Actualitate Cultură

FRÎNGHIA (autor, Nicolae RĂDOI)

image_printPrinteaza

Nimeni nu putea crede. La început. Apoi?… Erau tot mai mulți acei care vorbeau. Dar, cum se întîmplă de cele mai multe ori, vorba umblă de la unul la altul încît nu mai știi ce să crezi, zicînd că-i o altă poveste din bătrîni, spusă de unul care nu văzuse bine „din cauza păharului de horincă în plus”…

Se amuza fumînd seara o țigară și stînd la taclale cu oamenii satului. Mereu se afla unul să înceapă o istorie de să te crucești. Mai ales după lăsarea întunericului. Dacă pînă atunci se vorbea despre o nefăcută petrecută în alt sat, mai apropiat sau mai îndepărtat, iată că acum parascovenia se întîmpla chiar în satul lor!

„Știu eu cine ia laptele de la vaci și nu poate fi alta. Știu că moșu’ vorbea de baba Pălăguță. A murit de mult, cam după moșu’. De atunci nu s-a mai auzit așa ceva la noi, în Strîmtura. Zîcea moșu’ că nu-i greu să afli făptașul: tri case-n stînga și tri case-n dreapta, nici o vacă nu dă lapte”.

„Așa zîcea și buna, că și ea știa. Zîcea că baba Pălagă n-avea nici o vacă, da’ umbla cu bărbînța de lapte la Sighet. Și venea acasă cu grămadă de bani. Vecinii de lîngă ea nu aveau lapte deloc de la vaci cu toate că le dădeau de mîncare ce-i mai bun: numa’ buraci și mălai. Da’ nu vedeau lapte! Or chemat și veterinaru’ care le-o zîs că el n-o văst așa vaci mîndre și sănătoase în viața lui”.

„Nime’ nu credea la început, da’ o văzut tăți și o-nceput lumea a se-ntreba după o vreme cum de numa’ tri case-n stînga și tri în dreapta nu dau vacile pic de lapte? Că pe toată ulița nu-i nici un bai…”

„Am grăit eu cu Părască lu’ Grățian. Știa de vara ori nepoata lu’ Măcuța, Ileana lu’ Mitruț din Săcel. Era muiere arătoasă, de nu se afla alta mai mîndră ca ea. Rîdea cînd vedea bărbații dîndu-se de ceasul morții ca să… Ducea  lapte la Borșa, la tîrg. Da’ pînă nu vindea tăt laptele, nime’ din tîrg nu vindea. Numa’ după ce ea pleca. Parcă-i fărmăcase pe tăți… Vasile a Baciului zîcea că are pe dracu-n ea. Știa Vasile multe, că umblase pe la școli dar nu uitase de satul său în care multe se-ntîmplau. Dar pe care auzindu-le „domnii” cei de la oraș s-ar fi strîcat de rîs. Pînă cînd ar fi pățit-o pe pielea lor! De aceea Vasile boscorodea niște vorbe încîlcite, ca pentru a scăpa de făcătură de s-ar fi abătut asupra lui”.

„Știa destule povești și baba Rodovica, da’ și de ea rîdeau, zicînd că-i „dusă”! Că nu aveau știință de ce pățise sărmana de ea în tinerețe. Ferească Dumnezău!”

El asculta detașat poveștile spuse. Asta pînă-ntr-o zi cînd hotărî că are de gînd să vadă ce și cum. Începuse urmărirea babei, notînd riguros tot ce făcea ea, pe ore. Nu trecu mult și văzu că tot a treia zi mergea la oraș, ducînd cele două bărbînțe pline cu lapte. N-avea nici o vacă în ocol. Atunci?… Uneori plătea pe unul cu „taxiul” ca s-o ducă la Sighet, la piață.

De cum se lăsa noaptea, el pleca tiptil, ca într-o plimbare. Nu se oprea pînă la casa babei care trăia singură. Căuta să nu fie văzut. Cum se însera devreme, nu era nici țipenie pe uliță. Într-o seară întîrziase pînă după miezul nopții. Îi lua ceva timp ca să ajungă. Dar ce urma să vadă avea să-i ridice părul în cap de spaimă. Plecase la mînăstire pentru trei săptămîni ca să-și revină din șoc, postind și rugîndu-se mereu, zi și noapte, fără hodină, cum îl învățaseră călugării. Care aflaseră multe slujind acolo unde vin oameni cu necazuri parcă din altă lume. Avînd credință că se vor mîntui. Dar călugării nu vorbesc niciodată despre cîte le-a fost dat să vadă…

Tare greu scăpase el de vedenia care-i bîntuia somnul.

Tocmai era la poartă și vedea grajdul pustiu și carul de afară. Nici urmă de boi și vaci! „La ce i-o fi trebuind carul?”, se miră el. Noaptea era neagră ca smoala iar tăcerea din jur îl speria. Ca atunci cînd parcă auzi un țiuit în urechi de atîta liniște nefirească, știind într-o clipită că vine ceva din altă lume ca să-ți tulbure pacea  din suflet. Un lucru necurat…

Un scîrțîit slab îi atrase atenția. În întunericul nopții văzu o arătare cocîrjată care ieșise din casă pe tăcute, îndreptîndu-se către grajdul fără animale unde aștepta carul. Își ținu respirația cuprins de acea spaimă de necontrolat  pe care o simți cînd pășești pe cărarea cît palma de pe creasta muntelui. Cînd în stînga și-n dreapta se cască genunea care te soarbe. Acel adînc nemilos care te îndeamnă să guști căderea imponderabilă în hău.

Miji ochii pentru a vedea mai bine în întuneric. Mogîldeața babei cocîrjate îl făcu stană de piatră cînd înțelese: în lumina sclipirii de lună străluceau coarnele ascuțite  și ochii de jăratic ai NECURATULUI călărind baba și îndemnînd-o cu copitele cum îndemni calul cu pintenii. Zguduită de lovituruile în coaste, baba mulgea de zor frînghia groasă ca brațul, legată de car. Se auzea clar țîrîitul laptelui muls din frînghie în bărbînța dintre picioarele ei! Nu se opri din muls pînă ce nu umplu ochi cele două bărbînțe. Ridicînd capul, baba privi luna. Din gura ei, larg deschisă, ieșea un abur verzui, fosforescent, strălucitor. Se prăbuși ca moartă lîngă car.

El ar fi fugit mîncînd pămîntul, năucit de groaza care-i cuprinsese sufletul. Dorea să urle, dar gîtul îi era strîns ca într-o menghină. Picioarele refuzau să-l asculte. Era paralizat, văzînd iar coarnele ascuțite și ochii de jăratic scînteind. Sta lîngă gard ca un animal căutînd apărare.

„Așa, babo!”, auzi el vocea scrîșnită a demonului, ca șmirghelul frecat pe sticlă. „Acum vii cu mine. Te-ai legat să-mi dai sufletul. Am făcut ce mi-ai cerut. A venit sorocul. Destui au băut laptele blestemat, neștiind de ce se îmbolnăveau. Vei plăti pentru toate relele. Ți-am pregătit culcușul în Talpa Iadului. Noi nu putem face răul dacă voi, oamenii, nu ne cereți ajutorul. Voi sînteți mai satanici ca noi, demonii!…”

Îl văzu scuturînd-o cu putere, fără milă. Trezită parcă din somn, baba se ridică iar demonul i se cocoță din nou în cîrcă. „Hai, acum. Destul am tăndălit!”, îi porunci  Acela. O lovea cu copitele în coaste ca îndemnînd un cal prea încăpățînat. Pînă să clipească, dispăruseră, purtați de vîntul iscat ca din senin. Pătruns pînă în măduva oaselor de o răceală de gheață, se dezmetici cu greu. Se ridică și plecă spre casă. În lumina lunii care arginta iarba acoperită de brumă, văzu clar baba cocîrjată alergînd cu Sărsăilă-n spate în sus, pe coasta dealului, către pădurea întunecată care acoperea munții din depărtare. Cînd abia îi mai putu zări, auzi un urlet nefiresc și încremeni pe loc.

Ajuns acasă, căzu vlăguit pe un scaun, cuprinzîndu-și capul în mîini. Se temea să n-o ia razna cumva. În cap, gîndurile vuiau ca o apă dezlănțuită. Să spună, cui?… Zbuciumul din cuget îl urmă chinuitor cînd căzu în somn.

Se trezise în zori, luînd-o la picior către casa babei pentru a mai vedea o dată locul. Înmărmuri de ce era acolo: uși deschise vraiște, ferestre bălăngănind cu geamurile sparte, lucruri aruncate de-a valma, de parcă o vijelie ar fi întors totul pe dos. Oale, ulcele, farfurii zăceau împrăștiate prin curte. Un pustiu stăpînea acum peste tot. Iar baba, nicăieri!…
Aruncînd o privire peste gard, putu vedea fără tăgadă cele două bărbînțe pline ochi cu lapte.
Și frînghia groasă ca brațul, legată în spatele carului, din care picura din cînd în cînd cîte un strop…

Nicolae Rădoi

 

Sursa foto: Pixabay

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise