Actualitate Cultură

Blestemul cu două tăișuri (partea a II-a) – autor, Evelin Batizi

image_printPrinteaza
Evelin Batizi

Liniște. O liniște profundă se așterne în urma impactului, iar un nor de praf se strecoară în tunel. Aud respirația întretăiată a lui Alex. Silueta lui e ca o umbră întunecată pe fondul întunericului liniștit din canal.
– Sunteți în regulă amândoi? glasul Ulanei poartă o urmă de îngrijorare. Silueta ei se ridică încetișor.
– Da, răspund aruncându-i o privire lui Alex, care acum are ochii ațintiți asupra mea. Parcă pot să-i văd strălucirea bizară a ochilor chiar și în întunericul acesta de nepătruns.
– Am reușit, spune el pe un glas răgușit încercând să se ridice. Suntem în viață!
Ulana dă din cap dezaprobator în timp ce ne ajută să ne ridicăm.
– Mă tem că acesta nu e decât începutul, spune ea pe un ton stins.
Adrenalina se risipește, lăsând loc unei groaze profunde care parcă mă paralizează, lăsându-mă fără aer. Kievul tocmai ce a fost lovit de o rachetă nucleară. Orașul în care am crescut, în care am copilărit și ne-am format încă de la vârsta de cinci ani… este acum în ruine. Imediat după moartea mamei, Ulana ne-a adus în acest oraș pentru a ne lua în grijă, ca pe urmă să ne devină precum o mamă… iar acum nici nu vreau să mă gândesc la ce se află la suprafață…
– Cum e posibil așa ceva? întreabă Alex pe un ton îngrozit, trezindu-mă din gânduri. De ce ar vrea cineva să pornească un război împotriva noastră?
Ulana îi pune o mână protectoare pe umăr și îl privește compătimitoare.
– Nu am răspuns la întrebările acestea, și nici nu cred că vom găsi vreunul prea curând. Acum tot ce contează este supraviețuirea… spune ea pe un ton ferm, dar și blând în același timp.
Alex dă din cap dezaprobator și chiar și în întuneric, pot să-i văd fața schimonosită de deznădejde și groază insuflate de stafiile trecutului, stafii care ne-au bântuit toată viața și continuă să ne bântuie. Dar acum nu e momentul să ne lăsăm pradă groazei și fricii. Trebuie să mă adun.
– Dacă vrem să supraviețuim, încep eu fixându-l pe Alex cu privirea, trebuie să lăsăm deoparte sentimentele și tragediile trecutului și să ne concentrăm asupra prezentului.
– Bine spus, Yana, Ulana îmi aruncă o privire aprobatoare. Trebuie să ne mișcăm, poate reușim să dăm peste un adăpost. Nu putem rămâne aici la nesfârșit, nu avem suficiente provizii.
Arunc o privire îngrijorată către sacoșa agățată de antebrațul Ulanei. Abia dacă avem două conserve și trei sticle cu apă… în mod clar mâncarea nu ne ajunge decât pentru maxim două zile, și asta doar dacă flămânzim.
Ulana ne face semn către tunelul care se întinde în stânga nostră și o ia hotărâtă în direcția respectivă. Eu și Alex o urmăm în tăcere. Mirosul care plutește în aer este o combinație între umezeală și deșeuri care mă face să strâmb din nas. Este clar că nu mă simt în largul meu. Dar pe cine păcălesc? Lumea de afară sigur arată ca și cum tocmai ar fi venit apocalipsa, sigur nimeni nu se mai simte în largul său.
– Totuși, este atât de straniu, începe Alex, vocea sa făcând ecou de-a lungul tunelului umed și întunecat. Cum am ajuns sa stăm din nou față în față cu ceea ce ne-a luat familia și șansa la o viață normală.
– Este ca un blestem, spun eu într-un târziu.
– Un blestem din raze și energie, completează Ulana.
Alex își ridică privirea către Ulana.
– În cazul acesta, detest razele și energia, spune el pe un glas stins.
