Conf. univ. dr. Nicolae BOAR s-a născut la Cintei, judeţul Arad, la 03 ianuarie 1950. După studiile gimnaziale pe care le-a urmat în localitatea natală și Liceul teoretic Chişineu Criş, secţia „Reală” (1965 – 1969) se înscrie la Facultatea de Istorie – Geografie din cadrul Institutului Pedagogic de 3 Ani, Timişoara, curs de zi (1969-1972). În perioada 1970-1972 a beneficiat de singura bursă republicană din facultate, la absolvire fiind şef de promoţie. Între anii 1972 – 1975 a fost student la Facultatea de Geografie din Cluj-Napoca.
În anul 1998 dă examen de admitere la doctorat, fiind admis. Obține titlul de doctor în geografie, în anul 2004, cu teza „Regiunea transfrontalieră româno-ucraineană a Maramureşului”.
A fost profesor de geografie la Remeți (Maramureș) în perioada 1972 – 1978, apoi a fost transferat în Sighet fiind director la Școala generală nr. 8 și la Casa de copii şcolari Sighetu Marmaţiei.
Cariera didactică continuă la Grupul Școlar pentru Industrie Mică şi Servicii – Sighetu Marmaţiei unde a fost profesor de geografie (1982-2000), iar între anii 1987-1991 a ocupat funcţia de director adjunct.
În iulie 1998 a fost numit Director adjunct la Colegiul de Geografia Turismului şi Gestiune Economică şi Teritorială din Sighet iar din Octombrie 2000 devine şef de lucrări la Facultatea de Geografie Cluj -Napoca, Extensia Sighetu Marmaţiei și din anul 2006 Conferenţiar universitar la Facultatea de Geografie Cluj – Napoca, Extensia Sighetu Marmaţiei.

Profesorul Nicolae Boar a avut o bogată activitate ştiinţifică: autor şi coautor la peste 70 de lucrări (cărţi, hărţi turistice, studii, articole) apărute în ţară şi străinătate; participant la peste 70 de congrese şi simpozioane ştiinţifice, naţionale şi internaţionale; participant, responsabil de temă şi director de contract în 138 programe, granturi sau contracte de cercetare.

Din 01 octombrie 2001 a fost director al Colegiului Universitar din Sighetu Marmaţiei, membru al Consiliului Profesoral al Facultăţii de Geografie Cluj – Napoca, membru al Senatului Universităţii „Babeş-Bolyai”.
Domnul Nicolae Boar a fost membru al Societăţii de Ştiinţe Geografice din România, iar din 1980, membru în Biroul Judeţean S.S.G., responsabil pentru zona Maramureşului istoric în cadrul Societăţii de Geografie (1980-1998); delegat la congrese şi conferinţe de alegeri al S.G.R. (1991-1998). A fost de asemenea membru în Comisia „Societăţi Comerciale, Fundaţii sau Asociaţii” din cadrul Senatului Universităţii „Babeş-Bolyai” (ianuarie 2011).

A fos distins cu numeroase premii şi medalii: 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007 (decembrie) Diploma de Merit pentru contribuţia la dezvoltarea Universităţii „Babeş-Bolyai”; 2004 (decembrie) Diplomă de excelenţă cu ocazia aniversării a 10 ani de la înfiinţarea Facultăţii de Geografie; 2007 (noiembrie), Diplomă de excelenţă pentru excepţionala contribuţie adusă la păstrarea valorilor neamului şi înfăptuirea idealului de unitate spirituală a românilor din Transcarpatia, Uniunea Regională „Dacia” din Trancarpatia; 2007 – Premiul „Simion Mehedinţi” al Academiei Române pe anul 2005 pentru cartea „Regiunea transfrontalieră româno-ucraineană a Maramureşului” (acordat în 2007); 2008 (decembrie) – Premiul pentru Management şi Administraţie. Premiul pentru Management Academic (Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca); 2009, (decembrie) – Premiul pentru Management şi Administraţie, Premiul pentru Management Academic, (Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca); 2010, Premiul Reprezentativităţii pentru asigurarea competitivităţii instituţiei în viaţa naţională şi internaţională, (Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca); 2011 – Premiul pentru Management Academic, (Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca); 2012, – Diplomă pentru contribuţii la dezvoltarea Extensiei Sighetu Marmaţiei, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei.

Conf. Univ. Dr. Nicolae Boar a participat la numeroase sesiuni științifice, având comunicări interesante și a publicat articole științifice (peste 80) individual și împreună cu alți co-autori în publicații, edituri naționale și intenaționale.
S-a pensionat în anul 2015 dar a continuat să colaboreze cu Facultatea de Geografie Cluj – Napoca – Extensia Sighetu Marmaţiei, în calitate de cadru didactic asociat, până în vara anului 2021.
Conf. Univ. Dr. Nicoale Boar a decedat joi, 13 ianuarie 2022.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Condoleanțe familiei îndurerate!

Ceremonia funerară (cu respectarea regulilor impuse de pandemie) va avea loc sâmbătă, 15 ianuarie, la Cimitirul Ucrainean, Capela mare, de la orele 13:00.

Salut, Sighet!

În 29 decembrie 2021 a apărut („Salut, Sighet!”) articolul profesorului Marius Voinaghi, „Cât de istoric este Maramureșul Istoric… în heraldică”, atrăgându-ne atenția că orașul nostru nu are încă o stemă aprobată oficial. Cunoscând oarecum problema, în articolul „Stema Sighetului nostru drag” (publicat în 08 ianuarie 2022 tot în „Salut, Sighet”), mi-am permis un punct de vedere, cuprinzând câteva precizări, bazate pe documente din care reieșea că, în perioada 1993-1996, Consiliul local, prin Comisia pentru învățământ și cultură, din care am făcut și eu parte și căreia îi revenea sarcina stemei, a făcut toate demersurile legal necesare pentru a o avea aprobată în mod oficial. Am făcut acest lucru și gândindu-mă că în arhiva Prefecturii s-ar putea găsi dosarul stemei noastre și repune în discuție de la faza la care a rămas atunci.

La articolul meu a fost postat un comentariu punctual, în care domnul Teofil Ivanciuc are păreri diferite despre chestiunea în discuție. Considerând că orice schimb de păreri, mai cu seamă când ele sunt argumentate și fomulate decent, este îndeobște benefic, și convins că domnul Teofil Ivanciuc, pe care îl cunosc de mulți ani și îl stimez sincer! este un elevat partener de frecvente discuții pe teme de istorie locală, îmi permit să-i răspund la comentariul respectiv, cu speranța că vechea și cordiala noastră relație nu va avea de suferit. În ceea ce mă privește, promit!

