Pământul ars și însetat cerșea îndurare. Norii negri se adunau, amenințând a furtună. Urmăream fascinată repeziciunea cu care se umpleau gălețile puse sub ciotornă, curgerea amețitoare care forma bulbuci. Sunetul strident, la început, al ploii care lovea violent gălețile de tablă, se schimba apoi într-un vuiet mai potolit, până când apa șiroia bolborosind nedeslușit, dând pe dinafară, unindu-se cu pârâiașele formate în curte. „Sunt pline!” țipam, avertizându-mi bunicile. Și Mama-Bună ieșea, cu altele noi care suportau aceeași lovire cadențată. Nu mă dezlipeam de ușa cu gemulețe până când nu anunțam că ploaia le îndestulase din nou. „Ajunge!”, se arăta Mama-Bună satisfăcută de cantitatea adunată. Eram fericită. Știam ce urmează. Spălatul părului.
Stăteam nerăbdătoare până când darul ceresc clocotea pe „șpor”. Într-un lighean imens, de fier, Mama-Bună își potrivea apa. (Numele ăsta i l-am ales conștient, când deja realizasem că bunătatea era ceea ce o definea.) Hipnotizată, stând cuminte, nemișcată, îi urmăream toate gesturile, o sorbeam din priviri. Năframa îi cădea dezvelind o cunună de păr împletit și învârtit de trei ori în jurul capului. Cu gesturi tacticoase, își elibera povara, descurca ațele și agrafele care o fixau și dezvăluia un păr splendid, care așa, împletit, îi trecea de genunchi. Uitând să mai respir, îi desfăceam, când mă lăsa, cozile nesfârșite din care se revărsa o cascadă ondulată, de-o frumusețe cum nu mi-a mai fost dat să văd. Ligheanul se umplea. Urma o frământare înspumată și asistam vrăjită la spălatul buclelor, cu mare dificultate, pe bucăți, așa cum ai spăla rufele. Avea nevoie de ajutor să se limpezească în trei ape. Ultima era ploaie amestecată cu oțet. Mirosul umplea odaia, îmi înțepa nasul și ochii. Nu protestam.
Bucuria mea nu lua sfârșit aici, căci ea se așeza cu brațele deja obosite de truda delicioasă, pe un scăunel, aproape de sobă. Urma pieptănatul. Pentru ea o corvoadă, pentru mine o plăcere. Răbdătoare, își împărțea părul în șuvițe și desfăcea larg brațele, cât putea de tare, ca să treacă piaptănul pe o lungime cât mai mare. Dar anvergura ei nu era suficientă cât să cuprindă totul dintr-o singură mișcare. Îi lua mult până să-și poată împlini ritualul. Îl împletea apoi, încă ud, în cozi trainice.
Mă învelesc și azi în părul ei care mă poartă într-o altă lume. Atunci mă prefăceam că e o prelungire a podoabei mele capilare, spartane, căci eram mereu tunsă scurt, după ideile tatei. Era răgazul meu, în care puteam fi alta, frumoasă, ca ea. Eram reflexia ei, sau ea a mea. Totuna. Acolo era un univers întreg. Îi mângâiam minunăția de păr cu mâinile, cu ochii, cu sufletul.
Trăiam în casă cu o icoană, cu o martiră coborâtă din tablourile cu sfinți. Emana o liniște și o pace care îmblânzea cele mai împietrite suflete. Era inima casei. Năluca copilăriei, legată intrinsec de ființa mea. Subțire, îmbrăcată simplu, în rochițe cu flori mici, încinsă cu un cordon în talie, cu ochi pătrunzători și vii, în care se răsfrângea o lume.
Mama-Bună lucra undeva (aveam să știu mai târziu că era la fabrică), într-un loc special, în care se ducea cu un scop precis: să ne aducă mie și surorii mele bunătăți. O asaltam la venirea acasă, prădându-i buzunarele:„Ce ne-ai adus?” Și găseam comori colorate, învelite în stanioluri foșnitoare. Era bine la serviciu dacă aducea dulciuri mereu. După moartea ei, am aflat din poveștile mamei că biata bunica avea grijă să-și pună mereu ceva în buzunar, pe furiș, înainte să pornească spre „fabrica de bomboane”, la care, cu siguranță lucra, ca să aibă ce să ne dea la întoarcere. Nu-mi amintesc să fi avut vreodată buzunarele goale.
