O fericită coincidență face ca în cimitirul central din Sighet mormântul domnului Petru Codrea (ultimul deținut politic anticomunist din oraș plecat recent la cele veșnice) să fie chiar în spatele monumentului eroilor armatei române căzuți la eliberarea Sighetului (ianuarie 1919 și lunile următoare). Cu siguranță nimeni nu a regizat această potrivire, părinții domnului Codrea fiind de zeci de ani acolo, în proximitatea monumentului eroilor, deja centenar, dar ea ne bucură și ne dă ocazia unor reflecții despre continuitatea jertfei în istorie, ca trepte succesive ale devenirii naționale și fundament al comuniunii neamului cu Dumnezeu. Iar noi, generația actuală, cultivăm memoria valorilor autentice și ducem mai departe „firul vieții” (denumirea asociației sighetene care a făcut demersurile onorării domnului Petru Codrea cu titlul de Cetățean de Onoare al Sighetului, pe lângă multe alte realizări remarcabile).
Petru Codrea este un fiu al Maramureșului, reprezentantul unei tradiții autentice (în care l-a format familia, Biserica și dascălii de excepție), militarii morți în 1919 erau români din Vechiul Regat care foarte probabil nu văzuseră niciodată Sighetul până atunci, dar care luptau motivați de idealul unității naționale, eliberarea Ardealului fiind motivul explicit al intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei (și deci contra Austro-Ungariei). Acești militari au murit departe de familii și satele natale, stropind cu sânge și înnobilând pământul Maramureșului, Petru Codrea a pătimit în temnițe și lagăre din alte colțuri ale țării (Cluj, București, canalul Dunăre -Marea Neagră), ambele jertfe consolidând unitatea în profunzime a neamului românesc atâtea veacuri obligat să trăiască în state diferite și să lupte sub steaguri străine.
Eroii căzuți pe fronturile de luptă sunt de multe ori necunoscuți (greu sau imposibil de identificat) sau, dacă au un nume pe cruce, rareori acel nume spune ceva privitorilor. Prin cinstirea și omagierea lor nu se face cultul personalității individuale în majoritatea cazurilor ci sublimul sacrificiului suprem care îi înalță în conștiința neamului. Dacă murea la Jilava sau la Canal, fără mormânt și cruce, Petru Codrea ar fi fost și el un erou anonim ca și alte zeci de mii de tineri morți în lupta anticomunistă înainte de a se putea afirma în viață, dar Providența a vrut ca el să supraviețuiască și să se întoarcă la Sighet (asemenea lui Aurel Vișovan, Gheorghe Bulacu, Ioan Motrea, Ioan Ilban, Mihai Vlad, ca să cităm doar pe cei din „lotul Vișovan” ) asumându-și dureroasa și riscanta misiune de a înfrunta privirile agresive ale autorităților dar și o notorietate nedorită în ochii opiniei publice (împărțită între cei deranjați de întoarcerea lor și cei care îi admirau în secret) care făcea Securitatea și mai „vigilentă”.
Împreună cu ceilalți foști deținuti politici sigheteni, Petru Codrea a reprezentat rezistența de durată, pașnică, demnă și sobră, prin credință și cultură a generației care nu a putut învinge (militar sau politic) regimul comunist dar și-a păstrat verticalitatea, nefiind pervertită de acesta, ca o rezervă de speranță a națiunii. Împreună cu eroii armatei române ei forjează identitatea neamului și duc mai departe firul istoriei.
Preot prof. Marius Vișovan
Adaugă comentariu