Așadar, o luăm și noi punctual:
1. „Stema veche a Sighetului a fost un zimbru, nu un bour. Cea mai veche stemă a orașului pe care o cunoaștem integral, cea din 1576 (…) reprezintă un taur heraldic de tip zimbru…” declară, fără a avea vreo îndoială, T. Ivanciuc. După cunoștințele noastre însă, într-o stemă (poate!?) și mai veche, cuprinzând cele cinci orașe ale Coroanei, Sighetul este reprezentat de un cap de bour (vezi fig 1).
Cercetători dintre cei mai credibili sunt de părere că Bogdan a dus cu el în Moldova, ca semn al familiei, capul de bour devenit stemă și apărut apoi, pentru prima dată, pe groșii lui Petru I. Mușat (1375-1391), bătuți în anul 1387 (fig. 2) și fiind reprezentat așa – timp de peste cinci veacuri – până în vremea lui Grigorie Al. Ghica (1850), când coarnele aceluiaș „străvechi cap de bour văzut din față și fără gât” au fost curbate spre interior, rezultând așa-zisul cap de zimbru. Așa susține și Dan Cernovodeanu în „Știința și arta heraldică în România”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, pag. 84 și următoarele. Cu toate acestea, și deși îl citează în comentariul său, Teofil Ivanciuc susține că bourul n-a fost bour ci zimbru și, în consecință, noi ar trebui să înțelegem și să acceptăm că n-a existat nici o legătură/atingere/influență între stema Bogdăneștilor, devenită a Moldovei, și cea a Sighetului, acesta având de la bun început capul de zimbru.
Depășind puțin domeniul strict al heraldicii și ca o paranteză: nu pot să înțeleg de ce consideră unii că bourul ar fi, pentru noi românii, mai puțin nobil și reprezentativ ca zimbrul?… și le recomand călduros, să citească memoriile lui Cezar, care descrie bourul cu admirație pentru calitățile lui de neîntrecut luptător, și nu pot să nu le reamintesc faptul că pe Columnă, alături de Daci și lângă cerb, a fost așezat bourul, nu zimbrul, și exemplele ar putea continua.
2. Nici „rozeta Bogdăneștilor (zice T. Ivanciuc n.n.) nu poate avea sens pe stema Sighetului (…) orașul nu a fost niciodată al lor ci al regelui Ungariei (…) și a aparținut (rozeta n.n.) încă din 1277 magnaților Pok, voievozi ai Transilvaniei și comiți ai Maramureșului și împrumutată (de la aceștia n.n.) de familia lui Bogdan de Cuhea…”. Aici, după părerea noastră, „cestiunea la ordinea zilei” devine și mai complicată. Recunosc, nu am argumente să contrazic „împrumutul” respectiv, dar afirmația cum că rozeta cu pricina aparținea Pok-eștilor încă din 1277 nu se poate susține din moment ce, iată!, aceeași floare cu cinci petale a fost descoperită, în 1977, și pe celebrul monument de la Adamclisi, numit Tropaeum Traiani, realizat prin anii 106-109 era noastră. Și nu putem să nu ținem cont și de aserțiunea conform căreia rozeta Bogdăneștilor ar putea fi interpretată și ca o floare de margaretă stilizată, dat fiind faptul că Bogdan a avut o fată care se numea Margareta, de i se zicea în Moldova Mușata, și care a fost întemeietoarea vestitei dinastii a Mușatinilor. (Vezi Nicolae Iuga, „Maramureșul – floarea cu cinci petale”, Edit. Limes, 2019, pag.71) Și, exemplele de felul acesta fiind numeroase, mai amintim doar unul: Pe turla Bisericii Greco-Catolice (acum Ortodoxă) ridicată de Tit Bud între anii 1890-92, pe frontoanele celor 6 turnulețe, pentru a fi văzute de departe și din toate direcțiile, se găsesc 6 astfel de rozete, ale căror semnificație s-ar putea să nu fi fost străină ctitorilor respectivului sfânt lăcaș. Și ne oprim aici.
3. „Cui folosește să ne aruncăm acum la gunoi certificatul de naștere?” Mă întreabă apoi (evident retoric) T. Ivanciuc, știind bine că există și dintr-acei cărora le „folosește”. Îl asigur însă, cu toată sinceritatea, că mie NU!, dar voi continua să consider că, pe undeva pe lângă „crinul angevin”, ar putea sta și rozeta Bogdăneștilor.
4. „Stema folosită în prezent este de zimbru, nu de vacă și nu a apărut din neant, ci este reprodusă după lucrarea „Stoedte Wapen von Osterrech-Ungarorum”, de K. Lindt, Viena, 1885, de unde a fost preluată de Dan Cernovodeanu în „Știința și arta heraldică în România”, afirmă sentențios și categoric, la ultimul punct al comentariului său, domnul Teofil Ivanciuc. Trimiterea sa la Dan Cernovodeanu este corectă. Am căutat în cartea lui – un valoros tratat de specialitate – și, la pag. 503, am găsit reproducerea respectivă, menționată ca stemă a orașului Sighet, și am fotografiat-o (vezi fig. 3) (constatând că, după poziția coarnelor, invocată de T. Ivanciuc la începutul comentariului său, ea reprezintă mai degrabă un cap de bour). Dar întrebarea care vine de la sine este: de unde și de ce a luat-o K. Lindt, prin anii aceia (1885) Sighetul având o cu totul altă stemă, pe care, de altfel, o recunoaște și T. Ivanciuc drept oficială, o stemă în adevăratul înțeles al cuvântului.
Și chiar dacă ar fi fost aceea stema de atunci a orașului nostru, tot nu înțeleg motivul pentru care trebuie adoptată acum, și, mai ales, nu o consider reprezentativă pentru Sighetul de astăzi care a avut, de-a lungul secolelor, câteva steme net superioare din punct de vedere heraldic.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

Filiala Maramureș a Uniunii Ucrainenilor din România, împeună cu Vicariatul Ortodox Ucrainean din România, a reușit să organizeze cu succes cea de-a XXIX-a ediție a Festivalului de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni, care s-a desfășurst la Sighet, Duminică, 09 ianuarie 2022.

Fiind a treia zi a Crăciunului ortodox pe rit vechi (calendarul iulian), în mod firesc, înainte de debutul Festivalului a avut loc Sfânta Liturghie, la Biserica Ortodoxă Ucraineană din Sighet. Grupurile de colindători, îmbrăcați în frumoase costume populare – specifice localităților cu populație majoritar ucraineană – s-au deplasat după aceea pe străzile centrale ale municipiului nostru, spre parcul central unde, în aer liber, pe o scenă instalată pentru acest eveniment, a avut tradiționalul Concert de colinde și urări de Crăciun și Anul Nou.
La deschiderea oficială a Festivalului au vorbit Miroslav Petrețchi (președintele Uniunii Ucrainenilor din România – UUR – Filiala Maramureș), Nicolae Miroslav Petrețchi (deputat în Parlamentul României), Vasile Moldovan (primarul Sighetului), Daniela Onița – Ivașcu (viceprimarul Sighetului), preotul Nicolae Lauruc (vicarul Vicariatului Ortodox Ucrainean din România), Ion Mariș (din partea publicației „Salut, Sighet!”). Au urmat colindele, urările specifice Crăciunului și Anului Nou pe stil vechi, oferite cu drag – celor câteva sute de spectatori – de către grupuri din localitățile cu populație majoritar ucraineană din Maramureș dar și de invitați din jud. Arad, Caraș – Severin, Satu Mare, Suceava, Timiș, Tulcea.

A fost un eveniment foarte bine organizat, o ediție care a consfințit importanța acestui tip de evenimente pentru promovarea Sighetului și-a importanței orașului nostru în contextul cultural – religios al Țării Maramureșului.

Mai jos puteți urmări o înregistrare din Concertul de colinde și urări de Crăciun și Anul Nou (material filmat de dr. Sorin Markus).

Salut, Sighet!

Foto & video: Sorin Markus

De curând (29 decembrie 2021) a apărut pe „Salut, Sighet!” articolul „Cât de istoric este Maramureșul istoric… în heraldică”, în care, profesorul de istorie Marius Voinaghi aduce în discuție – și în atenția celor responsabili! -problema stemei orașului, declarându-se (pe bună dreptate!) „surprins să afle că orașul drag” al dumisale (și al nostru) nu are încă, în mod oficial, stemă. Simțindu-mă (de bunăvoie și nesilit de nimeni) vizat, fac următoarele precizări.
Între anii 1992-1996, am făcut parte, ca independent politic, din primul consiliu local, fiind secretarul Comisiei pentru învățământ, cultură și sănătate. Primele două proiecte ale acestei comisii au vizat elaborarea noului statut al municipiului și, respectiv, al noii sale steme. Lipsa unor acte normative, privind elaborarea noilor steme a determinat din partea consilierilor și a specialiștilor consultați două alternative: 1. Revenirea la stema folosită înainte de 1946; 2. Organizarea unui concurs pentru elaborarea uneia noi. Apariția Legii nr.102/1992, prin care se aproba noua stemă a țării și care preciza la Art.10 că „stemele județelor, municipiilor, orașelor și comunelor se aprobă de Guvern, la propunerea consiliilor județene sau a celor locale, cu avizul Institutului Național de Heraldică și Genealogie” nu cuprindea însă nici un detaliu de ordin tehnic. Abia după apariția H.G. nr.64/15 febr. 1993, referitoare la metodologia elaborării stemelor, dar mai cu seamă în urma unei întâlniri de lucru cu doamna Maria Dogaru, de la Institutul Național de Heraldică, ținută la Baia Mare, am avut toate elementele necesare pentru organizarea concursului. Noile cerințe stabileau ca obligatorie forma scutului roman, având deasupra coroana murală cu un număr variabil de creneluri (în cazul municipiilor șapte), iar pentru mobilarea scutului se recomanda folosirea – în forme stilizate! – unor elemente heraldice tradiționale precum: elementele cosmice (soare, lună, stele) ca simbol al stabilității și echilibrului sau crucea ca simbol al creștinismului, dar și unele elemente mai recente, considerate ca fiind reprezentative. În cazul nostru, am recomandat concurenților, ca elemente heraldice tradiționale, capul de bour (nu de zimbru!), întâlnit frecvent în ornamentația noastră veche și rozeta cu cinci petale, însemnul heraldic al bogdăneștilor, lăsându-le libertatea de a folosi și alte simboluri și însemne. După perioada necesară mediatizării, în 12 dec. 1993 a fost lansat concursul, iar la finalul acestuia, în 31 martie 1994, în urma jurizării, comisia a înaintat Consiliului local rezultatele. În ședința din 24 aprilie 1994, acesta a hotărât prin vot deschis, să fie înaintate spre aprobarea Comisiei județene de heraldică următoarele trei variante: 1. Vechea stemă, cea folosită înainte de 1946, adaptată noilor cerințe: cu coroana schimbată și fără elementele ornamentale laterale, dar cu crucea între coarnele bourului; 2. Proiectul realizat de concurentul prof. Gabriel Cociuba: scut albastru celestin având în mijloc capul de bour cu rozeta între coarne, soarele și luna în laterale, în partea de jos, pe axa celor două astre, două cruci, iar sub acestea, pe orizontală, trei linii șerpuite, simbolizând cele trei râuri care înconjoară orașul (Tisa, Iza, Mara); 3. Proiectul realizat de Aurel Dan – considerat de noi ca fiind cel mai reușit – avea scutul împărțit vertical în roșu-purpuriu și albastru-celestin, în centru capul de bour cu crucea între coarne, laterale acestuia soarele și luna conturnată, iar în partea de jos rozeta bogdăneștilor (floarea cu cinci petale) avînd deasupra inscripționat 1326, ca dată a primei atestări documentare a localității. Cele trei variante, în original, Hotărârea de consiliu și un memoriu însoțitor au fost duse de subsemnatul la Comisia județeană de heraldică, aflată în subordinea Prefecturii, și care a tot tergiversat trimiterea la Comisia Națională, invocând tot felul de observații. După ce s-a revenit de două ori asupra proiectului de stemă realizat de Aurel Dan, pe care și Comisia județeană l-a considerat ca fiind cel mai reușit și s-a ținut cont de sugestiile făcute, în data de 09.12.1994, am predat dosarul stemei noastre Comisiei județene, însoțit de memoriul Consiliului local al municipiului Sighetul Marmației, scris și semnat de subsemnatul și înregistrat cu nr. 181/9.XII.1994. Urma ca aceasta, conform prevederilor H.G.nr.64/1993, să-l înainteze Comisiei Naționale de Heraldică, dar nu s-a întâmplat acest lucru și ori de câte ori am cerut explicații, mi s-a răspuns că trebuie să mai așteptăm, să-și termine proiectele și Baia Mare și alte localități, ca să trimită mai multe. Realitatea era alta: adevărata cauză o constituia relația foarte tensionată a prefectului de atunci cu primarul Sighetului și în bună măsură și cu consiliul local de aici, pe motive asupra cărora nu doresc să mă opresc, având în vedere că cei doi adversari nu mai sunt în viață.

