1. „Libertățile dinăuntru”, în regimul acelor vremi.
a) „Libertatea” în acel regim de detenție, practic n-a existat, a fost o noțiune golită de orice conținut, în toate componentele ei, despre care nici nu am avea ce vorbi. Dar să intrăm totuși puțin în „golul” din inexistență al acesteia, să vedem puțin grozăvia și „frumusețile” prin care componentele ei au fost suprimate. Cea mai simplă formă a acesteia, libertatea de mișcare, era limitată la spațiul acelei celule, spațiul dintre gardurile de sârmă unde erau barăcile, în care se dormea înghesuit, fară loc de mișcare, pe care nici nu o puteam face. Erau apoi drumurile sub pază la anchete, la locurile de muncă, pe jos sau cu vagoane de marfă, cu chinurile lor, urmând apoi munca de exterminare, staționar sau în mișcare, până la epuizare, încadrați de securiști. Mai pot apărea pe parcurs și încarcerările, în care unii au fost și terminați, în timpurile geroase, sau în cele fierbinții. Libertatea de exprimare nu exista și era înlocuită cu cea de executare a tot ce ți se spunea, spiritul de proprietate provizorie se reducea la gamelă și lingură, la uniforma vărgată, pe inventar și acestea, poate și ceva ce ar semănă a papuci. Dacă se întâmpla să „pleci”, te ducea într-o pătură și te arunca gol în pământ (așa cum făceau și la Sighet, în împrăștierea cadavrelor prin Cimitirul Săracilor), cele inventariate îi așteptau pe alții. Hainele de acasă nu te urmau întotdeauna, ori nu-și mai pierdeau timpul să le caute. Libertatea religioasă era cea care o purtai cu tine, în interiorul tău, altfel la „carceră” și alte cazne. Încolo, făceai doar ce ți se spunea, mâncai ce și cât ți se dădea, o înfometare cumplită, dormeai unde te repartiza, te culcai și te sculai la comandă, mergeai la lucru unde te duceau și multe altele, un robot uman dirijat spre dispariție. Eu doar în 10 luni am ajuns la 37 kg, la 21 de ani. Mai apăreau și alte evenimente, peste program. De exemplu, la Capul Midia, colonia vecină Mării, bine denumită Neagra, era înconjurată cu două garduri înalte de sârmă ghimpată, distanțate într ele și unul mai în față, de mică înălțime, avertizor. Un deținut, în disperare, nemaiputând indura îndurările, s-a apropiat de gardul mic, a fost somat, l-a trecut și s-a apropiat de cel mare, când a fost împușcat. Așa erau organizate, pentru ucidere, pentru exterminare și nu pentru salvare. Nu putea nimeni escalada nici primul gard și nu ajungea la al doilea. Nu era uman să dea puțină alarmă cu talanga din turn și să vină să-l ducă undeva până-i trecea disperarea? Țintașul a primit o primă bună și o permisie pe 10-12 zile. „Merita!”
b) Comandantul coloniei, N. Borcea, plimbându-se pe câmpul muncilor ucigătoare, cu o țepușă metalică în mână, dând peste unul căzut jos, poate amețit sau leșinat de greul muncii, poate trecut deja spre veșnicie, îi înfigea țeapa în trupul împuținat, pentru a se „lămuri” și se întâmpla să vezi ființa doborâtă făcând o scurta mișcare de trăire. „Ultima!”
c) Tălmaciu, un sergent milițian înalt, plimbător prin colonie, sau pe „câmpul muncii”, se întâmplă să surprindă pe unul cu mustață, poate mai nou venit, sau păstrată că obicei, cu complicitatea „frizerului”. Îl prindea cu o mana de părul din cap, cu cealaltă smulgându-i pe viu mustața, lăsând sub nas pete de sânge, printre care mai mijea fire de păr ramase. Dacă nu era mustață, se mulțumea și cu câteva șuvițe de păr smulse din cap, lăsând un acoperiș al capului, pestriț, roșu cu gri sau negru. Uneori, se deplasa cu cele obținute în mână, precum indienii cu scalpurile. Probabil că în viața de zi cu zi era „lemnar”, un tâmplar de slabă calificare. Odată, deținuții descărcând o mașină de colțiși și crăpături de lemn și aruncându-le jos, când Tălmciu se afla acolo, printre lemne, căutând, alegând ceva de „construcție”, a uitat că nu este într-o situație favorabilă și, careva de sus, prin aruncare, poate întors cu spatele, i-a trmis peste mână un colțiș, producându-i o rănire gravă. A ordonat să ne dăm cu toții jos, a scos pistolul și a întrebat: „cine a fost, că vă împușc pe toți?!” Am crezut că ne execută, așa cum ne amenința. A cercetat pe toți din grup dacă nu au ăani la mustață sau pe cap, dar n-a găsit; s-au vindecat între timp, sau a fost, probabil, un prieten. S-a mai potolit, îi era și teama să facă așa ceva, fie prin pedeapsa ce-l aștepta, fie de teama să nu fie ucis de deținuți, pentru că nu-i putea împușca deodată și nici nu avea gloanțe pentru toți, iar lemne, colțiși erau destui pe jos. Nu l-am mai văzut; poate și-a reluat „lemnăria”, după ce s-a vindecat.