– În cazul ăsta înseamnă că te detești pe tine însuți și tot ce te înconjoară, îi replică Ulana pe un ton ferm.
Continuăm să mergem, pașii noștri plescăind în apa murdară și făcând ecou.
– Energia există peste tot și în toate, inclusiv în creierul și țesuturile umane, continuă Ulana pe un ton serios. Razele soarelui sunt cele care dau naștere vieții, ele asigură existența plantelor, iar fără plante oamenii și animalele nu ar avea hrană. Cu toate acestea, razele soarelui pot să și ardă și să distrugă țesuturi, pot provoca incendii de proporții. Radiumul, unul dintre cele mai radioactive elemente care apar în natură, există în crusta terestră, în același sol care cultivă plantele și ne asigură, precum soarele, hrana de zi cu zi.
Alex și cu mine o ascultăm atenți, așa precum am ascultat-o și în copilărie când ea ne-a dezvăluit pentru prima dată secretele acestor misterioase elemente care produc energie de la sine. Și, ca de fiecare dată, suntem uluiți și fascinați de cât de contradictorii pot fi calitățile acestora.
– Astfel se explică de ce anumite plante sunt într-o oarecare măsură radioactive, continuă Ulana, acum tonul ei căpătând o urmă de fascinație.
– Cum ar fi bananele și cartofii? adaugă Alex schițând un zâmbet.
– Vezi că mai ții minte? îi răspunde Ulana, aruncând un zâmbet fad peste umăr.
– Cum aș putea să uit ceva ce am fost învățat cu atâta iubire și entuziasm de către cea mai bună profesoară de fizică? spune Alex, tonul său devenind copilăros.
Auzind acestea, îmi aduc aminte de câte ori Ulana m-a ajutat cu lecțiile la fizică pe care nu le înțelegeam niciodată, cel puțin nu de la profesorul de la clasă. Însă, când ajungeam acasă, ea era mereu pregătită să mă ajute de fiecare dată când mă vedea chinuindu-mă cu materia. Țin minte că eram în a cincea și mă întorsesem târziu de la școală, iar îndată ce am ajuns acasă, m-am încuiat în dormitorul meu, am aruncat afară toate caietele și manualele pe care le aveam în ghiozdan, și m-am apucat să studiez fizica din răsputeri. Corigența mă amenința, și nu din cauza faptului că nu eram silitoare, din contră, învățam foarte bine, ci din cauza faptului că nu puteam pricepe nimic din ceea ce ne preda domnul Pendasky. În ciuda eforturilor mele, nu reușeam să pricep nimic, astfel că seara târziu, pe la 9, m-a podidit plânsul la gândul că nu voi reuși să trec clasa a cincea doar din cauza unei materii pe care nu o înțelegeam. La un moment dat, am auzit ușa dormitorului crăpându-se, iar chipul îngrijorat al Ulanei a apărut la ușă.
– Ce-i în neregulă, Yana? m-a întrebat ea calm, după care a dat buzna lângă patul meu burdușit cu caiete și cărți de fizică. S-a pus jos și m-a luat în brațe.
– Nu pricep… i-am spus eu printre lacrimi. Nu voi pricepe niciodată și nu voi termina a cincea!
Ea m-a strâns mai tare în brațe.
– Nu îți face griji, am eu o soluție, mi-a spus ea liniștit.
Mereu avea o soluție. Doar era un om de știință strălucit, exact ca și modelul ei în viață, Marie Curie.
Ziua următoare s-a învoit de la laboratorul din cadrul Institutului Național de Cercetare, unde lucra, și m-a luat în laboratul ei de acasă – o cameră mică plină cu fel și fel de echipamente și instrumente de fizică – a luat câteva foi de hârtie și m-a întrebat la ce lecții am probleme. Restul zilei și-a petrecut-o alături de mine explicându-mi fizica într-un mod cu totul diferit de cel al lui Pendansky, arătându-mi fiecare reacție în aplicare cu ajutorul echipamentului și instrumentelor ei. Aceea a fost ziua în care am descoperit o altă latură a fizicii, o latură pe care am înțeles-o și am ajuns să o îndrăgesc. Această latură, plină de experimente fascinante și reacții uluitoare a fost cea care m-a ajutat să-mi găsesc rostul în viață, și anume cel de fizician atomic. În anii care au urmat am fost binecuvântată să petrec ore în șir alături de Ulana, făcând cercetări și experimente. Până la urmă, domeniul radioactivității este o tradiție de familie.