După alegerile din 1996, am trimis noii Comisii pentru învățământ și cultură un memoriu, în nume personal, în care i-am adus la conoștință câteva dintre proiectele vechii comisii, rămase nefinalizate și primul nominalizat a fost cel referitor la stema orașului. Citez din memoriu: „Pentru stema orașului s-a organizat concurs, iar lucrările selectate de Comisie au fost puse în dezbaterea Consiliului. Au fost alese trei variante și trimise la Comisia județeană de heraldică. La varianta propusă de aceasta și ținând cont de observațiile făcute s-au realizat din nou alte trei variante, care s-au înaintat Prefecturii spre trimitere la Comisia Națională. (…) S-a lucrat foarte greu cu Prefectura (…) Proiectul existent, executat conform tuturor cerințelor legale în vigoare, ar trebui dus sau trimis direct doamnei Maria Dogaru, la Comisia Națională și urmărită obținerea vizei Guvernului. În caz contrar, peste un an sau doi, va trebui reluată întreaga procedură, cu alți bani și alți ani de așteptare”. În buna noastră tradiție, n-am primit nici un răspuns de la noua Comisie și nu știu dacă s-a întreprins ceva în acest sens.
Și iată cum, nici după aproape 20 de ani, orașul nostru drag (de dragul căruia au „murit” atâția politicienii locali în campaniile electorale!!!) nu are, în mod oficial, o stemă!

Ioan Ardeleanu-Pruncu

P.S.: Stema folosită în prezent nu este cea mai reușită variantă, nu face parte dintre cele trimise de noi Comisiei județene și, personal, nu cred că ar putea fi aprobată de comisiile de specialitate, pentru simplul motiv, că elementul central, capul de bour, nu este stilizat*, ci reproduce un cap bovin ce seamănă mai degrabă cu al unei vaci, decât cu al unui bour. Vezi stema folosită între 1659-1902 și prezentată la articolul lui Marius Voinaghi.

*Stilizat = reprodus în linii simplificate, esențiale, în scop decorativ.

În anul 1936 artistul plastic Traian Bilțiu – Dăncuș (1899 – 1975) a realizat, pentru prima dată, o poartă maramureșeană pe cinci stâlpi, prin așezarea, în fața celor trei ai porții tradiționale a încă doi, la o anumită distanță, înspre exterior, adică la drumul țării. Prin această nouă reconfigurare se lărgea haizașul (acoperișul) și se crea astfel o incintă, un spațiu de primire și de primenire spirituală și socială, poate chiar un Purgatoiu – dacă ar fi să rămânem în paradigma sacralității creștine, deși poarta în sine este un altar rustic al spiritului de lemn al Maramureșului.
Amplasată în satul numit Crăcești, atunci, (așezat la cracul văii Mara), la intrarea propiu-zisă în Maramureș, într-un mod simbolic, capodopera de artă populară va avea parte de o poveste pe măsură, fiind salvată dintr-un incendiu pus gospodăriei sculptorului, doar datorită distanței față de casa care a ars. Analizând această construcție, cultă și tradițională în același timp, se observă că ea selectează un număr apreciabil de simboluri care se regăseau mai frecvent pe poarta maramureșeană la acel moment istorico-artistic, sintetizate și prezentate într-o viziune proprie de către artistul care își și asuma, prin semnătură, opera cu caracter de noutate absolută. Între simboluri prevalează: dintele de lup, rozetele solare – ca izvor de lumină, soarele în mișcare, corigăul (linia în zig-zag), ghinul (unghia), pomul vieții – un simbol traco – dacic, funia răsucită, crucea celtică, sămânța vieții ș.a.

La poarta pe cinci stâlpi creată de către Traian Bilțiu – Dăncuș se dublează cununa, dispărând totodată formele sculpturale ale acestora, care aminteau de coroana voievodală și erau specifice doar stătutelor nobiliare. De asemenea, în loc de poarta mare înfundată, specifică nobililor, singurii care aveau dreptul să-și ridice o poartă la drumul țării, sculptorul așează o vraniță cu săgeți și alte „împistrituri”, făcând astfel o concesie porțieșilor (celor care aveau doar drept de vraniță).

În prezent, prima poartă pe cinci stâlpi din Maramureș și din țară, mama tuturor porților monumentale, înnobilează expoziția în aer liber de la Muzeul Satului din Baia Mare. Ea a fost amplasată într-o poziție privilegiată, pe axa principală, delimitând ansamblul arhitectural format din Casa Desești, Casa Giulești și Casa – Școală Giulești.
Potrivit fișei analitice „poarta Dăncuș” a fost achiziționată în anul 2001 de la  proprietarul Paul Vasile din satul Mara, nr. 88, de către muzeograf Janeta Ciocan. Inestimabilul monument de arhitectură populară poartă înscris pe frontispiciu deviza „SPRE MUNCĂ ȘI RECULEGERE”, iar pe cununița de la portiță inscripția „TRAIAN BILȚIU – DĂNCUȘ” și anul „1936”. Poarta pe cinci stâlpi are o deschidere de 417 cm și o adâncime de 40 de cm, are acoperișul în patru ape, din draniță de brad, bătută la două rânduri.
Marele patriot și artist Traian Bilțiu – Dăncuș, care la 19 ani s-a înrolat voluntar în armata română, participând la primul război mondial, a fost ajutat în construirea acestei capodopere de către Gavril Utan din Călinești, realizând prin această creație artistică emblematică saltul de la poarta pe trei stâlpi, reprezentativă pentru Maramureș, la cea pe cinci stâlpi, cu adevărat monumentală.

O replică a acestei porți, augumentată, se găsește la Complexul Muzeal Astra din Sibiu, mult mai elaborată, realizată de către genialul artist în contextul mobilizării sale pe front, din timpul celui de-al doilea război mondial.
Dacă este adevărat că în Maramureș omul a coborât „direct din cer”, atunci este la fel de sigur că în acest „sat primordial al Europei” el și-a delimitat, prin poartă, lumea lui sacră, de către „restul lumii”.
Prin cununița portiței de la intrare, așezată la o înălțime de cel mult 170 cm, cel care-i călca pragul era silit să se aplece, să-și ia clopul în mână, adică să-i acorde respectul cuvenit, ca o reverență adusă gazdei casei. Într-o societate virilocală foarte energizată social, în care neamul reprezintă încă instituția cea mai sigură și perenă, poarta era un însemn, o construcție vernaculară menită să dăinuie, prin care se realiza o igienizare magică, cotidiană. În același timp, de fiecare dată când omul casei ieșea pe poarta sa, la rândul său, și el își lua clopul în mână, își făcea semnul crucii, iar atunci când era plecat departe de lucrurile de care îi era dor, el enumera, între aletele, scârțâitul de la poartă, pietrele de pe drum și scârțâitul rotițelor de le tileguța plugului ș.a.

Dr. Ilie Gherheș, Șef Secție

Foto: Cristian Robescu

În localitatea Ariniș evreii au fost înregistrați pentru prima dată în anul 1850, atunci în localitate trăiau șase evrei. În anul 1900 trăiau 63 de evrei, iar cei mai mulți evrei care au trăit în Ariniș a fost în anul 1930, atunci 99 de persoane s-au declarat evrei.

Samuel Weinberger, evreu din Ariniș, a fost ales în anul 1923 în comitetul executiv al mișcării sioniste din regiune.

