Actualitate Cultură Editorial

Despre NUME nu numere la Auschwitz (Alina Marincean)

image_printPrinteaza

De numele oraşului meu se leagă multe şoapte dulci, dar şi strigăte ascuţite. Dacă ar sta cineva să asculte apăsările timpului s-ar gârbovi neputincios şi ar râmâne suspendat în vibraţii joase încercând din greu să înţeleagă, poate să justifice sau doar să aline.

Cuvânt frumos alinul ăsta. A fost un nume la modă în anii ’80. Azi unii dintre noi îl ducem fără să ne întrebăm de ce ne numim astfel. Alţii încercăm să îl ignorăm ca şi cum ne defineşte mai bine statura sau poate marca telefonului. Alţii purtăm cu el poveri nedrepte, spunem noi. Personal, am încetat să-l mai evaluez. Am început doar să-l urmez.

Ca mulţi alţii am vrut să scap de Sighet. Am incercat, dar Eu se pare că nu am putut fi Eu în afara lui sau în absenţa lui. Apoi locul meu aici l-am primit aşa, simplu, ca în comunism, cu repartiţie. Divină aş îndrăzni să spun. Şi de atunci mă las purtată de numele meu şi călătoresc în micul Sighet atât de departe şi atât de sus cum alţii nici nu visează. Şi nu sunt locuri pământeşti. Sunt fundături de lună şi piscuri de foc. Uneori lumile mele se întânesc şi atunci am nevoie de toată înţelepciunea apelor şi pamântului să trec când de o parte când de alta a Şanţului. Ca în povestea cu trolul Tempt care nu ştie dacă de partea cealaltă a şanţului, spre sud, iepurii vorbesc aceeaşi limbă, ciupercile au gust de ciuperci şi florile miros a flori, la fel şi eu mă pendulez ritmat, întrebător şi aliniat între colibe de iasomie şi naşteri lungi de alinare în Sighetul încărcat de poveşti.

Acum de exemplu, plec spre un fel de apus. La Auschwitz. Puterea acestui nume a trecut dincolo de cuvinte. Deşi au fost scrise mii şi mii de pagini şi milioane de gânduri se conectează instant la auzului lui. Mă întorc acolo cu prieteni. Doar cu prieteni. Elevi premianţi la concursuri de eseuri care vor să se definească şi altfel, să se cunoască pe ei mai bine, profesori care vor să simtă povestea poveştilor, oameni care îşi doresc această călătorie – experienţă. Pentru că ştim cu toţii că nu vom lua doar prânzul la Zakopanye sau cina la comunitatea evreilor din Cracovia sau vom cocheta cu soarele din Piaţa Mare. Noi toţi mergem acolo pentru că numele nostru nu este întâmplător. Camelia este o Floare, Ioana o Luptatoare, Ana o Sfântă, Andrei un Misionar şi cam aşa continuă lista. Sunt trei zile pline când va trebui să trecem dincolo de noi, să săpăm în şanţurile umede şi reci ale conştiinţei, ale suferinţei, ale umanităţii. Ne vom tulbura şi va trebui să ne stoarcem sufletul şi să ne limpezim ochii uitându-ne în gol la hăul cruzimii. Dar binele se cunoşte numai în prezenţa răului. Vom redescoperi valenţe noi ale vieţii noastre, o altfel de căldură şi ne vom raporta cu alte date la familiile noastre, la prieteni, la vecini, la oameni.

Cu toată apăsarea ne vom întoarce mai lucizi şi mai atenţi la cei ca noi care, da, vorbesc aceeaşi limbă ca de cealaltă parte a Şanţului, unde ciupercile au gust tot de ciuperci şi florile miros tot a flori. Sunt doar de cealaltă parte a Şanţului.

Fundaţia Tarbut Sighet – Educaţie şi cultură iudaică a făcut parţial posibilă această călătorie alături de un grup de profesori din S.U.A. precum şi de câteva organizaţii sighetene, pentru a ne permite nouă să purtăm mesajul numelui nostru, pentru a rosti un Kadish pentru cei care azi nu mai au nici nume.

Iar eu sunt ceea ce sunt azi pentru că mă numesc Alina.

Alina Marincean 

sursă foto: Mediafax

 

 

oferta-wise
oferta-wise