O cotim la dreapta, aici tunelul devine mai larg, iar un pârâu de deșeuri se scurge la picioarele noastre, umplând locul cu un susur slab.
Brusc, se aude o bubuitură înfundată de undeva din josul tunelului.
– Se pare că e cineva pe aici, remarcă Alex.
– Să sperăm că e companie bună, adaugă Ulana.
Continuăm să mergem, râușorul începe să se lățească.
– Stați așa, zice deodată Alex, oprindu-se brusc. Auziți asta?
Ulana și cu mine înțepenim, ascultând cu atenție. De undeva din depărtare parcă se aud voci, însă sunetul este extrem de slab, abia perceptibil.
– Voci, spun eu.
– Mergem înspre ele? întreabă Alex.
– Nu avem încotro. Nu avem suficiente provizii ca să supraviețuim pe cont propriu, ne amintește Ulana.
Înaintăm, încercând să ne dăm seama de unde vin vocile. La un moment dat, ajungem la o mică intersecție, iar acum la stânga noastră se deschide un mic coridor, mult mai strâmt decât restul tunelului. O dâră de apă iese din micul coridor și se varsă în pârâu.
– Pare că ar veni de aici, spune Alex.
– Păi, hai să vedem! Ulana o ia în față pe coridor.
În timp ce ne deplasăm, observ că pe pereți există mici becuri încadrate în cuști de metal. Arată ca niște lumini de urgență, dar de ce ar plasa cineva așa ceva în canal? Poate în mod normal ar trebui să funcționeze, însă explozia de afară a distrus orice rețea de electricitate, astfel că pe o bună bucată de distanță curentul nu mai există, și nici nu va exista prea curând.
Vocile încep să se audă mai clar pe măsură ce înaintăm.
– Credeți că e vreun buncăr? se interesează Alex.
– Dacă e vreunul, sigur nu e de civili, răspunde Ulana. De obicei acelea sunt plasate la baza blocurilor și au numai o singură ieșire, iar aceea e la suprafață, nicidecum în subteran.
– Parcă țin minte să fi citit ceva despre buncăre militare de urgență amplasate strategic cu ieșire în subteran pentru asigurarea deplasării unităților, spun eu.
– Dacă e un buncăr militar s-ar putea să fim salvați, adaugă Ulana.
Intensitatea vocilor continuă să crească, ducându-ne din ce în ce mai aproape de sursă. La un moment dat, remarc niște guri de aerisire minuscule amplasate de-a lungul peretelui.
– Priviți aici! le spun Ulanei și lui Alex. Aceștia se opresc și se întorc spre mine, lanterna Ulanei luminând micile guri de ventilație.
– Sunt guri de aerisire, spun eu. Trebuie să fie ceva prin apropriere.
– Păi, se pare că ne paște norocul, zice Ulana, încercând o nuanță de umor.
– Hai să vedem dacă dăm și de intrarea în acest posibil buncăr, completează Alex.
Ne punem în mișcare din nou, acum mult mai vigilenți asupra micilor detalii care ar putea semnala existența vreunui adăpost. Ulana scrutează cu lumina lanternei pereții din stânga noastră, și deodată dăm de o nișă întunecată din perete care este abia vizibilă dacă nu arunci toată lumina lanternei asupra ei.
– Posibil să fie o intrare secretă, remarc eu.
– Nu știm până nu vedem, îmi replică Ulana.
Nișa este mai scundă decât înălțimea unui om obișnuit, astfel că pentru a intra trebuie să ne ghemuim. Vocile nu se mai aud așa de tare aici, dar noi deja am găsit locația unui posibil adăpost. Micul tunel dinăuntrul nișei înaintează câțiva metri, apoi o cotește la dreapta unde dăm de câteva trepte care duc în sus. În capul treptelor, lumina lanternei se revarsă pe o ușă etanșă de oțel acoperită de rugină.