Între anii 1925 și 1938 fabrica de spirt a evreului Vilmos Wohlberg din Ariniș era un angajator important din zona Codrului. Wohlberg deținea un telefon și un radio, o raritate pentru acele vremuri

Înainte de Holocaust în Ariniș majoritatea dintre evrei trăiau în condiții bune pentru acele vremuri. Elias Friedmann era moșier, Abraham Frenke deținea o moară, Jeno și Kalman Grosz erau croitori, Jozsef și Bernat Lax dețineau măcelăria.

Magazinul mixt și birtul era deținut de Sandor Braun, iar Samuel Weinberger deținea o băcănie.
O comunitate mică, dar extrem de activă în economia zonei Codrului. În primăvara lui 1944 totul se termină brusc!

Evreii din zonă sunt duși în ghetoul din Cehei, unde sunt bătuți zilnic, înfometați, iar într-un final urcați pe trenurile care duceau spre Auschwitz.

Evreii din Ariniș au fost uciși la scurt timp după ce au ajuns în Auschwitz. Azi în comuna Ariniș nu mai trăiește nici un evreu.

Comunicat de presă
Asociația Maramureș Heritage

Puteai solicita o zi liberă atunci când se făcea orarul școlii, toate catedrele nefiind încărcate cu orele. Eu aveam vinerea liber și o foloseam pentru activități gospodărești, piață, pescuit, mici deplasări, s. a. Odată, într-o astfel de zi, m-am gândit să merg la pescuit la lacul Khemisset, de unul singur, negăsind parteneri: Mitică Mândruleanu avea ore, Visu Vaida era programat în tura pentru copii la școală, pentru amiază, eu făcând tura de dimineață; aceasta era echipa. Măriuca a rămas acasă pentru copii.

Distanța fiind mică, după programul de acasă și pregătirea cu cele necesare, am ajuns pe malul lacului devreme, pe la orele 10. Curios, nu am văzut pe nimeni pe acolo, totul era pustiu. Nici zburătoare nu vedeam și apa era atât de liniștită, neîncrețită, „plată” și calmă, ca în preajma unui cutremur. Sper că peștii în apă sunt la locul lor și n-au plecat și ei pe undeva, pentru ca pustiul să fie total. Simțeam o neliniște în pustiul sinistru, doar eu și lacul cu ale lui din adâncuri și mediul gol din jur. Aveam o stare pesimistă, care a fost alungată discret, de la sine, de pasiunea pentru pescuit și dorința de a vedea dacă lacul are pește, ori au plecat și ei. Să se fi dat o restricție la lac pentru aceea zi și eu nu știam ? Supraveghetorii lacului să fie la vreo convocare ? Oricum, eu aveam permis, peștele de acolo nu era clasificat și nu de mult timp se făceau activități la malul lacului. Vinerea acolo era ca un fel de sărbătoare de săptămână, dar se lucra în timpul zilei. Am trecut peste aceste stări psihice de prim moment, care au fost depășite de dorința și plăcerea pescuitului.

Am mers cu mașina cât de departe am putut, spre cealaltă parte a lacului, pe porțiuni denivelate, unde găseam locuri mai bune, mai accesibile de la mal și mașina să fie aproape de mine. Mi-am luat dinăuntru tot ce-mi trebuia, toate ustensilele, pregătindu-mă pentru un pescuit mai de durată, poate până spre seară, așa cum obișnuiam: „zi lumină”, cât se mai vedea pluta; am început astfel „distracția” pentru că distracție a fost!

Am prins bibani unul după altul, mulți și mari, am umplut plasa mare ce o aveam și am făcut apel la o cutie de plastic, aflată întâmplător în port-bagaj, pentru piață, adusă din țară cu ceva conținut; acolo era umplută cu 25 kg brânză telemea. Neavând unde mai pune peștele, am folosit-o pe aceasta. Cu un briceag i-am făcut câteva găuri mici în laterale, pentru a împrospăta apa și punând un bolovan, potrivit pentru stabilitate, am scufundat-o în apă și mai aveam loc suficient pentru pește; cutia avea și capac. Dar am umplut-o și pe aceasta, destul de repede. Nu cred să fi avut o aruncătură a montajului și să nu-l fi recuperat cu pește la capătul firului. Mă puteam eventual distra, practicând pescuitul sportiv: prinzând peștele și apoi să-l fi aruncat în apă, sau să-l fi selectat și înlocuit pe cei mai mici, pentru că depozitele erau pline. Însă, după ce am făcut plinul, m-am deplasat spre mașină, cu toată povara ce o aveam și am lăsat lacul cu mai puțin pește, cu siguranță. Privind însă în jur, cu ochii desprinși de apă și starea de pasiunea pescuitului, am constatat că sunt tot singur, că locurile sunt tot pustii; fară nici o altă suflare! Un sentiment de neliniște a început să mă cuprindă. Mă aflam în locuri străine și, accidental sau printr-o întâmplare, puteam să nu fiu singur, speriat de atâtea întâmplări nefericite, auzite, unele fiind cu certitudine adevărate, ca oriunde. Se vorbea de blocarea mașinii pe șosea cu pietre, noaptea, în locuri prăpăstioase în jur, sau de blocarea ei cu doi arbori doborâți, în față și în spate, cum era pe malul Atlanticului, cu mașini izolate, care se trădau prin lumină și zgomot. Așa cum nouă nu ni s-a întâmplat, în drumul spre Essaouira, când colegul ne-a făcut inconștienți, de acel drum de noapte. În astfel de cazuri, cel mai fericit lucru era scăparea cu viață. Pe oriunde, drumurile noaptea sunt periculoase, de întuneric și vizibilitate slabă, limitata și de multe altele.

Am grăbit pașii spre mașină și abia când m-am văzut înăuntrul ei am început să mă liniștesc, dar nu de tot. M-a prins un fel de frică, pentru că terenul era denivelat pe o bună porțiune și mă obliga să merg foarte încet. Am făcut înconjurul lacului și m-am mai liniștit atunci când am refăcut ocolul și am ajuns pe teren mai solid și puteam accelera, dacă cineva încerca să mă oprească. Mă aflam deja pe străduța ce ducea spre șosea, pe lângă locuința lui Săsărman. M-am șters de transpirație, care a fost din abundență, amplificată și de griji, de teamă, pe lângă căldură.

Mi-am imaginat tot felul de scenarii ce se puteau produce. Cum am spus, eram străin printre străini și peste tot sunt oameni buni și oameni răi. Astfel de oameni răi puteau fi și acolo, în acel pustiu, tineri sau mai vârstnici, care mă puteau lovi și arunca la malul lacului și să-mi ia mașina; pentu mașină și nu pentru pește! Cine-i vedea? Și dacă-i vedea cineva, îi mai vedea apoi? S- au întâmplat astfel de incidente chiar în prezența umană. Se întâmplă ca uneori sau deseori să comiți astfel de imprudențe, fără să vrei, fără să-ți dai seama, așa cum mi s-a întâmplat și mie și nu o singură dată. Dar am scapăt! Allah!

S-a făcut foarte cald și mă simțeam obosit. Bibanii! Îmi ziceam să nu mai dau crezare atâtor spuse: „atunci când prinzi mult pește, ceva nu-ți va merge bine”. De la lac am plecat cu bine și am să rulez cu grijă, să ajung sănătos acasă.

M- am oprit în centru și am parcat mașina alături de spațiul unde se preparau renumitele brosete: carne de oaie pusă pe frigărui, prăjită pe cărbune aprins, jăratec. Aveau cuve speciale pentru cărbune și totul se făcea repede și cu multă pricepere, aproape ca un ritual. Pâinea se prepara anume pentru acestea: ca un disc, mai subțire, care se tăia în două, se despicau părțile la taietutră și prin acea deschidere se strunjeau și se lăsau înăuntru frigărui, de pe 4-6 frigări (cum se comandau), pe care se stropea cu puțină sare și un condiment ce le dădea un gust deosebit. De câte ori mergeam la Rabat și mergeam destul de des, cu treburi la Ministerul Învățământului, sau pe la ambasada noastră , cu birul lunar stabilit, ne opream mereu să gustăm plăcutele brosete. Carnea de oaie avea acolo cu totul alt gust decât la noi și se consuma ca ceva delicios. Probabil din cauza vegetației mult diferită și era ceva deosebit, chiar și pentru aceia ce n-au mai consumat sau cărora nu le plăcea carnea de oaie.

Îmi era foame și, până să-mi prepare brosetele, am servit un pepsi răcoros, care m-a mai liniștit și întremat. Refăcut cu totul și cu toate, m-am urcat în mașină și am pornit cu deviza: „să am grijă”! Am ajuns acasă înainte de orele 3 dimineața, pescuitul la lac terminându-se mereu pe înserate; o altă premieră. Mi-a fost destul de greu să urc cu prada la etaj, greutatea lor fiind bine peste 25 kg. Am intrat în casă și Măriuca a făcut ochi mari de hărnicia mea, evidentă; am adus o mulțime mare de bibani. A venit pe la noi și Visu Vaida mai apoi și s-a speriat văzând recolta, probabil nemaivăzută; i-am pus într-o plasă mai mulți pești și a fugit repede cu ei la Nuta, să-i povestească despre pescuială realizată, uitând să mă mai întrebe cum am procedat.