d) Un deținut obosit, a rămas puțin în urmă față de coloana ce se îndrepta spre „casă”. Neputându-se ține de ceilalți, a rămas apoi tot mai mult în urmă față de ceilalți, în neputință. Spera să-l ajute securistul ce încheia coloana, „în marș împleticit”… Ajungând aproape de el, l-a ajutat să-și încheie detenția. Sărmanul deținut a auzit un pocnet, un ultim semn care-i spunea că a fost în viață. O primă și un permis pe mai multe zile. „Tentativă de evadare” dintre „Dunăre și Mare!”
e) În ultima săptămână de „detașare” la Midia, de aceasta îmi era teama și mie; mă agățam de unul, de altul, în mers foarte neputincios, mă mai ajutau, mă prindeau de mână, de zeghe, pentru a ajunge la vagoane, nu pe o mică distanță, unde mă săltau pe scândurile vagonului de marfă; nu eram greu. Dacă mai rămâneam acolo puțin peste o săptămână, aveam aceeași soartă, pentru că abia putem umbla. Salvarea a fost transferul la Colonia „Castelu” (Km. 31).
Punctele b) și d) mi-au fost relatate de mai mulți și le cred, erau în obișnuința vremilor. Celelalte le-am trăit, le-am văzut, eram în prezența lor. S-au mai petrecut multe alte astfel de evenimente deosebite, „distracții”, în realitate, dar, personal, pe unele nu le cred, mă refer la cele legate de mâncare (tot ce prindeau viu consumau și chiar „mușchi” de om decedat). Eu pot spune că aveam foamea educată de acasă (mese rare la anumite munci, ajunuri multe și lungi: o zi sau două zile și 3 nopți, din Joia Mare, până Dumineca, cu repetiție); nu mă chinuia foamea, ci efectele ei, ajungând abia să pot umbla. Odată am văzut în gamelă o bucată de piele cu foarte puțină carne și mai mult păr, cine știe de pe unde recoltată; am aruncat-o jos cu lingura și mă munceam să mai găsesc și altele, să le arunc, pentru a putea consuma mâncarea. Un milițian din apropiere m-a văzut, s-a apropiat de mine și mi-a zis: dă gamela încoace că te ajut eu să le găsești. Bănuind ce va urma, îi întind gamela și-mi aruncă țoață mâncarea jos, spunând: caută-le, e mai ușor acuma să le găsești. Am rămas fară mâncare și milițianul cu o bucurie pentru „gluma” lui. De fapt, mi-a încălcat un drept; acolo eram stăpân pe mâncarea dată și nu era un regulament cum să o mânaci, ci doar să te încadrezi în timp. Dar, oricând ți-o puteau suprima, după dorința lor.
Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA
26 septembrie 2021
Va multumim , domnule profesor Barcan !
Citesc si ma ingrozesc de ororile regimului bolsevic-securist! Nu-mi vine sa cred, deși stiu ca asta-i realitatea, ca oameni nevinovati au suferit pentru „libertatea” ce si-au luat-o de-a nu trăda pe aproapele lor, de-a nu face rau unui prigonit de securitate, alegând cazna in loc de viata linistita, alegandu-se cu sechele fizice in urma lunilor de detenție fara judecata! Experienta tristă cunoscută în beciurile si lagărele de muncă forțată, silnică la care a fost supus „eroul” Gheorghe Barcan, i-a rămas întipărite în memorie, ani pierduti pentru nici o vina doar pentru simpla bănuială, nedovedita niciodată! Viata in detentia bolșevică nu prea conta, „caralii” dispunea de ea in functie de comportament si de cat le spui despre ce-i interesa! Nu facea-i asta, erai supus unui regim de exterminare, scapa cine era puternic fizic si psihic! Credința în Dumnezeu, Religia, rugăciunile le era aliați acestor oropsiți ai sorții ajunși sa fie privați de libertate pentru crezul lor! Fiind puși în a alege între trădare si detenție, au ales privatiunea libertății, suferind in tăcere pentru a nu se da de gol in fata securistilor si a „paznicilor” închisorilor comuniste, milițieni-gardieni puși sa-i păzească pe „eroii” care nu s-au dat pe brazdă, tradandu-si aproapele!
Ma mir cata putere mai are domnul profesor ca sa scrie despre acea perioadă nefastă din viata lui, cand si-a pierdut tinerețea in închisorile si lagărele de muncă comuniste, suferind dupa eliberare de ani multi de privațiuni de libertate, rapindu-i idealul, desconsiderandu-l deși era un om cu un caracter aparte, bun care nu ar fi facut rau nimănui!
Simpatia, respectul, consideratia mea este mare pentru profesorul Gheorghe Barcan, îi doresc putere de viata ca sa mai poata scrie, asa ajungem sa cunoastem realitatea, ce se intampla in închisorile comuniste pentru deținuții politici! Sa auzim numai de bine, sănătate și respect din partea mea pentru ce ati fost si sunteți! S.O.Luscalov, admirator al vieții dumneavoastră!
[…] Despre libertăți. […]
Multumiri Parintelui Prof. Marius Visovan, pentru aprecierea articolului.
Calduroase multumiri d-lui S. D. Luscalov, pentru frumoasele intelegeri a celor ce au suferit cumplit, in acele vremi ale totalitarismului comunist, care a plecat, dar a dus cu el o lume de vieti, de toate varstele. La fel pentru frumoasele analize a actiunilor concrete, redate in articol, ca si pentru nuantele dansului de dezvoltare si completare pertinente.
Cu prietenie, urari de sanatate, cu bucurii si impliniri, impreuna cun toti cei dragi.
Cu ganduri bune si mult drag, Fam. Barcan.