– Eu zic că arată ca o intrare într-un buncăr, spune Alex.
– Un buncăr bine ascuns de privirea curioșilor, completează Ulana, luând-o în sus pe trepte.
Lumina lanternei pâlpâie semmnalând că mai e puțin și bateria moare.
– Ce noroc pe noi că am ajuns aici înainte să rămânem fără baterie! remarc eu.
– Și ce mai noroc am avut cu Ulana că a luat lanterna, completează Alex. Altfel, și acum am fi bâjbâit prin întuneric.
Un bubuit înfundat se aude când Ulana bate cu pumnul în ușa etanșă.
– Lasă-mă pe mine, mătușă, se oferă Alex, împingând-o blând mai la o parte. Ușile astea sunt, de obicei, groase.
Bubuitul se repetă, însă mult mai tunător, când pumnul lui Alex lovește oțelul de trei ori cu putere. Abia acum îmi dau seama că s-ar putea ca dincolo de ușă să nu dăm de siguranță și salvare, ci din contră, de o haită de huligani care să ne ia chiar și puțina mâncare pe care o avem. În situații cumplite precum în cea în care ne găsim, oamenii renunță la omenie pentru a supraviețui. Și nici nu pot să-i judec. Până la urmă, instinctul de supraviețiure există în fiecare dintre noi.
Secundele trec, iar liniștea este singurul răspuns la bătăile lui Alex.
– Poate e abandonat, șoptește Ulana cu ochii ațintiți asupra ușii.
– Așa noroc să avem? zice Alex, vocea lui fiind cuprinsă de o urmă de dezamăgire. Fratele meu își ridică din nou pumnul ca să bată, însă chiar în momentul când atinge oțelul, se aude o supapă ruginită de dincolo de ușă.
Inima îmi tresare, neștiind la ce să mă aștept. Arme nu avem în caz că ceva urât urmează să se întâmple, astfel că în momentul de față suntem la mila celui, sau celor, de dincolo de ușă.
Scârțâitul supapei continuă, făcând ca așteptarea noastră să se prelungească la nesfârșit. Simt cum mușchii mi se încordează, ca și cum m-aș pregăti de luptă. Alex îmi observă încordarea de pe chipul acoperit pe jumătate de bretonul blond. Îmi zâmbește încurajator.
– Va fi în regulă, îmi șoptește el.
Brusc, supapa atinge punctul maxim de rotație, iar ușa se crapă făcând un sunet ascuțit metalic. Acum e acum.
Cineva deschide ușa mai larg și înăuntru zăresc un chip masculin plin de curiozitate și o sursă de lumină care se revarsă din spatele acestuia.
Pentru câteva clipe, ne uităm unii la alții fără să suflăm o vorbă.
– Cum ați ajuns aici? întreabă bărbatul din spatele ușii.
– Prin canal, îi răspunde Ulana. Având în vedere ușa etanșă din oțel și amplasarea subterană, bănuiesc că acesta este un buncăr.
Ochii ei căprui, care de obicei sunt încărcați de căldură și compasiune, au acum o scânteie de severitate autoritară în ei.
– Nu e pentru civili, vine răspunsul scurt din partea bărbatului. Nu pare a fi în vârstă, i-aș da cam vreo 25-30 de ani, are părul maroniu, tuns scurt și ciufulit.
O clipă de liniște trece înainte ca Alex să facă un pas în față, chipul lui devenind deodată furios.
– Ascultă aici, scuipă el către tip, o rachetă nucleară tocmai a lovit Kievul, afară-i iadul de pe pământ, iar tu stai aici și îmi spui că nu ne primești înăuntru doar fiindcă nu ținem de armată? Militari sau nu, suntem cu toții oameni și avem dreptul la viață!! Lasă-ne să intrăm!