Am dat multor prieteni și cooperanți pești, la fel și d-nei Spadoni și altora, păstrând pentru noi doar câteva exemplare, în rezervă. În cele ce au urmat, pe scara blocului s-a simțit un persistent miros de pește. Erau foarte gustoși. Nu-mi amintesc dacă de atunci am mai mers să pescuiesc la lac; am lăsat să se păstreze recordul, ori mă gândeam că acolo nu mai este mult pește! În mod sigur, la râul de la pod am mers de mai multe ori și în anii ce au urmat, din a doua cooperare.

Mai târziu, echipa de pescari s-a destrămat și singur nu mai doream să merg, amintirile riscului posibil de atunci m-au lecuit.

În timp, mi-au rămas în minte apele de pe acolo, cu malurile și tufișurile lor, cu acel acvarium în care peștii executau mișcări browniene, drumurile, lacul și el cu mult pește, pescuitul și sporturile de pe el, prietenii părtași la acele ieșiri, cu diminețile și serile încântătoare, momente de libertate, liniște și confort, detașate din acel spațiu imens, cu toate bucuriile și nebucuriile lor, care au fost și nu se pot uita nici unele, nici altele, rămânând stratificate pe locul lor, unde s-au petrecut, cu toată lauda sau reproșul ce li se cuvin.

BĂRCAN Gheorghe, fost elev al Liceului ,,Dragoș-Vodă” – Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 02.01.2022

sursă foto: https://www.bing.com/

Spuneam într-un articol scris la sfârșitul anului trecut (Sighetul are valori/ valoare?!…) că Sighetul are (încă) resurse nevalorificate (voit sau nu) la un potențial maxim. Sighetul se poate redresa, chiar reinventa (poate exagerez un pic!), dacă ar acorda șanse mai mari de exprimare/ implicare celor care sunt profesioniști în domeniile lor de activitate, turism, arhitectură, artă, management modern etc.

La ediția a IV – a a Turului Sighetului – activitate ce poate deveni un punct de pornire pentru un proiect mai amplu – s-a manifestat, așa cum știe el mai bine, profesionist, Teofil Ivanciuc. Deși Duminica (02 ianuarie 2022) este o zi de odihnă, de sărbătoare (în formă continuată), un orășean de-al nostru și-a sacrificat trei ore ca să ne ducă cu gândul și cuvântul în secolul XVIII din istoria fascinantă a Sighetului, un ORAȘ, așa cum menționa și ghidul nostru, al unor oameni de cultură, un oraș al academicienilor, un oraș clădit cu dragoste și dedicare pentru a se ridica la un nivel adecvat statutului acelor ani… imperiali.

Itinerarul sighetean (in situ) a pornit dintr-o zonă în care am putut compara trecutul și prezentul Sighetului (într-un contrast debalansat spre trecut), ansamblul de clădiri cunoscute de noi sub denumirea „părplast”, acolo unde în sec. XVIII exista o fabrică de bere și se producea licoarea soft – alcoolică și vecinătatea unui mall fără personalitate arhitecturală. Aproape 50 de persoane (majoritatea tineri și dornici de evenimente „necosmetizate”) au audiat detalii care au cuprins navigația pe Tisa, existența portului Sighet, modul corect de impozitare al producătorilor de alcool de către „fiscul” imperiului etc.

Următoarele opriri de pe traseu au fost la intrarea în Universitatea „Babeș – Bolyai” – Extensia Sighet, clădire care a fost la un moment dat spital și pe platoul din fața fostei Prefecturi a Comitatului Maramureș (Curtea Veche), lângă Biserica Reformată, clădiri care au fost cuprinse în expozeul „nașului” Turului (detaliile extinzând-se și la școlile de elită ale Sighetului din secolele medievalismului autohton – târziu).

„Stațiile” periplului nostru, stabilite de către Teofil Ivanciuc, au cuprins, în continuare, clădirile Mănăstirii Piariste (actualul Muzeu Maramureșean), Biserica Romano – Catolică (Sf. Carol Borromeo), Centrala sării (actualul Liceu ucrainean), fosta Biserică greco – catolică româno – ucraineană (actuala Biserică Ucraineană), prima Biserică greco – catolică română din Sighet (actuala Biserică ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”), Cazarma militară (actualul sediu al Poliției de frontieră), ne-am oprit la Statuia Fecioarei Maria (amplasată în sec. XVIII în centrul Sighetului, actualmente în cimitirul central al orașului), ne-am oprit la câteva imobile reprezentative de pe str. Alexandru Ivasiuc și, punctul terminus a fost lângă fostul Palat Cultural (actualmente Centru Cultural Pastoral Sf. Iosif Mărturisitorul), respectiv fostul sediu al jandarmeriei (clădire cunoscută de către sigheteni drept „Policlinica veche”).

N-am reușit, indiscutabil, să cuprind în câteva cuvinte explicațiile documentate ale d-lui Ivanciuc referitoare la istoria clădirilor pe lângă care am trecut și la conexiunile inevitabile întinse pe mai multe secole dar, sper, v-am reținut un pic atenția asupra unui eveniment („plimbarea” noastră voluntară de (re)descoperire a unei mici secvențe din istoria Sighetului) care poate deveni, putem presupune, un tur „tradițional” pentru promovarea orașului.

Cum spuneam, aproximativ 50 de persoane (unii dintre participanți fiind sigheteni stabiliți prin București sau chiar străinătate), din pură curiozitate sau/ și din dragoste pentru Sighet, au alocat trei ore pentru a marca un tur pentru onorarea Sighetului, Am văzut (nota bene!) câțiva profesori de istorie dar, din păcate, n-am văzut politiceni sau/ și șefi de „mari” instituții publice locale, pentru mulți dintre ei istoria corectă a Insulei noastre – probabil – n-are nicio relevanță.

Mi-aș dori să mai adaug multe alte cuvinte/ idei dar e doar începutul anului, avem timp să ne exprimăm (sper să nu fie în zadar) gândurile, opiniile, percepțiile și nu vreau să plictisesc. Mă opresc aici și-l felicit pe Teofil Ivanciuc care – sperăm (probabil nu toți)! – nu-și va abandona Orașul – Insulă și va încerca, continuând „tradiția” să ofere Sighetului tururi cultural – istorice interesante și, de ce nu, să fie consultat (și de către „oficialități”) cu real interes, măcar din postura de freelancer. Da, Sighetul mai are valori umane, multe dintre ele fiind… voluntari de carieră!

Scurte fragmente din prima „lecție” civico – istorică a lunii ianuarie 2022, susținută de Teofil Ivanciuc, le puteți urmări în materialul video de mai jos (scuze, filmare de… amator):

Foto & video & text: Ion Mariș

„Salut, Sighet!”
urează colaboratorilor, cititorilor sigheteni și nesigheteni, de-acasă și din lumea largă:
La mulți ani!
Boldog új évet!
Felice Anno Nuovo!
א גוט געבענטשט יאר!
Happy New Year!
Frohes Neues Jahr!
Bonne Année!
Щасливого Нового року!
Feliz año nuevo!
新年快乐!
Adveniens Annus vobis fulgida et optima portet!

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

„Născut dintr-un neam de vechi săteni liberi (Tit Bud n.n.) a ajuns preot în Maramureșul său. Astăzi, când este căpetenia celorlalți preoți, a celor 50 de parohii din acest comitat, impune prin statura sa de uriaș, prin forța bătrâneților sale, prin manierele sale și prin hotărârea sa. A scris românește despre subiecte istorice și scrie fără sfială până azi, în această țară de slăbiciune și de frică. De la acest bărbat puternic și harnic se așteaptă mult pentru trezirea conștiinței naționale adormite aici.” A scris Nicolae Iorga în cartea sa „Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească la 1906”, după ce a vizitat Maramureșul și l-a cunoscut pe Tit Bud.

În cartea „Folcloristica Maramureșului”(București, 1970), Dumitru Pop scria: „…în Maramureș, Tit Bud a desfășurat o vastă activitate socială și culturală, care îl ridică în rândul celor mai de seamă cărturari pe care i-a dat în cursul timpului această provincie.”

De curând, istoricul Marius Câmpeanu afirma că Tit Bud „a fost unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai Maramureșului din toate timpurile”*(„Vicarul Tit Bud. Omagiu la centenarul morții sale”, în „Țara Bârsei”, 2017, Brașov.)

Iată (doar) trei citate, selectate din trei personalități aparținând unor generații total diferite și care certifică indiscutabila valoare a vicarului-cărturar. Adăugăm și noi câteva argumente:
– În „Enciclopedia Română” a lui Constantin Diaconovici (Sibiu, 1898), Tit Bud – unicul reprezentant al Maramureșului – figurează și între „Autorii Enciclopediei”- academicieni și mari personalități ale culturii și științei românești – și în interiorul acesteia (vol. I, pg. 619);
– Se găsește menționat și în „Analele Academiei Române”, tom. 35, pg. 252-253, București, 1913;
– În „Bibliografia românească modernă pe anii 1831-1918”, scoasă de Academia Română în 1920, la pg. 491-492, aceluiași Tit Bud i s-a acordat un spațiu de peste două coloane, în care îi sunt evidențiate meritele cărturărești și nu numai;
– Nici un alt cărturar maramureșan nu avea înainte de Marea Unire o atât de vastă și de diversă operă tipărită în 15 cărți.

