Se pot ține ore la școală la o temperatură de 3 (trei) grade Celsius? Se poate învăța matematica, sau alte materii, în asemenea condiții? Nu e un atentat la sănătatea elevilor și profesorilor?…
Temperatura a fost măsurată de mama mea, Aurelia Vișovan, profesoară la liceul „Dragoș-Vodă”, care a dus termometrul la școală. Era prin ‘86 sau ’87, nu mai știu exact, oricum până în ’89 situația nu s-a schimbat… erau ultimii ani ai „epocii de aur”…
Tatăl meu, Aurel Vișovan, descrie atmosfera în cartea sa „Dincoace de gratii”, rememorând toate frământările de atunci.
„Cu toate lipsurile ce se accentuau din ce în ce mai mult, bucuria Crăciunului era mare. Eram toţi împreună. Bradul, obţinut foarte greu, după multe căutări şi intervenţii în secret, îl aştepta pe Moş Crăciun. Când auzeam pe străzi copii zburdalnici vorbind despre impostorul „Moş Gerilă”, revolta mea izbucnea, întrebându-mă: „Până când, Doamne, până când? Până unde poate merge falsul şi urâciunea sufletească a mai marilor ţării, încât să otrăvească și inimile acestor inocente fiinţe?”.
După sărbători, am intrat în cotidian. Seara, când se lua curentul, aprindeam cele câteva lumânări la care soţia mea corecta caietele elevilor, Marius se adâncea în lecturile lui preferate, iar eu, responsabil cu focul din sobă, cu gândurile dispersate peste atâţia ani, atât de încărcaţi, priveam lung jocul indescriptibil al flăcărilor. Până şi petrolul, „opaiţul” strămoşilor noştri, lipsea.
Afară, un frig ca-n Maramureş: în jur de -20°C. Soţia mea venea îngheţată de la şcoală, spunându-ne că, pentru a putea suporta frigul din clasă, făcea cu elevii, în timpul orei de matematică, exerciţii de… gimnastică. Cât era de frig în clasă?… într-o zi a luat termometrul în geantă, lăsând-o deschisă în timpul orei. La întoarcere ne spune:
– Trei grade! Cum poţi să faci şcoală în asemenea condiţii?
Evident că nu a comentat nici în şcoală, nici pe stradă. Era periculos să discuţi asemenea subiecte. De la tribuna unei mari adunări de partid, preşedintele comunist Ceaușescu ne-a sfătuit părinteşte să mai luăm un pulover în plus… În timpul acesta, elevii scriau cu mănuşi, ţinând caietele pe genunchi.”
(Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)
Am relatat acest moment acum, la împlinirea a 30 de ani de la Revoluție, atât pentru tinerii de azi care n-au prins acele vremuri, cât și pentru unii mai în vârstă care continuă să zică „ce bine era pe timpul lui Ceaușescu”…
Preot prof. Marius Vișovan
Foto: Peter Lengyel
Noi in ’91 dupa revolutie inca stateam cu manusi la ora, imbracati asa cum mergeam la sanius, ca sa nu ne inghete mainile pe faianta de pe bancile din laborator.
Buna precizarea. Deci frigul in clase s-a prelungit si dupa Revolutie…
Clasa a noua, inainte de revolutie. Clasa a zecea, dupa. Si inainte, si dupa, frig. Daca erau lemne aduceam un cos de lemne dupa ore ca sa faca femeia de servici foc dimineata. Pe la unsprezece se incalzea, poate, sala de clasa. De multe ori, insa, nu erau lemne. Inainte de revolutie, uniforma obligatorie: fetele fara pantaloni sub uniforma. Inainte de intrarea la ore un profesor foarte devotat partidului astepta la usa si ridica cu un bat fusta sa vada daca am rulat cumva niste tzitza nadragi pe coapse, in scopul de a-i rula in jos in banca. In clasa, trei culori avem pe lume, cu aburi de gheata si ochi albi de frig. Frigul si intunericul sunt cele mai traumatice experiente din vremea aceea. Nu am cum sa romantizez aceste vremuri, si nu pot sa gasesc nici un „totusi era bine pentru ca…”. Nu era bine. Citeam carti la „negru”, ascultam muzica la „negru”, gandeam si vorbeam la „negru”. Un underground psihic. Orice altceva era descurcareala individuala. Sa te „descurci” – de gaz, de banane, de paine, de lemne, de o slujba mai calduta, de „ceva, orice” – calitate si azi apreciata, din pacat.
Noi minteam in banca ca ne e bine, profesorii minteau la catedra ca e bine, parintii minteau acasa ca e bine. Daca nu iti tineai gura, riscai.
Ii invidiez pe cei care isi pot aminti selectiv numai lucrurile aparent bune de atunci. Eu nu pot.
Va multumesc pentru precizari si completari . Sunt foarte importante aceste marturii directe. Oare ne cunoastem si personal ? eu am terminat in ’85.
