Actualitate Cultură

Epidemiile de ciumă în Maramureș (I) (autor, dr. Livia Ardelean)

image_printPrinteaza
dr. Livia Ardelean

Despre epidemiile care au atacat societățile omenești lucrările științifice nu lipsesc. Ele ne arată cum au supravițuit oamenii și care au fost măsurile pe care le-au luat pentru a trece peste ele.

Maramureșul istoric nu a fost un caz izolat, a trăit cam aceleași experiențe pe care le-au trăit și ceilalți contemporani ai epidemiilor. Despre ciuma neagră nu s-a reușit identificarea de documente care să ne arate dacă și în ce măsură a fost afectat Maramureșul în timpul marii epidemii, cea din 1341-1351, care a ucis între 30-50% din populația Europei, dar unii istorici ai problemei afirmă că din cauza izolării sale Maramureșul nu a fost afectat de marea epidemie.

Primele valuri de ciumă care au fost descrise de documente au avut loc pe parcursul secolului al XVI-lea, începând cu anul 1510, culminând cu epidemia din 1553. În acest secol ciuma era considerată de oameni, “o babă urâtă de-ți vine să-ți iei lumea în cap”. Ciuma s-a extins atât în Ungaria, cât și în Transilvania, iar din toamnă și în Moldova și a durat cel puțin un an. Oamenii încercau să scape de ciumă prin fugă. Primii fugeau bogații, care părăseau orașele și se refugiau la reședințele de pe moșii, în mănăstiri întărite sau pe câmpuri. Săracii nu ajungeau prea departe, din lipsă de mijloace.

Unul dintre puținele documente păstrate în arhivele maghiare despre o epidemie de ciumă în Maramureș ne sunt oferite de Registrul de dări din 1552-1555 al comitatului Maramureș. În anul 1554, Registrul scoate în evidență dezastrul produs de molimă aici. Ciuma bubonică era deja foarte virulentă în Europa apuseană. Astfel, un număr de 36 de localități din Maramureș au fost lovite de ciumă. Din totalul de 348 de porți existente, 123 au fost pustiite (nelocuite din cauza ciumei), adică 35,3%, față de aproximativ 50% cât au fost afectate orașele săsești Sibiu și Brașov, cele mai afectate fiind satele Remeți, Ocna Sugătag, Oncești, Hărnicești, Sârbi sau Kökénes (actualmente Ternovo) peste Tisa, aproape în totalitate părăsite. Este posibil ca familiile caselor pustiite să fi pribegit sau să fi murit din cauza ciumei. Târgurile regale de coroană au fost afectate într-o măsură mai mică. Astfel în Hust din cele 77 porți doar 9 au fost golite din cauza ciumei, în Visk din cele 92 porți 12 erau goale din cauza ciumei. Se pare că epidemia a fost virulentă în Plasa de Jos, Plasa Sighet și Cosău, fără a se propaga în Plasa de Sus, unde nu au fost înregistrate sate afectate de ciumă.

Deși frecvente și în secolul al XVII-lea valurile de ciumă nu au avut un impact atât de puternic ca cele din secolul precedent. Un val de ciumă cunoscut dintr-un singur document identificat până în prezent a izbucnit foarte virulent pe Valea Marei, mai ales în Giulești, în 9 Ianuarie 1676. Nu avem date certe despre numărul morților, însă testamentul nobilului Rednic Vasile din neamul Rednicilor din Giulești, ne precizează următoarele „a izbucnit foarte virulent, mai ales în satul nostru ciuma”, motiv pentru care nobilul și-a întocmit testamentul.

În secolul al XVIII-lea valurile de ciumă, holeră, foamete au urmat cu repeziciune, suprapunându-se adesea. Bolile molipsitoare erau cauzate de anumiți bacili și viruși, însă aceștia puteau lovi puternic populația dintr-o regiune în perioadele în care aceasta trecea prin alte necazuri și neajunsuri care duceau la slăbirea organismelor. O mare problemă până în secolul al XIX-lea au fost deviațiile climatice, mai exact anii cu ploi abundente, grindină, inundații sau veri toride, secetă, ierni friguroase și lungi. În anii în care producția agricolă era slabă sau deloc, populația ajungea la penurie alimentară și de aici se ajungea ușor la boli transmisibile sau boli legate de alimentație. O reală problemă o reprezentau și conflictele armate, războaie, incursiunile de jaf, răscoalele și altele; în aceste perioade oamenii nu-și puteau desfășura propriile activități și se ajungea din nou la criză. O altă problemă majoră era și lipsa de igienă, atât corporală cât și a locuințelor și a localităților. Alt neajuns era aprovizionarea cu apă potabilă a orașelor și satelor. Peste toate s-a suprapus lipsa unui aparat sanitar relevant ca număr și ca cunoștințe deținute precum și ignoranța populației și înrădăcinarea ei în superstiții.