***

Coborând dintr-o familie nobilă, considerată întemeietoare a satului Budești, Titu, a venit pe lume în seara de Crăciun a anului 1846, când pruncii colindau la fereastra casei parohiale din Sat-Șugatag, unde tatăl său, Ioan Bud era, de câțiva ani, preot. Tainele scris-cetitului le-a deslușit înainte de vreme la școala confesională din curtea bisericii, cu dascălul Dumitru Moldovanu, adus de tatăl său din Ardeal, dar primele trei clase le-a făcut la școala catolică ungurească din Sighet, iar cea de a patra la școala nemțească din Vișeul de Sus și astfel, temelia celor trei limbi necesare unui tânăr român din Imperiu, dornic de a face carieră, era așezată. În anii imediat următori și-a însușit și limbile: latina, franceza și slavona în varianta ruteană. Primele clase gimnaziale le-a făcut la Ungvar (acum Ujhorod), iar ultimele două la Liceul românesc „Samuil Vulcan” din Beiuș, unde, cele mai mari probleme le-a avut cu lumba română, pe care aproape că o uitase după atâția ani de străinătate. Era drama tinerilor români din imperiul bicefal, obligați să crească și să se formeze intelectual în limbi și culturi străine. Termină liceul cu bune rezultate și, cu ajutorul unei burse de studii, pe care i-a acordat-o Episcopul Catolic Iosif Perger, fratele mamei sale, urmează studiile teologice, începute la Ungvar și terminate la Gherla.

În 1869 s-a căsătorit cu Cecilia Szabo, fiica parohului din Gherța Mică, și a fost sfințit ca preot, la Blaj, de către Mitropolitul Ioan Vancea, care îl îndrăgise când era Episcop de Gherla, iar Tit Bud era studentul său preferat și de mare ajutor în treburile eparhiale.

În 1870 a fost numit capelan la Ieud, avându-l ca superior pe cunoscutul preot și cărturar, Laurențiu Mihalyi, poet și folclorist, membru fondator al Societății de lectură „Dragoșiana” și al Reuniunii învățătorilor. De cei trei ani petrecuți la Ieud se leagă începutul fecundei sale cariere într-ale scrisului, i se naște dragostea pentru folclor și tot atunci s-au petrecut și primele contacte cu freamătul cultural-patriotic de la Asociațiunea pentru cultura poporului român din Maramureș. Aici, la Ieud, a tradus din limba franceză romanul lui Adrien Gabrielly, publicat în Suplimentul literar al revistei Familia (Pesta, 1872), a început elaborarea lucrării „Catechese pentru pruncii școlari din școalele elementare poporale”, a cărei lipsă a constatat-o chiar atunci, în activitatea sa de capelan și docinte și tot aici a cules și a publicat în Familia, „Doine și hori poporale din Maramureș”, marcând începutul activității sale de pasionat culegător de folclor.

În 1873, Mihail Pavel, Vicarul Maramureșului, fiind numit Episcop al Gherlei, l-a luat cu el și pe tânărul capelan de la Ieud, pe care îl cunoștea și-l prețuia și care apoi, timp de șapte ani, a fost: secretar episcopal, vicenotar și asesor consistorial, contabil al oficiului, econom al fondurilor și al curții episcopale. Și, pentru a dovedi că nu în van se spunea despre el, că are o uriașă putere de muncă, a găsit timp să citească, să scrie și să tipărească primele sale cărți importante: „Catechese”-le începute la Ieud, 227 pag., „Concordanția biblica reale”, tipărită în două volume, 760 pag., prima de acest gen din literatura noastră, o lucrare de mare ajutor preoților și învățătorilor, în care sunt grupate versetele Bibliei, în ordine alfabetică, pe temele morale cele mai importante, „Cuvântări funebrale și iertățiuni”, în două volume, dar și „Viața Preacuratei Vergure Maria”.

În august 1880, Mihail Pavel a fost numit Episcop de Oradea. Câteva luni mai târziu, aflând că parohia din Sat-Șugatag este vacantă, Tit Bud a cerut insistent să se întoarcă în Maramureșul obârșiei sale, și spre sfârșitul aceluiaș an era acolo, în casa parohială acoperită cu paie, în care se născuse și-și începea rodnica și roditoarea muncă în slujba Maramureșului, pe care l-a iubit din tot sufletul, și a Bisericii Greco-Catolice de aici, pe care a slujit-o cu credință, până la jertfa propriei vieți.

La scurt timp după instalare, a fost numit protopop-onorar al tractului Mara și revizor diecezan, iar din 1887 până în 1917 a fost vicar general al Maramureșului, având în grijă 50 de parohii, cu tot cu cele de peste Tisa. În timpul vicariatului său au fost ridicate 12 biserici de piatră și clădirile trainice ale Mănăstirii Moiseiului, (unde era doar o bisericuță de lemn) și au fost construite sau reconstruite 22 de școli confesionale.

În toți acești ani, Tit Bud a avut și alte atribuțiuni și funcții de răspundere, nici una plătită. Astfel, în 1887, ca vicar, a preluat și conducerea „Reuniunii învățătorilor greco-catolici români din Maramureș”, i-a refăcut Statutele și, timp de trei decenii, a fost prezent la Adunările generale ale acesteia, pe care le organiza de fiecare dată la altă școală, cu o lecție deschisă urmată de discuții, cu referate pe teme de interes profesional și încheiate cu înmânarea unor premii în bani pentru dascălul cu cele mai bune rezultate în organizarea unor pepiniere școlare de pomi fructiferi, dar și pentru cel care a altoit cei mai mulți pomi în livezile sătenilor, a organizat cel mai bun cor școlar sau sătesc, ori a procurat cele mai multe cărți de citit pentru poporeni. Și de cele mai multe ori aceste premii erau din banii vicarului. Dar bunul vicar nu uita și să le atragă atenția asupra importantei misiuni pe care o au în comunitate: „Docenții sunt luminătorii poporului și ca atare au datorința sfântă a promova cultura și bunăstarea poporului, atât în școală cât și în afara ei”. Se străduia mereu să aducă manuale școlare și publicații românești, a inițiat la nivelul vicariatului un depozit de manuale și o bibliotecă și nu contenea să-i îndemne pe dascăli: „Nu veți putea face mai mare serviciu poporului decât îndemnarea lui la cetit și la scris, căci trebuie să facem toate cele posibile pentru înaintarea învățământului și deșteptarea poporului, știind prea bine cumcă, a cui este școala, a celuia este și poporul”. Dar atrăgea atenția și preotului, care era și directorul școlii din parohia sa: „Să urmărești ca docintele să-și facă datoria, dar să fie și remunerat la timp, să tratezi cu el ca un părinte bun, care știe a prețui osteneala cea mare și serviciul cel greu care îl face acesta. Să te folosești de toate mijloacele iertate pentru ca școala să fie frecventată de toți elevii obligați a frecventa, să te îngrijești de starea sanitară a elevilor, să vină spălați, pieptănați și curați”. Grija permanentă și dragostea părintească pe care vicarul Tit Bud a purtat-o școlii și slujitorilor ei a rămas ca cea mai luminoasă față a activității sale dinafara altarului slujirii lui Dumnezeu, căci Biserica și Școala au fost altarele la care a slujit cu credință totală întreaga sa viață.

Îndată ce s-a instalat la Sat-Șugatag, s-a înregimentat și în rândurile membrilor Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș. În 1882, când Societatea pentru teatru românesc și-a ținut Adunarea generală la Sighet, tânărul preot era în comitetul de organizare al importantei manifestări patriotice. În 1885 a fost ales notar al Asociațiunii, iar din 1887, fiind numit vicar, a devenit vicepreședinte. După moartea lui Petru Mihalyi (1914) până la moartea sa (1917) a fost președintele acesteia. Aici, timp de aproape patru decenii, a depus Tit Bud cea mai rodnică activitate obștească, obținând o serie de rezultate de mare importanță. Cel mai grăitor exemplu este Convictul (internatul) „Sfântul Vasile cel Mare”, al cărui conducător nemijlocit a fost vreme de trei decenii și de găzduirea căruia s-au bucurat sute de prunci din satele Maramureșului, care învățau în școlile ungurești din Sighet. Aici își petreceau tot restul timpului, își pregăteau lecțiile, supravegheați și ajutați de pedagogi români, și participau la diverse activități, menite să creeze atmosfera necesară dezvoltării în substanța limbii și culturii românești. Lui îi datorăm și redactarea broșurii „Analele Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramurăș. 1860-1905”, apărută în 1906, fără de care informațiile despre activitatea acesteia ar fi astăzi extrem de puține și de imprecise. Dar deosebit de importante, în primul rând pentru Maramureș, sunt lucrările sale de istorie bisericească: 1.„Disertațiune despre episcopii și vicarii români din Maramureș” (Gherla, 1891), 2.„Însemnări și date despre înființarea parohiei greco-catolice române din Sighetul Maramureșului” (Gherla, 1905), 3.„Date istorice despre protopopiatele, parohiile și mânăstirile române din Maramureș, din timpurile vechi până în anul 1911” (Gherla, 1911), dar și 4. „Istoria comunei Sat-Șugatag”, un manuscris considerat pierdut, descoperit recent. Prin aceste lucrări, Tit Bud a realizat, pentru prima dată la noi, o adevărată cercetare monografică a tuturor așezămintelor religioase din vechiul Maramureș și a slujitorilor acestora „de la vlădică până la opincă”, adică de la episcopi, până la cei mai umili slujitori ai acestora, aducând-o până în zilele sale. Din păcate, lucrările respective se mai găsesc doar la fondul de carte veche al marilor biblioteci și la câțiva colecționari privați.

