Actualitate Editorial

„Am fo’ ș-om si”! (autor, Teofil Ivanciuc)

image_printPrinteaza
Teofil Ivanciuc

Vă simțiți amenințați, plini de frustrări și de nesiguranță din pricina pandemiei de coronavirus și a restricțiilor impuse de autorități? Sunteți convinși – mai ales cei tineri -, că așa vremuri grele nu au mai fost?
Ei bine, timpuri întunecate au mai fost și încă și mai grele!

Iată o scurtă retrospectivă asupra secolului XX în Maramureș:

După nu mai puțin de 65 de ani de pace, în 1914 a izbucnit Primul Război Mondial, care a însemnat pentru maramureșeni patru ani de spaime, privațiuni și suferințe, 2.200 de bărbați ai locului fiind uciși ori dați dispăruți în lupte și alți 1.600 revenind la vatră invalizi.
Războiul s-a suprapus cu gripa spaniolă şi febra tifoidă (1917-1919), care au provocat nenumărate victime și între femeile, bătrânii și copiii rămași acasă.
Între 1916-1918 a avut loc și o mare foamete, localnicii ajungând să mănânce iarbă cosită şi fiartă, în loc de pâine…
A urmat Unirea și apoi ruperea Maramureșului din 1920, cele două treimi de la nord de Tisa, cu pășunile și pădurile sale imense, fiind puse pe tavă cehoslovacilor.
Maramureșenii din România au ajuns să râdă cu un ochi – doar ajunseseră să trăiască în mult-visata Țară Mumă, dar să plângă cu altul, văzând corupția nemaiîntâlnită a noilor autorități și experimentând o izolare și sărăcie necunoscute anterior.
Drumul de fier de legătură cu țara a rămas doar promisiune până după sosirea comunismului, iar maramureșenii ajunși la cehi au ajuns să trăiască indiscutabil mai îndestulat decât cei din Țară. De exemplu, un învățător din Maramureșul românesc câștiga 1.400 lei/lună, în timp ce unul din partea cehoslovacă primea echivalentul a 11.000 lei/lună!
Apoi a venit Dictatul de la Viena, întregul Maramureș fiind iar unificat, însă sub aspra cizmă horthistă… Au urmat alți 4 ani de război, mobilizări, suferințe, mii de expulzări dar și foamete (în 1942-1943, unii localnici mâncau făină din coajă de fag și ulm amestecată cu ovăz).
În 1944, toți cei 80.000 de evrei maramureșeni de pe ambele maluri ale Tisei au fost deportați la Auschwitz, doar 10% supraviețuind, iar hitleriștii și horthiștii în retragere au incendiat Moiseiul, Leordina și mare parte din Sighet, ucigând o mulțime de oameni nevinovați.
A urmat sângeroasa ocupație militară sovietică, care a scindat din nou Maramureșul – partea nordică ajungând din 1945 în U.R.S.S, iar cea sudică fiind la un pas să aibă aceeași soartă…
În paralel a bântuit tifosul exantematic (1944-1945) şi marea foamete din 1946-1949, când iar s-au înregistrat, oficial, decese prin inaniţie…
Apoi, dictatura comunistă a adus pierderea libertății fizice (iar pentru foarte mulți – și a vieții), a dreptului de exprimare, dar și pierderea averii, fabricilor, caselor, pădurilor și ogoarelor cele mai mănoase; greco-catolicii au fost scoși în afara legii, dar și celelalte religii au avut mult de suferit; comuniștii au încercat să șteargă până și identitatea Maramureșului, prin diluare și amalgamare cu cei din Sătmar, Chioar, Codru și Lăpuș, mutând și capitala regiunii la Baia Mare…
Întregul tablou al suferințelor, frustrărilor și umilințelor provocate de cel mai sinistru regim din istorie este atât de complex încât nimeni nu îl va putea reconstitui vreodată: spălarea creierului, colectivizarea, munca forțată și cea „patriotică” – inclusiv practicată de elevi!, detașările la Canal și minele de cărbuni, interzicerea avorturilor, interzicerea presei libere, ruperea familiilor prin repartițiile obligatorii la post în celălalt capăt de țară, sistemul aberant de cote agricole și planuri de producție, rațiile la alimente și cozile enorme pentru achiziționarea produselor de bază, tăierile de electricitate, apă caldă și căldură etc. Programul de muncă și școală era obligatoriu de 6 (uneori 7) zile pe săptămână, iar duminica, puținii norocoși care aveau mașină nu-și puteau vizita părinții de la țară decât din două în două săptămâni (metoda idioată a numerelor mașinii: ”cu soț și fără soț”), asta dacă mai aveau ceva benzină din „generoasa” rație de 20 l lunar (!)…
Unii se plâng acum de restricțiile de călătorie dar uită că, până în 1989, omul de rând ce voia să ajungă în Occident era obligat să fugă peste graniță – risc extrem, soldat uneori cu împușcarea și, extrem de des, cu întemnițarea celor prinși…
După căderea lui Ceaușescu marea majoritate a întreprinderilor au falimentat, poporul ajungând, din nou, să trăiască severe penurii economice, deși avea acum libertate, mulți din cei domiciliați în incomodele apartamente de la oraș fiind nevoiți să se reîntoarcă în satul originar, la coarnele plugului.
Greu de crezut pentru unii, primul tractor particular de după 1948 a reapărut abia în 1990…
A urmat secolul XXI, cu eliminarea vizelor pentru UE (urmată de aderarea la Uniune) și cea mai mare emigrare din istorie (deși au mai existat valuri de plecări, atât înainte de Primul Război, cât și în perioada interbelică ori în anii 1940-1941, 1944-1948 și 1990-1991), ceea ce a însemnat, pe lângă aportul de bani, și destrămarea a mii de familii, enorm de mult stres, depresii nervoase…