În ianuarie 1710 ciuma era înregistrată în Maramureș și exista frica că va afecta întreg comitatul, Urbariul din 1711 consemna fuga a 40 mineri din Coștiui speriați de epidemia de ciumă. Numărul exact al deceselor cauzate de acest flagel nu este cunoscut, cercetătorul Farago Tamás constată doar numărul localităților pustiite și pierderea a aproximativ 20 % a populației Maramureșului. Același autor constată că ciuma a afectat într-o proporție mai mare localitățile situate la granița cu Galiția și în Plasa de Sus, unde au fost înregistrate pierderi în 40% din sate. În domeniul Bocicoi pierderile s-au cifrat la 30%, iar Plasa Sighet și Cosău au fost afectate într-o proporție mai mică. Numărul celor decedați sau emigrați din comitat a fost diferit în timpul diferitelor valuri și clase sociale. În general autorul menționat constată că numărul nobililor emigrați din comitat a fost mult mai mic (28%) decât cel al iobagilor (58%), primii fiind mai legați de proprietate, pe care riscau s-o piardă în cazul emigrării. Ca urmare directă a ciumei a fost dispariția unor sate, cum ar fi Borkut și Nagyfalu, ce aparțineau de domeniul Bocicoi.

În 1719 un alt val de ciumă a trecut din Galiția în Maramureș, lucru ce pare posibil datorită legăturilor economice dintre cele 2 teritorii învecinate și datorită imigrației masive ce a avut loc la începutul secolului dinspre Galiția. Se pare că valul a ținut până toamna, primăvara nu s-au înregistrat reveniri. Nu se știe exact care a fost numărul deceselor cauzate de ciumă, autoritățile comitatului nu au conscris acest lucru, limitându-se la scutiri de impozit, numărul trebuie să fi fost foarte mare, în întreaga Transilvanie au murit până în 1712 circa 200.000 de oameni. Cu toate acestea, nu suntem siguri că ar fi fost luate multe măsuri pentru a împiedica răspândirea epidemiei. Credem că măsuri de genul celor luate în Bistrița, de înterzicere a târgului anual, arderea caselor infestate s-au luat și în Maramureș. Ordinul imperial venit de la Viena în 1712 preciza care erau măsurile ce trebuiau luate pentru combaterea ciumei: măsuri de carantină, izolare, aprovizionare a localităților infestate, măsuri economico-administrative pentru strângerea recoltei în satele infestate, obligativitatea folosirii pașapoartelor, mai ales pentru măcelarii și persoanele care aprovizionau armata, arderea caselor infestate ale celor ce nu respectau carantina etc.
Conform Ordinului imperial din 10 decembrie 1717 măsurile ce trebuiau luate în legătură cu ciuma din cauza „stării triste în care a ajuns Transilvania și pentru apărarea teritoriilor și țărilor învecinate” vizau izolarea localităților infestate și interzicerea oricărui contact cu acestea. Se cerea oficialilor publicarea acestor ordine și respectarea lor cu toată rigoarea, iar pedeapsa pentru cei ce eludau aceste dispoziții era spânzurarea. În noiembrie 1719 un ordin imperial interzicea orice aglomerare umană (adunări, înmormântări), arderea hainelor infestate, văruirea și afumarea caselor infestate, chiar cu forța, precum și valabilitatea pașapoartelor de călătorie doar în zona pentru care au fost eliberate, măsuri ce trebuiau aplicate pentru toate clasele sociale (nobili, țărani, preoți), iar ridicarea carantinei putea fi făcută doar după trecerea unui interval de 3 luni dela încetarea ciumei. Ciuma a fost însoțită de o foamete puternică, care obliga în special sărăcimea să încalce măsurile de carantină și să se deplaseze în căutarea hranei și la târgurile săptămânale, lucru ce ajuta la propagarea ciumei. Măsurile amintite erau completate de introducerea oficială a rugăciunilor, care trebuiau făcute, după exemplul altor țări creștine și sub pedeapsă strașnică, în fiecare dimineață la ora 8 și după amiază la ora 16, odată cu tragerea clopotelor, precum și ajunarea în fiecare zi de miercuri. Nerespectarea acestor dispoziții de către autorități și populație a fost socotită vinovăție de continuarea răspândirii ciumei în aproape tot Imperiul, un ordin imperial nou din august 1717 insistând din nou asupra măsurilor din ordinele anterioare, la care se adăugau măsuri legate de strângerea recoltei celor decedați (recoltă care în acel an era una bună), iar cei ce nu respectau noul ordin legat de devoțiuni, adică obligativitatea ținerii de slujbe odată pe săptămână pentru izbăvirea de ciumă erau amendați. Credința era foarte importantă, Rákóczi afirma succint următoarele: „Nu există nici un leac împotriva morții. nici sfatul împotriva hotărârii lui Dumnezeu. Oricine moare, ei (ceilalți) trebuie doar să te îngroape!”. Se pare că pe domeniul sării s-au pustiit cam 30 % din localități, iar pe domeniul Bocicoi cam 18 %. Se pare că ciuma a ucis doar un procent de 10-20%, iar între 3-60 % au fost fugari permanenți sau temporari din cauza ei.

