N-o pusese nimeni niciodată la respect; la punct; la locul ei.
Intrînd de la 12 ani în procesul de „re-producție” (adică pe „repetitive mode”), prosteica în cauză abandonase imediat școala, devenită plictisitoare, aruncîndu-se frenetic în „vîltoarea vieții”, alături de gunoaiele învîrtite copios de bulboanele în care mocirla dospește.
Din matematică reținuse doar „operațiunea de înmulțire” care, practicată la sînge și devenită unul din punctele ei forte (deocamdată doar pe plan local!), era foarte apreciată, (la superlativ!), de cunoscătorii acestui domeniu de definiție în care n-ai nevoie de studii care să-ți tulbure puțina minte, încă neevaporată de soarele arzător al verii.
Așa ajunsese la 20 de ani și mergea, cîine-cîinește, la programul școlar intitulat pompos și dătător de speranțe „a doua șansă”, tocmai în școala părăsită parcă în „negura timpului”. Zadarnic încercau profesorii să-i dea notă de trecere! Ea era țîfnoasă de felul ei, plus ce mai dobîndise prin gangurile în care se „re-producea”, spre bucuria beneficiarilor de servicii „la botul calului”… Ca să nu-i certe „tovii de la județeană”, profii o treceau. „Că doar nu se face gaură-n cer”, mai ziceau ei firoscoși, că doar citiseră, har Domnului, cărți de „petagogie”, neînțelegînd nimic, pînă li se sterilizase materialul seminal!
Totuși, trecînd și ei examenele pentru promovarea gradelor, după acumularea de „credite” fără credibilitate în fapticul cotidian!
Obrăznicătura „în cestiune” absolvise liceul!!! Ce mai era de făcut decît decît să se înscrie la o facultate? Chiar într-o localitate în care nu se auzise vreodată șuieratul trenului! Scria fără greșeală „Ana are mere”, iar ortografierea acestei complicate propoziții era acum punctul ei forte!
Și-a plătit singură anii de studii. Dormea ziua, obosită de munca din „schimbul de noapte”. Nu-i ușor cînd nu vin bani de-acasă!
E drept că îi lipseau normele de minimă conduită în societate, ea băgîndu-se în față la orice rînd, împingîndu-te cu netrebnicul cărucior de cumpărături, ca s-o ia „înainte” (!), așa cum învățase de timpuriu și terminînd cu vocea spartă, stridentă, de mahalagioaică educată la nivel „înalt” în întunericul plin de gîfîieli sacadate din spatele cîrciumii de cartier rău famat unde asta înseamnă totul. Tare multe mai învățase ea din (SUB)„cultura manelelor”, atît de apreciate, în semidoctismul lor agresiv, de toți potentații zilei și de consoartele lor atît de „faimoase” (!) odinioară prin cartierele mărginașe unde înoți prin tină la orice ploaie… Dar să nu ne pierdem în „detalii și amănunte”. Riscăm și noi, ca un alt personaj de pomină, (că ăștia nu-s sănătoși la minte decît ducînd „beția de cuvinte” pînă la paroxism), să „nu facem greșeli, ci doar erori”, putînd deveni și noi miniștri ai învățămîntului de cumetrie, aflat departe de „învățarea de minte”… Nu vreau să adîncesc linia acestor „supozitoare”. Dar dacă există „iubirea din dragoste”, de ce n-am avea și „greșeala din eroare”?
Agonizez pe „Culmile disperării” și, îmbătat de ceea ce trăiesc, mă arunc zadarnic în „genunea prăpăstioasă a ravinelor de la Rovine”!…
Odată facultatea terminată (că orice facultate are un sfîrșit, oricît de mult ar dura pînă să-l atingi!), nu-i mai rămăsese de făcut decît să se înscrie la masterat, ceea ce se întîmplă. Dorul de cunoaștere o lovise exponențial. Fără a greși, putem zice patologic! Era cunoscută de toți, că nu degeaba își oferise ea ajutorul dezinteresat tuturor profilor, pierzînd nopțile tot aranjînd materialul pentru (s)cursuri!… Toată lumea era mai relaxată a doua zi cînd se rezolvaseră „problemele”. Toți lăudau dăruirea și disponibilitatea tinerei, o șansă nesperată, totuși întristați la gîndul că, la un moment dat, va pleca și ea pentru a-și îndeplini destinul care, vedeau ei bine că doar erau trecuți prin multe, avea să fie răsunător! Văzuseră destule asemenea în lunga și încercata lor carieră!… În rest, lucrurile mergeau strună.
Odată masteratul luat fără dureri de cap, s-a întors în județul ei, unde era atît de renumită. Cei răspunzători de bunul mers al treburilor locale, remarcînd-o, i-au dat un post pe măsură după care, văzîndu-i pregătirea multilaterală și eficiența de speriat, au numit-o inspector general la învățămînt, ea răspunzînd acum de bunul mers al școlii.
Ajunsese, în sfîrșit, unde-i era locul!
Foștii profi se gudurau acum pe lîngă ea, povestind cum văzuseră ei că ea de mică arăta că va ajunge „mare”. Ceea ce, după cum se vede, s-a și întîmplat…
Cîrcotașii (că de-ade ăștia se găsesc mereu cînd un om valoros ajunge și el odată unde merită!), aveau altă părere, anume că obrăznicătura trebuia plesnită peste bot la timp, ca să-și vadă lungul nasului.
„Că d-aia ne merge nouă prost, că-s prea multe secături asemenea, cocoțate în posturi decizionle și care intră mereu cu oișea în gardul existenței anilor furați și al șanselor ratate”, mai comentau ei, inflamînd pînă la roșu corul pe patru voci al cîntăreților în strună care, cu mînie proletară, îi acuza că se opun progresului.
De aceea mai zic să nu ne mire obrăznicia ubicuă a vieții atunci cînd cei de sus sau de jos își iau nasul la purtare cu agresivitatea care, au văzut ei bine, dă roade.
Omniscienți în găunoșenia unei culturi precare, ei au ajuns să dea „bontonul”!
Paragina domnește!
Așa se întîmplă cînd mîna care trebuie să dea la timp BOBÎRNACUL are degetul blocat pentru că impulsul nu mai este transmis de creierul înghețat în negîndire…
Nicolae RĂDOI
______
sursă foto: revistavatra.org
Adaugă comentariu