Ființa asta plăpândă, slăbuță și delicată, de-o simplitate curată și bună n-a avut în toată existența mea ton ridicat în voce. Nu m-a mustrat niciodată, nu m-a pedepsit, ci m-a înconjurat cu o dragoste fără sfârșit. În privirea ei erau adunate dureri nebănuite, chinuri fără margini, cum am aflat tot mai târziu…
Cosea harnică, la mașina ei, fel de fel de sarafane, cămăși și alte minunății. Din resturile de material îmi născocea rochițe pentru păpuși, hăinuțe colorate și vesele. Dansam în jurul ei, o mai cuprindeam și-i sărutam obrazul, apoi îmi înșiram păpușile goale, care ședeau ca niște victime, cerșind acoperământ pentru fiecare. „Îți fac la toate”, îmi zicea zâmbind și țăcănitul acului de cusut era muzica noastră interioară. Înlocuia cu mare repeziciune ațele și-mi cerea ajutorul când trebuia, cu ochii mei ageri și tineri să-i schimb firele. Eram fericită că am contribuit cu ceva, că puteam să anunț seara, la cină, că am ajutat-o pe Mama-Bună.
Familia mea era numeroasă: nouă suflete răsfirate în două case legate de aceeași grădină. Casa lui Buni era inima. Acola mâncam, acolo stăteam ziua, toți claie peste grămadă. Nu era niciodată liniște. Mai tot timpul cineva povestea ceva ba despre grădină, ba despre animale, cei mari cu serviciul, iar noi, copiii, cu joaca și hârjonelile. Nu cred să fi existat o seară în care, în casa noastră să nu intre cineva: rude, prieteni, vecini… o zarvă mare, râsete, sunete de farfurii și pahare, scârțâitul lămpii cu petrol șterse cu un ziar sau radioul ascultat în surdină, pe Europa Liberă, chiar înainte să se ia curentul.
Dacă „fuck boy” (bunicul) domina încăperea inspirând teamă, Mama-Bună o inunda cu lumină. Mă lua pe genunchi, ținându-mă într-o îmbrățișare duioasă și caldă și-mi citea. Prima „carte” de care-mi aduc aminte ea mi-a citit-o. Era o poveste drăguță, în versuri, avându-l ca protagonist pe Moș-Bărbuță. Peste ani, avea să-mi placă la prima citire proza rimată a lui Sorescu, ca o amintire a ce-am trăit cândva. De atâtea ori i-am sorbit cuvintele, atentă la poveste încât, evident, am învățat-o. Mă prefăceam că știu să citesc, deși încă nu cunoșteam literele, urmărind cu un deget mic, furnicile negre ce se înșirau pe foile colorate ale căror imagini îmi stăruie în detaliu și azi în amintire. Câteodată, obosită, îngerul meu bun îndrăznea să mai sară câte o pagină, dar era pe loc corectată de un lector avizat: „Nu știi să citești!” Și ea, zâmbind cu atâta îngăduință recunoștea: „Ai dreptate, am greșit. Tu citești deja mult mai bine ca mine.” Mă lăfăiam plină de mine în brațele ei ocrotitoare simțind că am câștigat un trofeu, în timp ce ea își relua calmă lectura. Gustul mâncărurilor ei, mirosurile care o însoțeau mereu, sunt păstrate în ungherele ascunse ale ființei mele. Sunetele vaselor, ale oalelor mereu bolborosind pe sobă, făina împrăștiată pe masă, foile de tăiței întinse cu precizie milimetrică, cozonacii, prăjiturile, pâinea, lipia prăjită pe sobă (o delicatesă care îmi stăruie în mod deosebit în minte), „piciocii în bloadăr”, „pupăza” făcută din aluatul de pască, toate se rostogolesc din mâinile ei. Niciodată egalate de o alta.