(Din articolul publicat în „Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 10, 2017)

Dr. Livia Ardelean

Bibliografie:
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016
Paul Cernovodeanu & Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului: Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800), Bucureşti, Silex, 1993
Ionuț Dulămița, Istoria de dinaintea antibioticelor: Transilvania transfigurată de ciumă, pe
https://www.totb.ro/istoria-de-dinaintea-antibioticelor-transilvania-transfigurata-de-ciuma/
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016, Arhivele Nationale Maghiare (M.O.L.), Dica-jegyzékek. Rakasd. A. 2642. Tom XXI, 1551-1555
Friedrich Schnurrer, Chronik der Seuchen: Von der Mitte des fünfzehnten Jahrhunderts bis auf die….
Farágo Tamás, A pestisjárványok Máramaros varmegyében. (Esettanulmány), în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 1/2008
S.J.A.N. Maramureș, fond familial Rednic de Giulești
Floarea Elena Trișcaș, Epidemiile și măsurile lor de eradicare în zona Bistriței, secolele XVIII-XIX (prima jumătate), teză doctorat
Farágo Tamás, Humanitárius Katasztrófák Máramaros vármegyében a kőzépkortól az első világháboruig, pe demografia.hu/kiadvanyokonline/index.php/…/article/…/708, pag. 46, accesat în 3 septembrie 2017
Livia Ardelean, Mișcări de populație în Maramureșul istoric, în Societate-Cultură-Biserică. Studii de istorie medievală și modernă. Omagiu profesorului Avram Andea, 2014
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, Fond Primăria orașului Bistrița, Seria II a, pachet Pestenseuche, nr. 6a, 22
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, fond Colecția de documente și manuscrise, nr. 9-11, Francisc Réti, Historia Rei Cameralis
Linzbauer, Franciscus Xav.: Codex Sanitario-Medicinalis Hungariae 2 (Budae, 1852) Regimen Mariae Theresiae imperatricis et regis, pe Hungaricana, pe
https://library.hungaricana.hu/en/view/KlasszikusOrvosiKonyvek_314/?query=penuria%20panis%20et%20loca%20 infecta%20trans%20Tibiscum&pg=207&layout=s.

 

Livia Ardelean s-a născut în Sighetu Marmației, este absolventă a Liceului Industrial nr. 2 și ulterior a Facultății de Istorie din Cluj-Napoca. De la absolvirea facultății este consilier superior la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale.
Doctor în istorie, cu tema istoria economică a Maramureșului în secolul XVII, colaborator permanent la Revista Arhivei Maramureșene, editată de colectivul Serviciului Județean Maramureș al Arhivelor Naționale și al revistei Memoria Ethnologica, editată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș. Autoare a numeroase studii privind istoria Maramureșului, în special în sec. XVII-XVIII.

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise