Aflată tot la mare depărtare de Sighet, zilele mele de carantină „irlandeză” se desfășoară în același fel ca și până acum (mă trezesc, iau micul dejun, citesc, sun acasă cu video call, Netflix, Netflix, Netflix), cred că îmi vor închide contul curând și nu pentru că nu aș fi plătit, ci pur și simplu pentru că epuizez canalul. Ei bine, nu vă gândiți că fac non-top asta… mai și mănânc (uneori de foame, alteori de plictiseală și rareori doar pentru a avea ocupație). Glumesc!! După cum știți în fiecare glumă, se află și un strop de adevăr. Pe lângă toate acestea, în ultimele zile soarele și-a făcut simțită prezența, așa că am mai profitat de curtea casei făcând tot felul de activități care să-mi țină mintea ocupată. Așadar, zilele mele sunt obișnuite, însă dimineața asta a fost diferită.
Astăzi m-am trezit cu dor. Nu știu să explic cu ce fel de dor, parcă un dor nefiresc, un dor care doare chiar fizic. Și când ți-e dor, amintirea ultimei îmbrățișări e singura hrană pe care o poți oferi sufletului. Nu am crezut că vom ajunge la ziua în care să tânjim atât de mult după o îmbrățișare.
Mai țineți minte momentul în care am zis: „Vai, măcar o săptămână de concediu/vacanță, mai știți? Pe principiul „cere și ți se va da”. Ei bine, am cerut puțin și am primit înzecit, fără să ne gândim că o să doară.
Privind aceste zile de liniște, prea multă liniște, fără agitația aia dinaintea sărbătorilor, fără valul de mașini pe centrul orașului, am realizat cât de mult îmi lipsește vacarmul.
Mi-e dor de normalitate. Acea normalitate care-mi oferea o direcție, mi-e dor de casă, mi-e dor să setez alarma la 7 și să mă plâng că iarăși trebuie să merg la servici, mi-e dor ca fiecare zi să fie o nouă provocare și o nouă aventură. Mi-e dor de oameni, de apropiere socială, mi-e dor de cafeaua savurată cu fetele la Granell sau Factory, mi-e dor să fac ce vreau, cum vreau, când vreau, fără restricții… într-un cuvânt, mi-e dor de tot!
Acum nu mai înțeleg mare lucru din nebunia asta zilnică, pur și simplu vizionarea știrilor pe mine mă afectează și pot doar să-mi dau seama cât de puternici sau vulnerabili putem fi în fața marilor schimbări din ultima perioadă. Oricât am încerca să spunem că totul va fi bine, în definitiv nu suntem niciodată pregătiți să o luăm de la zero, nu putem să ne adaptăm așa ușor și să acceptăm pe deplin noi realități. Pare că totul e în ordine, dar, de fapt, nimic nu e cum ar trebui să fie. Trăim cu speranța zilei de mâine și cu gândul la momentul în care toate acestea se vor sfârși. E într-adevăr o provocare pentru fiecare dintre noi această perioadă, pentru unii reprezintă o luptă pentru supraviețuire, iar pentru alții reprezintă o nouă perspectivă, de a privi altfel lucrurile de a se redescoperi, si de a ieși din zona de confort. În final, toți vom fi schimbați, sper eu, doar în bine, și mai sper că am învățat ceva din toate astea!
Partea bună din toate acestea, e că dincolo de această realitate, soarele nu încetează să se arate. Nu poate fi întotdeauna rău, e doar o etapă. Va trece. Cand? Cum? Dumnezeu știe!
Nu-mi doresc prea multe, ci doar atât: ca mâine să mă trezesc, și să fie totul normal!
Vă salut!
Monica BUD
Dorurile. Ar fi multe directii pe care ar putea sa le ia aceste trairi interioare, care ar putea genera multime de pagini… Am sa ma rezum insa la cea directa, obisnuita,in exprimare comuna : “O dorinta puternica (amestecata cu nostalgie) de a vedea sau revedea pe cineva drag, de a reveni la o stare sau indeletnicire preferata”. Chiar si aceasta, s-ar putea mult diversifica, largi.
Autoarea articolului: “Astazi m-am trezit cu dor…, Monica Bud, articol la care am sa fac cateva referiri, viza, mai ales, dorurile aparute deodata, in avalanse obsesive si revoltatoare, legate de prezenta acestei pandemii, un bici mondial aparut atat de ciudat dintr-un spatiu inchis, rosu, un rosu ce ne-a invadat atat de mult, pana la sufocare, cand a dus cu el si atat de multe vieti, peste timp.