Copilăria mea a stat sub semnul ei solar și binefăcător. Ea era cea care ținea casa unită. Familia împreună. Durerile ei neștiute însă o pândeau. Frământările ei interioare pe care nu le-am bănuit niciodată i-au măcinat sănătatea. Bolile sufletului i-au locuit trupul ani de-a rândul. Și s-au făcut văzute într-un mod nemilos. Lumea și-a schimbat cursul când într-o zi, ea nu s-a mai ridicat din pat. Trupul ei puțin se împuțina văzând cu ochii. Refuza mâncarea. Dar nu mă putea refuza pe mine. Eram zilnic solul ce ducea cu responsabilitate dorințele ei culinare la „cealaltă casă”, unde toată familia aștepta cu sufletul la gură să afle ce și-ar dori să mănânce. „Vrea cartofi pai.” Și lucrurile se puneau în mișcare cu o viteză amețitoare și până să mă pot dezmetici aveam în mână farfuria pe care-o duceam triumfătoare la patul ei. Mânca, înghițând cu mare greutate, doi sau trei cartofi. „M-am săturat. Nu mai pot”, zicea blândă. Mâncatul acela era pentru ea un chin, pe care l-a acceptat bucuroasă de dragul meu. Asta era ea. Bunătatea întruchipată. O sfântă.
Am intrat ca o vijelie în camera în care ea zăcea, deja plutind între viață și moarte. Am regăsit o făptură necunoscută cu oasele ieșindu-i prin piele, cu gura strânsă și buze dispărute ca într-un hău fără fund. Avusese proteză, dar i-o scoseseră, pentru că totul o durea. Și așa, schimonosită de agonia morții care-o pândea, nu mai era ea, făptura divină care-mi inunda viața, care umplea odaia copilăriei mele cu mireasma ploii curate amestecate cu oțet. Inima casei noastre, icoana coborâtă din tabloul cu sfinți, agoniza acuma, nerecunoscându-i pe cei al căror ghid spiritual era. Sufletul meu inocent, sfărâmat de vedenia asta, a eliberat un strigăt dureros pe care-l resimt și peste ani: „Mama-Bună nu mă recunoaște!!!” Durerea mea nemăsurată, țipată ascuțit, tăind aerul mortuar, a readus-o pentru o clipă în lumea celor vii. O lacrimă i s-a scurs pe obraz. Și am înțeles. Că ea mă știe. Că o să mă recunoască mereu. Și dincolo de moarte. Dincolo de toate viețile și toate morțile.
Puțin după aceea, cel mai bun om de pe pământ și-a dat ultima suflare. Aflarea veștii m-a găsit în uniforma mea cu șorțuleț, cu cordeluța albă în păr. Eram în clasa a patra. A fost prima dată când am simțit gheara nemiloasă ce îmi strivea inima, durerea ce-mi inunda tot corpul, mintea ce nu mai putea curpinde realitatea. Am fost anunțată cu voci șoptite: „A murit Mama-Bună.” Am alergat afară, în grădină, în neștire, fără să mai văd pe unde calc. Lacrimile curgeau fără oprire spălându-mi fața, gâtul și uniforma mică. Am răcnit ca o fiară, mi-am urlat durerea atât de tare, acolo, în grădina ei, prăbușită pe vița-de-vie, care făcea niște întortocheri ce semănau cu un scaun. Acolo m-a găsit Mircea, vărul meu, trimis de cei din casă, speriați de durerea mea strigată… cu pumnii încleștați pe șorțul de școlăriță, în care-am concentrat durerea mea întreagă.
Urletul acela trăiește și azi în mine. E pierderea mea dintâi. Năluca ei mă urmărește și acum, e conștiința mea, idealul meu de om, pe care nu am cum să-l ating vreodată. Icoana bunătății, a altruismului, a curățeniei sufletești, a evlaviei, a compasiunii, a cinstei și-a onoarei, a adevărului care-i răzbătea din privirea adâncă. E în mine mereu, purtată pios și cu grijă, în gânduri. Busola mea morală. Nimic nu a mai fost la fel când inima casei a încetat să bată, însă imaginea ei s-a impregnat definitiv în semantica sufletului meu.
Oana ȚÎNȚAȘ
Minunăţie!
Fiecare prunc are Buna sau Bunul lui, pe care îi așează cu sfințenie și pe vecie în cel mai curat colț de inimă…