, faceți greșeli interesante, faceți greșeli minunate, fantastice și glorioase. În anii ce vor urma, răzgândiți-vă de 100 de ori, pentru că nimic nu e permanent, cu toții știm asta. Și, cu toții știm că o mai mare greșeală este să nu profiți de ceea ce este, până când nu va mai fi. Așa că hai să facem greșeli, pentru că așa vom face lucruri de care am crezut că nu suntem capabili, și nu am să vă mint că vom schimba lumea, dar ne vom schimba pe noi înșine. Așa vom ști că măcar facem ceva ca să nu rămânem înghețați, pietrificați la gândul că, poate nu suntem destul de buni, că poate nu va fi perfect. Nu-i ascultați pe oamenii mari când vă spun să nu vă fie frică. Să nu vă fie frică e ca și cum ai sta impasibil în flăcările arzânde ale unei case care a luat foc, înseamnă să nu fii uman. Mie mi-e frică, și ție îți e frică și tuturor mereu ne va fi frică, pentru că asta e ideea. Nu-i ascultați pe oamenii mari pentru că de acum, noi va trebui să fim propriii noștri profesori, să învățăm să ne apreciem și să ne certăm când e nevoie. Trebuie să fim propriii noștri profesori, altfel, lumea va crede că știe cine suntem, dar se va înșela, iar noi, dacă vom fi destul de naivi, am putea chiar să o credem.

Ideea e să îți fie frică și totuși să faci lucrurile „acelea” oricum. Ideea e să îți fie frică și totuși să ai curajul să trăiești, iar atunci când oamenii mari ne vor întreba din nou ce avem de gând să facem cu viața noastră, să nu le mai spunem, ci să le arătăm.

Sebastiana JOICALIUC
absolventă clasa a XII-a E, C. N. „Dragoș Vodă”

 

oferta-wise

2 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Eh, in timp foarte scurt o sa va treziti ca de fapt sunteti oameni mari…si dupa inca putin timp o sa va dati seama ca oamenii mari de fapt nu exista 🙂 Exista hotarare, exista determinare, exista entuziasm, exista infatuare, invidie, nepasare, ipocrizie, amatorism, responsabilitate, respect, altruism, tradare, dragoste, ura ….adica exista valori si nonvalori, si cu cat te tii mai strans de propriile valori cu atat vei fi un om mai bun, mai increzator si mai multumit de tine insuti, vei fi fericit.
    Ramane de dat doar sfatul universal valabil: Everybody’s Free To Wear Sunscreen 🙂

    *I saw what you did there: „impasibil in flacarile arzande” trimite la meme-ul „this is fine!”, nu-i asa?

oferta-wise