Autoarea acuza prezenta acestor doruri, prin multiplele restrictii, care nu-ti permit sa ajungi cu ele la infruptare, la implinire. Iti este dor sa iesi cu cativa prieteni la o plimbare, la o cofetarie, un spectacol, sau sa-ti urmezi activitatile normale, de instructie sau practicare a unei profesii, doar ca le privesti pe toate aceste de dupa o perdea, “deacasa”, sau imaginativ, asemenea trairi producand o apasare, o traire in nefirescul ei. Inainte de aparitia acestui “blestem” al omenirii, te bucurai leger de aceste manifestari, intrau intr-o obisnuinta curenta, care, pana la urma, le incadrai intr-o “banalitate” repetitiva. Le privesti acuma cu totul altfel, ca si “guri de oxigen” ce-ti lipsesc si care simti ca te sufoca, te inlantuie, iti confisca libertatea, dorintele, lasandu-ti in in loc “dorurile” de ele, cu nesiguranta, incertitudinea de a le mai putea obtine vreodata, sau nicicand ! Cam asa se intampla de obicei, in vinovatia umana, care cedeaza cu multa usurinta trecutului, frumusetea si valoarea lucrurilor, a evenimentelor curente, a mediului si, doar atunci cand ele iti lipsesc, te sperii si reclami necesitatea prezentei lor, care insa pot fi definitiv duse. In acest fel, traiesti viata cu stirbiri, trecand pe langa atatea frumuseti pe care le predai trecutului, fara a gusta si a savura frumusetea lor.
In prezent se stiga acuze si , cred, pe buna dreptate. Undeva in lume, a scapat din laborator, sau a fost lasat liber, acest ticalos virus, care si-a marcat acolo prezenta inca la inceput de noiembrie, manifestandu-si de indata toata harnicia si raspandirea lui exponentiala, in lipsa antidotului. S-a anuntat prezenta lui dupa peste 2 luni de la “accident”, cand mare parte a statelor de pe glob aveau infestarea produsa, deja cu multimi de victime, avand in vedere relatiile masive dintre state, de tot felul, cu multime de legaturi, cu un cer acoperit de avioane. De atunci desvoltarea a fost debordanta, peste o nepregatire si neasteptare totala si nici nu se stie cand si cum se va stabiliza dezastrul. Imputatiile sunt majore, enorme, cu costuri financiare incalculabile si o mare multime de vieti omenesti pierdute, crime prin imprudenta, procesul fiind inca in desvoltare, nestabilizat.
In tratare, autoarea incepe si sfarseste cu aceeasi exprimare : “Mi-e dor de normalitate”, incheind prin : “Nu-mi doresc prea multe, ci doar atat : ca maine sa ma trezesc si “sa fie totul normal”! Deci doar “normalitatea”. Tocma aceasta este chiar esentialul. Lipsa de normalitate, de abordare fireasca a vietii, duce la multe lipsuri, drepturi incalcate, asteptari, dorinte, care se instaleaza in “doruri” si care, in cele mai multe cazuri, rama neimplinite, sau in desvoltare si mai complexa.
Aceasta Normalitate nu trebuie insa limitata la acesta pandemie, al doilea capat al ei nefiind nici cunoscut inca; poate sa fie peste ani si, pana atunci, lumea sa fie decimata. Contrariul ei, anormalitatea, suprima drepturi si determina asteptari, doruri, in realizare cu totul nesigura si mult inainte de pandemie. Asfel, la noi in tara, lipsa de normalitate in administrea tarii, a drepturilor si obligatiilor cetaenilor, nefirescul vietii, a inceput indata dupa 1946, odata cu falsul regim democratic, repede transformat in regimul comunist, cand persecutiile si teroareaa cumplita a inceput deindata, cu cele mai elementare drepturi suprimate. Normalitate devenea tot mai prezenta, cam in toate. Oamenii duceau dorul liberei exprimari, dorul libertatii, a spiritului de proprietate, a confesiunilor religioase in program de desfiintare, dorul de a se elibera din temnite, de a scapa de infometare, de muncile de exterminare de a ajunge sa-si revada familia. Pentru multe sute de mii de cetateni, aceste doruri “dureroase “s-au implinit” doar odata cu pierderea vietii, iar pentru alte milioane de oameni, dupa zeci de ani de temnite si munci peste puteri, insa ele au fost mult ciuntite si, practic, pentru toti s-au redus la cele de turma ce-si urma, orbeste, “marele conducator”, toate drepturile si dorurile unei demnitati umane find puse su teascul lipsei de normalitate, al temnitei si al mortii, viata in acele vremi fiind incarcata de doruri, care nu s-au implinit.
In 1990, cand se credea ca ne vom bucura de normalitate, aceasta a fost repede deturnata prin divesiune, de un personaj scolit la Kremlin si care a adus atata rau tarii, in mod diect sau prin influienta. Comunismul, acel profund rau social s-a pastrat, “curatat” si cu “masca”, masca ce a fost de atat de cumplita prevestire a pandemiei.. Normalitatea a fost, de la inceput , din ce in ce mai suprimata, lipsurile fiind din ce in ce mai multe, mai profunde, peste tot si, odata cu ele drepturile omului tot mai profund incalcate, tanjirea dupa ele, “dorurile”, tot mai multe si, de aici a fost doar o mica problema de timp ramas, pana cand romanii au umplut lume, au golit tara, probabill mai mult de un sfert din populatia ei fiind in pribegie, cautandu-si drepturile, mijloacele de existenta printre straini, ai nostri, in lacomia lor hulpava si hotie, refuzandu-le. Au fost pe acolo alte asteptari, alte dorinte putin implinite, alte doruri, de pe acolo si de pe acasa, de copii, de batrani, de obarsie, amestecate cu atatea tragedii, de peste tot. In aceasta stare, cu atatea familii desmembrate, cu atatea dorinte si doruri neimplinite, a dat si peste noi aceasta nenorocire de pandemie, care au impiedicat reunirile familiale in cele mai traditionale si firesti evenimente, care au fost inlocuite cu doruri neimplinite, in lacrimi si tragedii, in despartiri de viata, mult mai mari tocmai din cauza acestor imprastieri familiale, in izolari si stari de carantina, in deplasarile de groaza pe culoarele de noapte, pazite, in hoas si trairi apocaliptice. Cine poarta marea vina pentru aceste multe si profunde nenorociri, atatea definitive ? Evident, intrebarea este retorica !