Acum, după ce am rememorat câte ceva din ceea ce au suferit înaintașii noștri, dar și mulți dintre noi, tot mai credeți că azi trăim cele mai cumplite vremuri?!
Realizați ce ar însemna să trăim un război real?! Sau, o foamete adevărată?! Ori, într-o dictatură?!
E adevărat, virusul invizibil continuă să bântuie, multe din măsurile luate de guvern sunt catastrofale, nu puțini dintre noi sunt în pericol de a falimenta ori a-și pierde locul de muncă (dacă nu au pățit-o deja), cu toții suntem obligați să stăm izolați, nu mai putem socializa, nici „ieși”, nici satisface multe din plăcerile/necesitățile cotidiene, iar viitorul, cenușiu, imprevizibil și încorsetat în reguli dure, cam miroase a sărăcie…
Dar, „am fo’ ș-om si”, au spus strămoșii în toiul încercărilor, „am fo’ ș-om si” să zicem și noi!
Fiți tari și răbdați, vom trece și peste această încercare!

Teofil IVANCIUC

P.S. Tabloul „Am fo’ ș-oi si” (păstrat la Muzeul Maramureșului din Sighet) a fost pictat de Traian Bilțiu-Dăncuș în anul 1940, ca răspuns la cedarea Maramureșului și a Ardealului de Nord către Ungaria horthistă.

oferta-wise

3 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Foarte bun articolul ! Felicitari ! O scurta, dar exacta si clara istorie ( negativa ) a Maramuresului !

  • Asa cum ne-a obisnuit, Domnul Teofil Ivanciuc descrie cu amanunte si argumente multimea catastrofelor, de tot felul, ce s-au abatut asupra noastra, asupra patriei, de-a lungul timpului, de multe ori devastatoare si, asa cum spune, care intrec pandemia prezenta. Dar, in subiectivismul uman, totdeauna se considera ca cea prezenta, traita, este cea mai mare, ca si cea din timpurile de acuma.
    Cu multa precizie relateaza calamitatile regimului comunist, devastatoare, cu toate consecintele nefaste ce i-au urmat.
    In fapt, au fost doua mari dislocari ale populatiei Romaniei, de la locurile de veacuri stabilite, de la casele si pamanturile ei, de la traditiile si datinile atat de sanatoase ce le avea. Una a fost dupa 1946, indata dupa instalarea regimului comunist, cand milioane de oameni au luat drumul deportarilor, a temnitelor grele (Pitesti, Sighet, Gherla s.a.), a minelor, a lagarelor muncilor de exterminare, pe la Canal si stufarisurile dobrogene, Insula Mare a Brailei, pe unde, mii, zeci, sute de mii (cine mai stie cati), pe acolo si-au lasat osemintele, prin locuri necunoscute, prin multime de gropi comune, ca in decimarile „ciumei” din alte timpuri, asa bine precizate in prezentul articol.
    A doua mare dislocare s-a produs dupa 1990, cu deosebire dupa acordare liberei circulatii in UE, cand aproape un sfert din populatia tarii a umplut lumea, peste tot, oameni cu pregatire superioara, sau cu o calificare in anumite domenii, dar, cei mai multi necalificati, la munca bruta a ogoarelor si locurile de munca grea, straine. Consecintele au fost si raman cumplite. S-au produs atatea tragedii pe drumurile de dus si intors acasa, printre batranii si copiii lasati in ingrijirea lor, nescolarizati, disparuti, inecati, abuzati sau ucisi, departe de parintii lor, care sa-i apere. Altele s-au produs departe de locul lor de obarsie, cu accidentari, ucideri, agresiuni de tot felul, multi „capsunari” cazand pe solul fierbinte din Spania, Italia, sau cine mai stie pe unde. Au ramas satele, comunele depopulate, cu locurile lor de munca in parasire, cu terenurile nemuncite in degradare continua. Evident, n-au plecat acestia degeaba de la coarnele plugului, atat de legat de ele a taranului roman, si s-au dus pentru a aduce cele necesare traiului din familiile lor, in tara aceste posibilitati fiindu-le refuzate. Asa dupa cum se stie, miliarde de euro se transferau anual in tara, pentru familiile lasate acasa, la sacrificiu. Peste toate, aceasta nenorocita de pandemie, a lasat pe multi dintre acestia fara loc de munca, fara locuinta, fara mijloace financiare si, atunci, s-au rertras spre tara lor, atat de greu lovita si ea, pe rute de noapte, supravegheate, imputinandu-se, dar aducand in tara, odata cu ei si infestarea cu periculosul virus, „imbogatindu-o” acuma in rau.
    Coruptia din ce in ce mai masiva, mai la vedere si „oficializata”, din ce in ce mai mult, prin devalizarea bancilor, demolarera unitator economice mari, prin privatizari ciudate, cu profituri masive pentru cei ce le organizau, constituindu-se adevarate imperii econimice, prin insusirea ilegala a masivelor suprafete agricole fertile, defrisarea imenselor suprefete forestiere, spatii imobiliare cu terenuri intravilane nenumarate si atatea altele, care, in fapt au supt bugetul tarii, au lasat populatia in saracie, cu pensii si salarii mici, cu locuri de munca disparute, ceea ce a alungat oamenii peste frontiere, i-au trimis in pribegie. Conducatorii, alesii neamului, guvernantii, erau aparati prin solidaritate parlamentara, folosindu-se, pentru aceasta, in blasfemie si „mirul”.
    Sa ne amintim de imensa „pensie speciala” de 74ooo lei, acordata unui fost procuror comunist, conducator si a unei unitati de detentie, cu atatia ani dati cu privare de libertate si vieti stinse, cu functii peste funcii in magistratura, mai apoi. O persoana cu putin bun simt, ar fi trebuit sa refuze un asrfel „cadou”, atat de mare, nenecesar si nemeritat, fraudulos! Ti-ai gasit-o! Mai sunt si altii, pe aproape insirati. La propunerea de suprimare a acestor uriase hotii, un „competent” a ripostat: un drept acordat, nu se poate suprima! Care drept ? Un drept acordat prin nedreptate, prin ilegalitate, trebuie suprimat, dar trebuie si recuperate sumele pe nedrept insusitei. S-ar putea ajunge cu aceasta la CCR si acolo, magistratii, in uniforma visinie, nu cred ca au interesul sa declare neconstitutional „gestul”. S-a ajuns la aceste atat de ciudate rezultate, prin desfasurare, ani la randul, a unei guveranari catastrofale, cu sprijin parlamentar, asa cum si acuma se produce in unele domenii, asa dupa cum precizeaza si recunoscutul jurnalist in acest articol.
    Formatorii de opinii, prin media on-line sau scrisa, trebuie sa elimine cu totul abodarile partinice, considearant ca in prezent unitea de actiune se impune cu totul, pentru a scapa de napasta ce a dat peste noi, iar apoi este timp si pentru orientari politice in dezbateri constructive. Si, asa cum spune si autorul articolului : „Am fo’, s-oi si”. Cu tot respectul. Gh. Barcan.

oferta-wise