Ajuns, în 1887, Vicar al Maramureșului, Tit Bud a reușit să obțină un loc pentru biserică, în 1890 a fost pusă piatra de temelie, iar în 1892 clădirea noii biserici era sfințită la hramul „Adormirii Preacuratei Fecioare Maria”. La scurt timp, lângă ea au fost ridicate alte clădiri necesare vicariatului și protopopiatului, iar în anul 1900, în curtea bisericii au fost date în folosință clădirea primei școli primare românești și locuința învățătorului. Și astfel: „Cuprinzând (ocupând n.n.) parohia Sigetului, dorința mea cea mai fierbinte a fost a înființa o școală română” s-a împlinit.

În ziua de 18 august, 1917 a fost chemat la biserică. Primise, începând din primăvară, câteva ordine scrise să predea clopotele bisericii, dar a tot amânat executarea. De data aceasta au venit reprezentanții armatei și ai autorităților locale cu un nou ordin în mână. Războiul încă nu se terminase și armata imperială avea nevoioe de tunuri. A deschischis biserica și, trecut pe partea cealaltă a străzii, asista indignat și neputincios cum bisericii pe care o ridicase cu atâta trudă îi era zmulsă limba cea frumos cântătoare… Clopotul cel mare, desprins de la locul său, a fost aruncat din turn și, ajuns pe caldarâmul pavat din fața bisericii, s-a făcut bucăți. Un vaiet prelung și tânguitor s-a auzit până departe. În clipa aceea s-a prăvălit și bătrânul vicar, ca un stejar singuratic lovit de trăznet. Avea 71 de ani și era „un munte de om!”. A doua zi a trecut la Domnul. Așa cum a dorit, slujba religioasă a fost oficiată doar de capelanul său, deși înalte fețe bisericești și protopopii vicariatului au fost de față cu zecile, iar la cap i-a fost așezată o cruce masivă de stejar, ce dăinuie până în ziua de azi (Cimitirul Central din Sighet n.n.), ca un martor tăcut al trecerii sale prin această lume, dar și ca un semn care ne obligă la neuitare.

***

După desființarea Bisericii Greco-Catolice (1948, 1 decembrie), nu s-a mai scris nimic despre Tit Bud. Numele său trebuia uitat odată cu biserica pe care a slujit-o. Întâiul care l-a reamintit, într-un articol publicat în 1968, în ziarul „Pentru socialism” din Baia Mare, a fost învățătorul ziarist Ioan Berinde. Au urmat: Dumitru Pop, de la Cluj, Mihai Pop, Ovidiu Bârlea și Iordan Datcu de la București, amintindu-l cu toții doar ca folclorist. Toate scrierile sale și toată activitatea sa ca ierarh greco-catolic trebuiau ținute sub obroc.

Împlinindu-se de curând 175 de ani de la nașterea sa, Asociația „Firul Vieții” din Sighet a realizat un volum omagial, în care a cuprins scrierile sale istorice, care mai pot fi găsite doar în fondurile de carte veche ale câtorva mari biblioteci și la câțiva colecționari și și-a propus, ca pentru anul 2022, 15 august, când se împlinesc 105 ani de la moartea sa, să-i ridice în fața noii Biserici Greco-Catolice din Sighet un monument, care să-i eternizeze memoria.

Prof. Ioan Ardeelanu – Pruncu

La sfârșitul lui noiembrie a.c., cu ocazia marcării a 50 de ani de la înființarea Comisiei Naționale de Heraldică și Sigilografie a Academiei Române și a 100 de ani de la înființarea Comisiei Consultative de Heraldică, Consiliul Județean Maramureș a conferit diplome și medalii primarilor celor 42 de unități administrativ-teritoriale (UAT), „care și-au concentrat istoria și tradițiile locale în stema teritorială”. Tot pentru acest moment, Consiliul Județean Maramureș a editat broșura „Heraldica, sângele albastru al istoriei” prefațată de către domnul Ionel Bogdan, Președintele Consiliului Județean, doamna CS I dr. Ileana Căzan, Președintele Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române, și domnul Prof. univ. dr. Șerban Turcuș, Președintele Biroului Zonal Cluj al Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române.

După trecerea în revistă a heraldicii maramureșene, prezentată de către Președintele Comisiei Județene de Heraldică, Genealogie și Sigilografie Maramureș, Lector univ. dr. Ilie Gherheș, în „Țara Maramureșului – o monadă etno-istorică în continuă reconfigurare teritorială”, urmează prezentarea stemei județului Maramureș și a stemelor celor 42 de UAT-uri, după următorul tipar: descrierea stemei, semnificațiile elementelor însumate, respectiv Hotărârea publicată în Monitorul Oficial privind aprobarea stemei.

Am ales să reproduc descrierea și semnificațiile elementelor însumate ale stemei comunei Sarasău (nimic întâmplător) pentru a înțelege importanța acestui eveniment editorial. „Stema comunei Sarasău, potrivit anexei nr.1, se compune dintr-un scut triunghiular roșu cu marginile rotunjite, încărcat cu un chevron răsturnat de argint, peste care broșează în vârful scutului un brâu albastru. În centrul scutului se află un cap de cerb de argint. La dreapta și la stânga se observă câte un spic de grâu de aur. Scutul este timbrat de o coroană murală de argint cu un turn crenelat. Capul de cerb simbolizează fauna zonei. Spicele de grâu reprezintă ocupația de bază a locuitorilor, agricultura. Brâul undat trimite la râul Tisa. Coroana murală cu un turn crenelat semnifică faptul că localitatea are rangul de comună. Hotărâre nr. 542 din 27 iulie 2016, publicat în Monitorul Oficial cu numărul 610 din data de 10 august 2016.”

La consultarea listei stemelor, a județului Maramureș, a municipiului Baia Mare, a celor 9 orașe – Baia Sprie (care-n broșură apare municipiu), Borșa, Dragomirești, Săliștea de Sus, Seini, Șomcuta Mare, Tăuții – Măgherăuș, Târgu Lăpuș, Vișeu de Sus – și a celor 32 de comune (Ariniș, Băița de sub Codru, Băiuț, Băsești, Bicaz, Bistra, Bocicoiu Mare, Boiu Mare, Câmpulung la Tisa, Cernești, Cicârlău, Coaș, Coltău, Copalnic – Mănăștur, Dumbrăvița, Fărcașa, Gârdani, Groși, Groșii Țibleșului, Lăpuș, Mireșu Mare, Oarța de Jos, Oncești, Petrova, Recea, Remetea Chioarului, Sarasău, Săcălășeni, Suciu de Sus, Vadu Izei, Valea Chioarului, Vima Mică) am avut sentimentul că-mi scapă ceva. Analizând harta de la finalul lucrării, cele trei „țări” sudice ale județului Maramureș, Codru, Chioar și Lăpuș, sunt bine reprezentate, Maramureșul Istoric figurând doar cu 11 steme de localități – 4 de pe Valea Izei, 4 de pe Vișeu, și 3 de pe Tisa.

Dar ce-mi scapă? Să fie, oare, faptul că istoria și tradiția nobilimii române din Giulești (e suficient să amintesc inelele sigilare de secol XIV – XVII descoperite în cercetarea arheologică), din Bogdan Vodă (cu celebrul donjon a lui Bogdan din „Grădina lui Cârlig”), din Bârsana, Budești, Desești, Ieud sau Poienile Izei (cu bisericile de lemn din patrimoniul UNESCO) nu pot compune un simbol identitar? Înclin să-i dau dreptate domnului Prof. Univ. Dr. Șerban Turcuș în prefață: „Poate nu mulți știu că Maramureșul moștenește, prin descendenții de astăzi, cea mai mare densitate de nobili autentici, confirmați sau neconfirmați de împărați și regi ce au râvnit la această parte de țară”. Și am avut revelația: lipsește din revistă stema Sighetului meu drag. Care să fie explicația? Doar de la sigheteanul Paulus Literatus avem primul blazon orășenesc nobiliar (1545), iar la 1659 împăratul Leopold aproba prima stemă a orașului, un cap de bour, diferit de capul de zimbru al Comitatului. Istoricul problemei este vast și se întinde până la 1972 și 2005, când se revine la capul de zimbru. Am dat o căutare pe site-ul Primăriei Sighetu Marmației. Stema arhicunoscută de pe steagul din centrul Sighetului figurează mai peste tot. Sincer, nu-mi rămâne decât s-aștept ca stema Sighetului să ajungă să fie publicată și în Monitorul Oficial.

prof. Marius VOINAGHI

Foto 1: Stema „orașului de coroană” Sighet, utilizată între anii 1701-1902
Foto 2: stema comunistă a Sighetului (1972)
Foto 3: stema Sighetului (2005)

Sursa: Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural-turistic, Editura Echim, 2007.