Amintesc doar pensia de 74ooo lei acordata unui fost procuror communist, si conducator a unei Unitati de detentie politica ( nu stiu de ce rang), cu alte grase functii in magistratura si dupa 1990 (probabil si la CCR) si a multor altora, pensii situate pe scara larga de la 5-600 lei , la cele de 10000 , 20000… si cate or mai fi. Oare in ce baza a dreptatii sociale si nu a dementei hotiei si ilegalitatilor se inscriu aceste abuzuri, pe fata ? Si inca acestea probabil sunt “maruntisuri”, pentru hotiile de mii, de sute de mil. de euro, furate din bugetul statului. Acestea au determinat atatea lipsuri, au alungat peste frontier atata lume, acestia si cei de acasa fiind privati de atatea drepturi cuvenite, dand nastere la atatea asteptari si doruri neimplinite, pierdute, inlocuite cu alte “daruri” rele, grele.
Consider ca sunt si doruri “nobile”, care se rabda si simplinesc in lacrimi de bucurie. Asa ar fi, in cateva exemple : dorul parintilor in asteptarea unui copil, asteptarea copiilor de la gradinita, de la scoala sau studii, sa vina din armata, sa-si intemeieze o familie, dorul in asteptarea nepotilor, acesta minune a vietii, dorul si bucuria nepotilor de asi intalni bunicii si atatea altele.
Sunt si asteptari, dorinte, doruri rele, cum au fost ale tortionarilor in asi chinui si ucide victimele, asteptarile acelea de asi insusi bunuri necuvenite si multe altele.
Cel putin acuma, in asociere cu nenorocita de pandemie, o sa fie obligati alesii nostril sa poarte doua masti : masca “mascata”, ce au purtat-o pentru a-si desvolta si finaliza toate demersurile si ilegalitatile in coruptia generalizata de la noi, aparata cu spirit de solidaritate si in parlament si masca pandemica, in asociere cu alte mijloace, menite sa le asigure sanatatea si integritatea de parlamentar, pentru a si-o putea eventual continua, cum altfel, decat “tot la fel”.
In societatile de azi, cele mai multe asteptari, dorinte, doruri sunt legate de suprimarea drepturilor cuvenite, cu brutalitate, cele mai multe ramanand In asteptari zadarnice, in doruri neimplinite, asa cum sunt cele grosiere ale pandemiei prezente, cu asternerea peste ele a atator tragedii. Nici nu stim cum vom scapa de ea, fiind amenintati acuma si cu purtatorii acestui periculos virus si la necuvantatoare.
O disciplina si o abtinere totala in a incalaca regulile stabilite de cei legimati pentru aceasta, fiind singura sansa de supravietuire, mai ales ca ea recidiveaza si, pana la obtinerea unui vaccin de eficienta mare, pot trece ani de zile, timp in care populatia si, mai ales a batranilor, va fi decimata. Cat de absurda ar fi situatia ca, la un moment dat, sa dispara populatia pensionarilor, sa ramana numai o lume tanara in toate posturile, inclusiv in cele de journalism si financiare, asa cum deunazi reclama un tanar journalist, sau, alta data, teama unor Institutii inalte financiare.
Daca la inceput „normalitatea” a fost pentru noi ceva banal, o obisnuinta, iata ca acum am prins vremurile in care ne dorim sa revenim, privind altfel lucrurile. Pot sa spun doar ca vom aprecia nespus aceasta normalitate „banala” cum o numeam acum cateva luni, si din toate acestea vom invata ceva. Cat legat de dor, da este un subiect larg despre care asi putea sa vorbesc la nesfarsit, punând pe primul loc dorul de cei dragi!! Acum toata omenirea se confrunta cu acest sentiment „dor” si din punctul acesta de vedere, nu suntem straini, avem ceva in comun. „Dorul”. Asa cum spunea si Tedy Necula, regizor de filme la un moment dat in lansarea filmului „Coboram la prima”. ” Suntem straini, pana cand ceva ne aduce impreuna”.
Apreciez punctul dumneavoastra de vedere domnule Barcan si ma bucur sa vad ca oamenii imi citesc gandurile.
Salutări, sanatate si numai bine. Sa ne auzim cu bine!!!