Iarăși despre stema SIGHETULUI (autor, Ioan Ardeleanu - Pruncu)

În 29 decembrie 2021 a apărut („Salut, Sighet!”) articolul profesorului Marius Voinaghi, „Cât de istoric este Maramureșul Istoric… în heraldică”, atrăgându-ne atenția că orașul nostru nu are încă o stemă aprobată oficial. Cunoscând oarecum problema, în articolul „Stema Sighetului nostru drag” (publicat în 08 ianuarie 2022 tot în „Salut, Sighet”), mi-am permis un punct de vedere, cuprinzând câteva precizări, bazate pe documente din care reieșea că, în perioada 1993-1996, Consiliul local, prin Comisia pentru învățământ și cultură, din care am făcut și eu parte și căreia îi revenea sarcina stemei, a făcut toate demersurile legal necesare pentru a o avea aprobată în mod oficial. Am făcut acest lucru și gândindu-mă că în arhiva Prefecturii s-ar putea găsi dosarul stemei noastre și repune în discuție de la faza la care a rămas atunci.

La articolul meu a fost postat un comentariu punctual, în care domnul Teofil Ivanciuc are păreri diferite despre chestiunea în discuție. Considerând că orice schimb de păreri, mai cu seamă când ele sunt argumentate și fomulate decent, este îndeobște benefic, și convins că domnul Teofil Ivanciuc, pe care îl cunosc de mulți ani și îl stimez sincer! este un elevat partener de frecvente discuții pe teme de istorie locală, îmi permit să-i răspund la comentariul respectiv, cu speranța că vechea și cordiala noastră relație nu va avea de suferit. În ceea ce mă privește, promit!

Așadar, o luăm și noi punctual:
1. „Stema veche a Sighetului a fost un zimbru, nu un bour. Cea mai veche stemă a orașului pe care o cunoaștem integral, cea din 1576 (…) reprezintă un taur heraldic de tip zimbru…” declară, fără a avea vreo îndoială, T. Ivanciuc. După cunoștințele noastre însă, într-o stemă (poate!?) și mai veche, cuprinzând cele cinci orașe ale Coroanei, Sighetul este reprezentat de un cap de bour (vezi fig 1).
Cercetători dintre cei mai credibili sunt de părere că Bogdan a dus cu el în Moldova, ca semn al familiei, capul de bour devenit stemă și apărut apoi, pentru prima dată, pe groșii lui Petru I. Mușat (1375-1391), bătuți în anul 1387 (fig. 2) și fiind reprezentat așa – timp de peste cinci veacuri – până în vremea lui Grigorie Al. Ghica (1850), când coarnele aceluiaș „străvechi cap de bour văzut din față și fără gât” au fost curbate spre interior, rezultând așa-zisul cap de zimbru. Așa susține și Dan Cernovodeanu în „Știința și arta heraldică în România”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, pag. 84 și următoarele. Cu toate acestea, și deși îl citează în comentariul său, Teofil Ivanciuc susține că bourul n-a fost bour ci zimbru și, în consecință, noi ar trebui să înțelegem și să acceptăm că n-a existat nici o legătură/atingere/influență între stema Bogdăneștilor, devenită a Moldovei, și cea a Sighetului, acesta având de la bun început capul de zimbru.
Depășind puțin domeniul strict al heraldicii și ca o paranteză: nu pot să înțeleg de ce consideră unii că bourul ar fi, pentru noi românii, mai puțin nobil și reprezentativ ca zimbrul?… și le recomand călduros, să citească memoriile lui Cezar, care descrie bourul cu admirație pentru calitățile lui de neîntrecut luptător, și nu pot să nu le reamintesc faptul că pe Columnă, alături de Daci și lângă cerb, a fost așezat bourul, nu zimbrul, și exemplele ar putea continua.
2. Nici „rozeta Bogdăneștilor (zice T. Ivanciuc n.n.) nu poate avea sens pe stema Sighetului (…) orașul nu a fost niciodată al lor ci al regelui Ungariei (…) și a aparținut (rozeta n.n.) încă din 1277 magnaților Pok, voievozi ai Transilvaniei și comiți ai Maramureșului și împrumutată (de la aceștia n.n.) de familia lui Bogdan de Cuhea…”. Aici, după părerea noastră, „cestiunea la ordinea zilei” devine și mai complicată. Recunosc, nu am argumente să contrazic „împrumutul” respectiv, dar afirmația cum că rozeta cu pricina aparținea Pok-eștilor încă din 1277 nu se poate susține din moment ce, iată!, aceeași floare cu cinci petale a fost descoperită, în 1977, și pe celebrul monument de la Adamclisi, numit Tropaeum Traiani, realizat prin anii 106-109 era noastră. Și nu putem să nu ținem cont și de aserțiunea conform căreia rozeta Bogdăneștilor ar putea fi interpretată și ca o floare de margaretă stilizată, dat fiind faptul că Bogdan a avut o fată care se numea Margareta, de i se zicea în Moldova Mușata, și care a fost întemeietoarea vestitei dinastii a Mușatinilor. (Vezi Nicolae Iuga, „Maramureșul – floarea cu cinci petale”, Edit. Limes, 2019, pag.71) Și, exemplele de felul acesta fiind numeroase, mai amintim doar unul: Pe turla Bisericii Greco-Catolice (acum Ortodoxă) ridicată de Tit Bud între anii 1890-92, pe frontoanele celor 6 turnulețe, pentru a fi văzute de departe și din toate direcțiile, se găsesc 6 astfel de rozete, ale căror semnificație s-ar putea să nu fi fost străină ctitorilor respectivului sfânt lăcaș. Și ne oprim aici.
3. „Cui folosește să ne aruncăm acum la gunoi certificatul de naștere?” Mă întreabă apoi (evident retoric) T. Ivanciuc, știind bine că există și dintr-acei cărora le „folosește”. Îl asigur însă, cu toată sinceritatea, că mie NU!, dar voi continua să consider că, pe undeva pe lângă „crinul angevin”, ar putea sta și rozeta Bogdăneștilor.
4. „Stema folosită în prezent este de zimbru, nu de vacă și nu a apărut din neant, ci este reprodusă după lucrarea „Stoedte Wapen von Osterrech-Ungarorum”, de K. Lindt, Viena, 1885, de unde a fost preluată de Dan Cernovodeanu în „Știința și arta heraldică în România”, afirmă sentențios și categoric, la ultimul punct al comentariului său, domnul Teofil Ivanciuc. Trimiterea sa la Dan Cernovodeanu este corectă. Am căutat în cartea lui – un valoros tratat de specialitate – și, la pag. 503, am găsit reproducerea respectivă, menționată ca stemă a orașului Sighet, și am fotografiat-o (vezi fig. 3) (constatând că, după poziția coarnelor, invocată de T. Ivanciuc la începutul comentariului său, ea reprezintă mai degrabă un cap de bour). Dar întrebarea care vine de la sine este: de unde și de ce a luat-o K. Lindt, prin anii aceia (1885) Sighetul având o cu totul altă stemă, pe care, de altfel, o recunoaște și T. Ivanciuc drept oficială, o stemă în adevăratul înțeles al cuvântului.
Și chiar dacă ar fi fost aceea stema de atunci a orașului nostru, tot nu înțeleg motivul pentru care trebuie adoptată acum, și, mai ales, nu o consider reprezentativă pentru Sighetul de astăzi care a avut, de-a lungul secolelor, câteva steme net superioare din punct de vedere heraldic.