Vremuri trecute si totusi, chiar si azi, te intrebi : oare au trecut, cand si cum au trecut ? S-au dus intr’adevar, dar au continuat sub alte forme, cu alte dezastre, pentru ca la butoane au cam ramas aceiasi, falsificati, atat de mult timp si mai sunt. A urmat tot un rau, un altfel de rau si cele doua rauri nu se pot compara, nu se poate spune ca inainte a fost mai bine, pentru ca si acuma este rau; fiecare perioada cu raul ei ! Ele sunt pe directii diferite, sunt „paralele”, daca tot vorbim de paralelism. Beneficiem de anumite libertati la care nu ne puteam gandi atunci (libera circulatie, libera exprimare (cu o anumita rezerva), libera „imbogatire”, fie ea si neortodoxa si mai sunt), realitati care nu ne dau totusi dreptul sa exprimam nostalgii si colinzi, pe la nu stiu ce morminte. Sant necesare schimbari profunde, de comportament, trebuie puse cinstea si demnitate, integritate (sub toate aspectele), credinta, la locul lor, altfel raul se va tot adanci.
S-au facut frumuase comentarii si de continut, exprimand greutatile timpului, cumplite, intr-un caz concret, la Dragos Voda, asa cum au fost cam peste tot. As dori sa fac unele completari, pe langa atatea asa de bine spuse.
Cred ca nu gresesc daca spun ca atunci aveam „trei clase sociale” : 1.”Turma”, plebea celor multi, ce urmau obligatoriu, tacuti si resemnati, privatiunile de atatea lucruri minime necesare, atat de bine exemplificate. Frigul, foamea, statul la coada, ore in sir, in noapte, pentru o sticla de lapte, pentru o paine, pentru pui congelati (care semanau cu vrabiile) si altele, de multe ori mergand acasa fara ele; in lipsa luminii, se foloseau lumanarile, lampa, bateria de la masina si atatea altele. La emisiunile de la televizor, de 2 ore, „emisiuni culturale”, nu ne mai uitam, pentru ca aveam aceeasi imagine, mereu ne facea cu mainile „marele barbat”, exprimand binele in care o ducem in societatea socialista-comunista; asa cum acuma ni le prezinta „partidele”, in mai multe ore, ceva mai diluat si mai retinut, o alta nuanta de minciuni. Nu vorbim de articole de lux, pepsi (aveam cico), cafea (aveam nechezol), citrice (aveam merele, si perele noastre romanesti) s.a.
2. Era „clasa rasvratitilor”, formal sau mai direct, elevi ce nu purtau nr. pe brat, nu se tundeau, manifestau sentimente „superstitioase”, studentii mai libertini, „neincolonati”, tarani pastratori al spiritului de prorietate, anticolectivisti, muncitori protestari, intelectuali cu manifestari „neprogresiste” si multi altii, care umpletau inchisorile patriei, lagarele muncilor de exterminare, suportau restrictiile „administrative”, de multiple forme. Erau milioane care urmau acest drum al „Golgotei” si multi dintre ei se duceau definitiv, nu se mai intorceau.
3. Era „la urma” clasa politica, cei 4 milioane de membri de partid, dar mai ales „elita” acesteia, aparatul de partid conducator. Acestia se bucurau de toate privilegile posibile, care si le-au prelungit pana in zilele noastre, multe dintre ele, pastrand naravul, prin diversiune si minciuna si mai ales prin protejare aceleiasi sinistre institutii, Securitatea, acuma SRI, care a pus blocaj pe Arhiva Secreta, pana i-a trecut vremea, a ajuns la prescriptie. Discriminarile aici erau majore si evidente. Ei aveau fermele de partid, pentru ei, cu produse ecologice, aveau magazine speciale, cu produse de lux doar pentru ei. Eram fumator si cumparam un pachet de tigari „Kent”, cand gaseam la chiosc, cu 23 de lei pachetul. Un coleg, carec avea o rudenie la „, Stefan Gheorghiu”, nefumator, platea pe pachet 4-5 lei.
Imi amintesc ca odata m-a trimis directorul scolii sa fac ceva ore de matematica cu Primul Secretar PCR, la Partid, nu la Liceu (era sarcina). Faceam lucruri amestecate, cum avea el programa, mai mult generalitati de ciclul II. Il chema Chilici si parea ceva mai cumsecade, nu era agresiv. La final, mi-a facut cadou o cutie frumoasa de sah si table ! Ce m-a mirat insa era faptul ca, in pauza de dupa o ora, m-a invita la bufetul partidului. Acolo, inchideam ochii de ce vedeam : sunca de praga, produse vanatoresti, icre exceptionale, destul de colorate, cafea s.a. Serveam cu multa precautiune, retinere, rezerva, ca sa nu mi se „aplece” si chiar cu un dispret pentru ele, pentr ca se gaseau doar acolo, cu totul nefiresc. Cate nu s-ar mai putea spune, din interiorul lor, din „framantarile” de interior, aflate atunci si acum sub blocaj !
Asa este