Alături de pictura bisericească, cântarea liturgică este poate cea mai perceptibilă formă de act cultural, cultural și de comuniune, care ne amintește – o dată mai mult – că „sufletul culturii este cultura sufletului”, adus ofrandă lui Dumnezeu prin cultul divin.

Ca și icoana, muzica sacră izvorăște dintr-o nevoie de frumusețe, o frumusețe interioară care definește, coordonează și susține trăirea și vibrația noastră sacră, un fel de filocalie (o necesară și inepuizabilă iubire de frumusețe interioară). Icoanele si cântările liturgice ne introduc într-o lume transfigurată și ne ajută să ne regăsim în intimitatea sufletului și în adâncul ființei noastre.

Istoria cântării liturgice ortodoxe sau a muzicii psaltice ne conduce în tradiția muzicii sinagogale pre-creștine, din care s-a format cântarea bisericească creștină. Acest prototip al muzicii cultice creștine s-a grefat pe tradiția muzicală populară (folclorică) a popoarelor creștine și a cunoscut în decursul veacurilor diverse influențe arabe, din cultura popoarelor cu care creștinii primelor veacuri au intrat în contact, îndeosebi cele din nordul Africii (Egiptul) și din Orientul Mijlociu. Un astfel de studiu, pe care nu mi-l propun în acest text, ar avea meritul de a încuraja modestia oricărui căutător al izvoarelor muzicii bisericești.

Așadar, în Maramureșul meu natal, copil fiind, la marile sărbători, mai ales de Crăciun, mergeam cu mama la biserică, dar ne schimbam hainele de orășeni cu portul tradițional, cusut (după vârste) de neamurile noastre. Bărbații, femeile, tinere și mai în vârstă, cântau la strană în timpul slujbei sau cântau pricesne, după sfânta liturghie sau la procesiunile ce aveau loc la sărbătorile Sfintei Maria. De Crăciun, colindele copiilor se auzeau până noaptea târziu… Toate aceste cântări, înscriindu-se într-o tradiție orală și cântate cu voci puternice, naturale, țâșneau parcă din inimă.

De altfel, în toate activitățile vieții cotidiene, oamenii aveau un „stil” propriu, caracteristic: exista o înțelegere comună a sensului lucrurilor, un consens în ceea ce privește regulile de cântare, de comportament, fie ele de ordin estetic sau simbolic. La întrebările noastre, ni se răspundea invariabil „toate vin din vechime…”: portul, cântarea… ceea ce însemna că aveau deja o încărcătură tradițională sacră și imuabilă.

Așadar tradiția oferă autenticitatea transmiterii corecte ale acestor cântări, o transmitere orală și fidelă surselor, fidelă originii, fidelă unui context cultural, fidelă unui ansamblu de valori și de credințe. Tradiția este înțeleasă ca find o moștenire prețioasă și autentică pe care generații după generații o îmbogățesc, trecându-o prin spirit, prin simțire și trăire. Pentru noi care suntem în străinătate, retrăim intens aceste amintiri în comuniune cu cei din țară.

Uneori însă, aceste contribuții, adaosuri sau „reînoiri” de-a lungul timpului, pot fi mai mult decât discutabile și, un exemplu în acest sens îl constituie soartea folclorului sau folclorizarea organizată a tradițiilor sacre, printr-un ateism militant, îndeosebi în țările dominate de fosta Uniune Sovietică! În ciuda acestor acțiuni de profanare și distrugere a tradițiilor sacre, arta sacră (îndeosebi pictura și muzica bisericească) s-a menținut și chiar a reînviat, prin transmiterea și cultivarea ei pe cale orală în cadrul liturgic al bisericilor și mănăstirilor. Acest cadru este unul foarte exigent și el implică „un ansamblu de norme, de canoane, de călăuze și de învățături ce garantează o continuitate și o unitate doctrinară a acestor valori, mai presus de… frontiere”.

Th. ADORNO, vorbind de muzică în general, insistă în mod deosebit pe cunoașterea raportului dintre auditor si muzica ea-însăși. Definind profilul „expertului”, el precizează că acesta ar fi acel auditor total conștient de ceea ce ascultă, dar căruia nu-i scapă nimic… Un alt profil, cel de „bun auditor”, ar fi acela care nu judecă după categorii muzicale de prestigiu dar nici nu se lasă dus în voia soartei de criterii arbitrare. Acesta ascultă muzica așa cum vorbește limba maternă. Despre el se spune că are „simț muzical”. Tipologia făcută de Th. ADORNO continuă cu profilul „consumatorului de cultură”, apoi cu cel al „auditorului emoțional”, care se pierde în somnolență și vise… Nu lipsește nici „auditorul disprețuitor”, non-conformist, elitist și veleitar… Dar cel mai răspîndit profil (cantitativ vorbind) ar fi al aceluia care ascultă muzica ca pe un divertisment; pentru el muzica nu are o semnificație, ea se reduce la a fi sursă de stimulări, „o stare de dependență”. În sfârșit, lista se încheie cu un profil și mai dramatic al celui indiferent la muzică, insensibil și pornit impotriva ei… Th. ADORNO ignoră însă câteva alte categorii, de exemplu categoria celor care caută diversitatea muzicală, sau categoria celor ce ascultă muzica contemplativ sau cu entuziasm…

Revenind însă la Lausanne, la ceea ce înseamnă un loc, un timp, o comunitate, o identitate, cultul bisericii ortodoxe românești de aici reprezintă pentru mine expresia cea mai completă a vieții spirituale, atât ca trăire în interior, cât și ca comuniune cu Dumnezeu și cu semenii. Regăsesc aici, în acest loc, la slujba vecerniei, a utreniei, dar mai ales la sfânta liturghie, cântarea la strană, cântarea comunitară – o cântare cu totul aparte care depășeste gustul individual, „privat” sau excelența unei voci; este vorba de o cântare de slăvire în duh a lui Dumnezeu și în același timp o rugăciune de cerere, de mulțumire și de laudă pe care o aducem ca jertfă lui Dumnezeu împreună cu ceilalți creștini din biserică.

Este important de subliniat că această cântare continuă să se transmită generaților succesive nu prin lecții teoretice, ci prin însăși sfânta liturghie, care este inima întregului cult divin bisericesc. Ea se transmite astfel în mod natural și cu protecția și iluminarea Duhului Sfânt, altfel decât prin manuale…

Acest mod liturgic și duhovnicesc de a recepționa și de a transmite cântarea bisericească, respectă libertatea sufletului, a rugăciunii, și asigură o dublă fidelitate în actul de recepție și de transmitere, atât și în privința formei (tradiția orală), cât și în cea a conținutului (învățătura de credință), fără a fi statică sau repetitivă.

N. LOSSKY spune că la Mănăstirea Simonos-Petras, din Sf. Munte Athos, călugării cântă tare, cântă cu forță… dar această forță nu este afirmativă ci semnifică doar frica și îndrăzneala apropierii noastre de Dumnezeu.

Așa cum DOSTOIEVSKI spune că „frumusețea va salva lumea” și noi putem afirma că frumusețea muzicii liturgice va salva sufletele noastre!

Gafia GALAY – COMAN
(Lausanne, Elveția)

NR: În imaginea reprezentativă – Iconostasul Bisericii Ortodoxe Române din Lausanne.

Zilele Crăciunului, zilelele de sărbătoare au adus un pic mai multă liniște și o altă atmosferă în orașul nostru frumos, mai ales noaptea. Am avut și ninsoare și ploaie și un „pic” de frig și turiști (marea majoritate români) și mult optimism.

A doua zi de Crăciun, pe mica scenă din centrul Sighetului, am regăsit-o pe marea iubitoare de tradiții și folclor, Măriuca Verdeș, primindu-i și prezentându-i pe oaspeții din Petrova, care au ajuns la Oraș cu… colindul și Viflaimul.
Spectatorii prezenți, încântați de multitudinea de culori emanate de costumația colindătorilor și, mai ales, de firescul spectacolului în aer liber – fără agitație și îmbrânceli inutile – au filmat/ fotografiat încontinuu, imortalizând secvențe din povestea sigheteană de Crăciun.

Spiritul Crăciunului se „simte”, la Sighet, mai ales pe… înserate.

Foto & text: Ion Mariș