– Tacă-ți fleanca și vezi cum vorbești! i-o întoarce tipul.
Alex își întoarce privirea spre Ulana, parcă cerându-i acordul de a-l bate pe tip. Ulana se uită înțelegător la fratele meu, însă nu-i aprobă intenția, în schimb își întoarce privirea spre tip.
– În situația de față, începe ea pe un ton cumpătat și cu o privire pătrunzătoare, statutul social nu mai poate fi luat în considerare deoarece societatea… a căzut. Prin urmare, ar trebui să ne adunăm forțele și să cooperăm pentru a supraviețui fără să mai ținem cont de fostele nostre ranguri sociale.
Înainte ca tipul să poată spune ceva la replica Ulanei, o voce veselă răsună din buncăr.
– Ei, care-i șmecheria Leonida? Avem oaspeți?
Mi se pare oarecum cunoscută vocea asta, mai ales tonul vesel din ea. Îmi amintește de…
Înainte să îmi pot pune gândurile laolaltă pentru a descifra familiaritatea vocii, un chip foarte cunoscut apare în spatele tipului care ne-a deschis ușa. Același păr blond lins, aceași ținută constituită dintr-un tricou negru și pantaloni militari, și, bineînțeles, zâmbetul rebel mereu prezent.
Numele lui îmi este furat de pe buze de către Alex, care este la fel de uimit ca și mine.
– Zach? întreabă el năucit. Ce cauți aici? Parcă ai dezertat acum cinci luni?
Vărul nostru se uită lung la noi, nevenindu-i nici lui să creadă cu cine stă față-în-față. Apoi un zâmbet larg i se arcuiește pe față, dezvelindu-i câțiva dinți de argint sclipitori. Numai el știe câte bătăi a încasat de și-a pierdut atâția dinți.
– Alexei Zhernakov! strigă el încântat în timp ce iese din buncăr și bate pumnul cu Alex. Și dacă am dezertat asta înseamnă că nu mai pot fi considerat soldat? Aptitudinile contează, nu statutul oficial! i-o aruncă înapoi Zach.
Apoi ochii săi de un cenușiu deschis se opresc asupra mea și a Ulanei. Privirea-i întârzie asupra Ulanei și își coboară rușinos capul.
– Bună ziua, o salută el respectuos înainte să vină să mă îmbrățișeze.
Ulana nu l-a plăcut niciodată datorită caracterului său de rebel. De mic era bătăuș și niciodată nu i-a plăcut să meargă la școală, așa ca s-a lăsat de carte în clasa a 10-a și s-a înrolat în armată.
– Ce faci, puștoaico? Cum merge? îmi spune el după ce îmi dă drumul. Surprind un miros înțepător de alcool venind dinspre el. Încă nu s-a lăsat de vodkă…
– Zach, Kievul tocmai ce a fost lovit de o rachetă nucleară, iar tu mă întrebi cum merge? i-o întorc eu.
Se încruntă, apoi dă dezaprobator din cap afișând un alt zâmbet prostesc.
– Și? Asta înseamnă că nu pot să te întreb cum merge? Catastrofă sau nu, viața continuă, scumpo!
Leonida încă stă în cadrul ușii, uitându-se confuz la noi. Alex îi aruncă o căutătură urâtă, iar apoi își întoarce atenția spre Zach.
– Ajunge cu vorbăreala, fratelo! Ne primești înăuntru sau nu? întreabă Alex făcând un semn cu bărbia spre ușă.
Zâmbetul se scurge de pe fața lui Zach pentru o secundă, dar revine în forță după scurt timp.
– Da, desigur! Cu siguranță locotenentul Volesenkov o să vă adore! zice el și o ia înspre ușă, făcându-ne semn să îl urmăm.
Schimb o privire bănuitoare cu Ulana, apoi o luăm și noi după Zach, Alex mergând în fața noastră. Nu uită să-l măsoare din privire pe Leonida când trece pe lângă el, care acum își pierduse toată autoritatea de dinainte și nu îndrăznea să scoată niciun sunet.

Evelin BATIZI

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise