Actualitate Editorial

Întuneric și lumină (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

(foto: Evelin Batizi)
image_printPrinteaza
prof. Gheorghe Bărcan

Aceste două entități ar părea total independente una de alta, de parcă între ele ar fi un zid impenetrabil, care nu permite să se vadă una pe cealaltă și că s-ar afla într-o separație absolută. Dar, cum absolutul nu se prea găsește în exprimare reală, relativitatea dintre noțiuni se poate manifesta, cel puțin interpretativ, dacă nu fizic, în contur. Astfel, întemnițarea, fie că se execută în spații închise, celulare, întunecoase, în tratamente de mare cruzime, sau în spații deschise, luminate, sub soare arzător, sub efortul muncilor fizice de exterminare și al altor mizerii, ea reprezintă o greutate enormă, o viață grea, deci, aceste spații sunt «întunecate» cu un «întuneric» profund în simțire, în ambele cazuri. Acestea se produceau la modul concret, atunci când erai ținut în celule cu întuneric beznă, poate cu beton și apă pe jos, poate în lanțuri, sau cu pământ pe jos, în prezența șobolanilor (așa cum am fost eu), ca și în spațiile deschise, în arșiță, în însetare și înfometare, când greul muncii și altele îți creau trecerea în necunoștință, când lumina devenea pentru întemnițat întuneric deplin, în inconștiență temporară. Putem interpreta și altfel situațiile; de exemplu, au fost întemnițați în lanțuri, în celule cu întuneric beznă, pentru că refuzau să-și nege credința, sentimentele naționale, cinstea și-și păstrau demnitatea umană neștirbită. Nu dădeau aceste superbe calități umane la schimb: «lumina» interioară, pentru suprimarea «întunericului» concret. Aveau mulțumirea, bucuria și lumina lor interioară, în simțire și trăire deplină, iar întunericul concret reprezenta doar un «ambalaj». Tot la fel, pentru cei ce intrau în întunecime fizică, datorită arșiței, setei, înfometării și greului muncii, duceau cu ei mulțumirea, bucuria și lumina trăirii interioare, cea exterioară ce o producea, cu celelate componente amintite, reprezenta și pentru ei tot doar un «ambalaj». Iată cum întunericul poate deveni lumină și lumina poate deveni întuneric, în interpretări și simțiri diferite.

Astfel, trecerea deținutilor de la spații celulare închise, cu întunecimi-beznă, sau cu un fir de lumină strecurat printr-o știrbire a oblonului, ori în lumina difuză ce pătrundea în celulă printr-un mic orificiu aflat deasupra ușii, împrăștiată de un bec aflat pe coridorul din fața celulelor, la spații deschise, cu munci de exterminare, în arșiță, însetare și înfometare, se poate spune că în ambele situații te aflai în spații întunecate, în întuneric, sau, în același timp, că te aflai în spații încărcate de lumini interioare, aflate sub «ambalaje» concrete, de întuneric sau lumină.

În acest fel interpretez transferul meu, ca și al altora, din spațiile celulare închise, întunecate, împreună cu celelalte rele ale lor, în spațiile deschise, luminoase, cu munci de exterminare, în înfometare, în arșiță și sete: «întuneric peste tot, sau lumină peste tot, în interpretări, trăiri și „ambalaje” diferite».

1. Sub cerul liber. De la Penitenciarul Bistrița am fost transportat cu mașina la gară, pentru o altă destinație, o altă locație, din atâtea pregătite pe cuprinsul patriei. Singur, însoțit de un personaj în civil, era semn că nu eram dus pentru eliberare. În toate celelalte locuri în care am fost «cazat», tratamentul brutal, schingiuirile erau diferite de la un loc la altul, în continuu progres, parcă în întrecere între ele, torționarii dovedind mereu originalitate în comportament, pentru care se vede că aveau mulțime de variante la «depozit». Nu mă așteptam la mai bine pe unde mă vor duce, ci, dimpotrivă, observând trendul acestora, mă așteptam tot la greu, ceea ce s-a și întâmplat.

Am urcat la Deda în acceleratul de Satu Mare-București, pe un loc rezervat lângă geam, având lângă mine securistul, nu de naționalitate română, după fizionomie și vorbă. Însoțitorul mi-a cerut să tac mereu, să nu fac ceva semne suspecte și că pot privi pe geam sau să țin ochii închiși, oricât de mult! Dar starea în care mă prezentam, cu figura mea scheletică și cadaverică, dată de afecțiunile atât de grave ce le aveam, precum și decolorarea obrajilor de umbra și aerul închis și infestat al celulelor, alături de chipul dolofan și viguros, cu mina rea afișată de însoțitorul ce mă înghesuia într-un colț, spuneau totul, nu era nevoie de o altfel de deconspirare. Ajuns în București, am fost preluați de o mașină ce ne aștepta în gară și, după un traseu de ei cunoscut, am fost dus spre periferia orașului, fiind predat păzitorilor coloniei «Mogoșoaia», loc de tranzit spre alte destinații, așa cum, destul de repede am constatat; era în iulie 1952. Pentru prima dată am observat un spațiu astfel organizat, înconjurat cu garduri de sârmă ghimpată, cu câteva gherete cocoțate sus și stăpânite de soldați din trupele de securitate, cu automate pe piept, reflectoare și talăngi alăturea; în interior erau mai multe barăci cu două rânduri de priciuri, supra-etajate și înghesuite. M-am dezechipat și echipat în zeghe, mi-am lut în primire locul repartizat pe prici, o lingură și gamela, apoi am ieșit prin curtea largă, pe unde aveam voie să mă plimb. Cred că pentru oricine ar fi privit de afară acel spațiu, mai de aproape, cu gardurile de sârmă înalte și echipajul cocoțat pe ele, cu barăcile și mulțimea de uniforme zebrelite, s-ar fi lăsat cu fiori; dar nu erau lăsați să se apropie, lucrurile în nefiresc uman se ascund, se izolează.

Am ajuns acolo înainte de amiază și colonia era aproape pustie: deținuții cu însoțitorii lor au fost plecați la muncă; în acea colonie de tranzit erau aduși oameni strungiți de anchete, din penitenciare, celule, ori direct de acasă. Eu mă simțeam enorm de bine unde mă aflam și nici nu mai luam în seamă armele, paznicii lor, și respiram flămând aerul curat, îmi scufundam privirea în albastrul senin al cerului, în rugi calde, în mulțumiri către Domnul, stăteam pe spate și priveam în sus. Câtă deosebire între aceste „libertăți”, cu îngrădirile lor, față de locurile de unde veneam, din spațiile acele celulare ce te sufocau, cu zăvoarele, vizetele și tinetele lor, cu anchetele de zi și noapte ce te zdrobeau și te făceau să pierzi și noțiunea de timp, de noapte, de zi, de unde puteai vedea doar prin vreo știrbitură a obloanelor, sau de după gratii, puțină lumină albastră de cer. Diferențele acestea de condiții, de existență umană, în relativitatea lor, te făceau să pierzi adevărata lor valoare și să te simți bine, chiar să dorești să rămâi acolo, la un moment dat, deși era ceva mult sub demnitatea umană; libertatea se afla între sârme, cu atâtea alte restricții…, deci acolo îți era confiscată legitimitatea umană firească!

În aceste locații, în aceste spații fizice tridimensionale în care te aflai, indiferent dacă erai într-un lagăr, într-o colonie de muncă, înconjurată de sârme, acele opreliști agresive, sau erai într-o «locație de muncă», în jurul tău cu un cordon de securiști, două din cele trei dimensiuni ale «domiciliului» în care te aflai, îți erau confiscate, nu le puteai depăși nicicum. De-a lungul și de-a latul mergând, în mod cert dădeai peste aceste linii limită de care nu puteai trece, fie că se prezentau prin garduri înalte și duble de sârmă ghimpată, fie prin cordoanele de paznici securiști, cu automatele pe poziție; erau ca un semafor pe roșu! În schimb, a treia dimensiune, înălțimea, nu-ți putea fi blocată. Puteai privi peste acele opreliști, în înălțime, în Sus, cu neoprire, cu gânduri, cu speranțe, în trăiri și rugăciuni și să te debarasezi astfel de mizeriile de suprafață, de jos, cu cele două dimensiuni ale lor cu tot. Această singură dimensiune rămasă, trăită și folosită, te încuraja, te întrema, te făcea puternic și-ți subția chinurile provocate în abuz, cruzime, suferință și, oricum, te ajută să anulezi scopul acelor perscecuții organizate, obiectivul lor ticălos și abject, să-ți păstrezi demnitatea umană.

Am servit la prânz cea mai bună masă din ultimele 9 luni, iar seara, una și mai bună cu toți cei veniți de la muncă. După un somn odihnitor, a doua zi am fost și eu încadrat într-o brigadă și dus cu ceilalți la recoltat de roșii la un IAS, care ne oferea în schimbul muncii prestate, o masă destul de bună, incomparabilă cu ce am avut până atunci. Am fost prezent la această muncă două săptămâni; ne deplasam cu camioanele la recoltat de roșii de pe tarlale, într-un cordon de securiști, timp în care am făcut și o cură de roșii, pe ascuns, ca și alții, ceea ce mi-a prins extrem de bine, m-a fortificat puțin, poate m-a și salvat.

A sunat apoi adunarea, s-au citit multe nume, printre care și al meu, am predat și preluat echipamente și într-o noapte, tot pe ascuns, am fost duși cu mai multe camioane spre gara Basarab, unde s-a format o garnitura cu mulțime de vagoane marfă, pentru Canal.

2. Noapte de iulie prin Bărăgan. Se grăbeau să formeze cât mai repede garnitura, reușind cu greu acest lucru, cu toată gestica și înjurăturile lor, fiind o mare mulțime de oameni, unii mai dărâmați ca alții, cu atâtea suferințe îndurate de la toți. Ce-i deranja, era și mulțimea de privitori, de care, oricum nu ne puteau total izola și nu-i puteau nici evita, în acel spațiu larg și aglomerat, deși era noaptea, pe ascuns. Totuși, destul de repede garnitura formată s-a pus în mișcare, cu prioritate, o noapte de iulie prin Bărăgan, într-o căldură sufocantă, obosiți, însetați, chinuiți de nesomn, înfometați, în picioare, înghesuiți ca sardelele până la refuz, cu un singur gemuleț cu gratii în partea de sus a vagonului de marfă, cu o aerisire total insuficientă; un drum de coșmar, cu trenul fantomă ce parcurgea întinsele ținuturi mai mult pustii ale Bărăganului, prin care niște felinare atârnate în stații, în trecere, marcau din timp în timp prezențe umane. Nici aceasta nu se producea din neglijență, din lipsă de organizare, pentru că erau toate în evidența decidenților: număr de deținuți, numărul de vagoane, capacitatea lor, lungimea traseului, calculate de cei ai drumurilor CFR, «subalternii» criminalului Gh. Gh. Dej.

Spre ziuă, am intrat în perimetrul coloniilor de pe Canal, perimetrul crimelor, al morții, pe unde vagoanele erau lăsate în locațiile pentru alte chinuri și cazne. «Pasagerii» din vagoanele lăsate, erau «coborâți» rând pe rând, erau descărcați parcă la «vrac», așa cum au fost și depuși acolo, cei ce erau și cei ce nu mai erau, la un loc, în acele alte «așezări», tot un fel de închisori în spații mai largi, cu aceleași măsuri de chinuire prin munci peste puteri și multe alte tratamente de opresiune. Ultimele 2-3 vagoane au fost lăsate pe malul stâncos al renumitei colonii de muncă, de exterminare, Capul Midia, final de drum și început de alte majore suferințe.

Bărcan GHEORGHE,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet.
25.10.2018, Minneapolis

oferta-wise

2 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Noaptea mintii!
    Citindu-l din nou pe domnul profesor Gheorghe Bãrcan,am ramas uimit de dizertatia despre lumina si intuneric!O dizertatie trista,o dizertatie prin care scoate in evidenta „intunericul mintii”calailor rosii,pusi sa suprime lumina ce se dorea libera,a unor tineri neinfricati,cu o gandire avangardista,diferita de cea comunist-securista!Avand doar minima vina ca doreau o alta viata,o alta societate,curata de comunisti,acesti tineri au fost aruncati si „depozitati” in intunecimea hrubelor securiste,privati de” lumina” care si-o doreau atat de mult!In acele vremuri „rosii”lumina lipsea,era furata de intunericul mintii venit dinspre Rasarit,un intuneric care a suprimat multe vieti nevinovate,au furat si nenorocit idealuri,au distrus constiinte,batandu-si joc de demnitatea umana!Ziduri inalte,garduri cu sarma ghimpata,,beciuri intunecoase,au fost intrebuintate de aceste minti bolnave,de acesti intunecati ai omenirii pentru a schimba modul de gandire ale acestor eroi,trecuti prin caznele inchisorilor comunisto-securiste si care nu si-au pierdut demnitatea,crezand in lumina democratiei,o lumina care mai la vest sau peste ocean stralucea,deschizand noi orizonturi,fara intunericul instalat de tatucul rosu!
    Noptile putine petrecute in dogoritorul Baragan,dorinta de a traii sub cerul liber,erau averi sufletesti pentru acesti tineri,dupa luni petrecute in intunericul in care au fost intemnitati si supusi tuturor ororilor degradarii umane si care totusi nu i-a ingenunchiat,din contra i-au intarit,facandu-i sa suporte „intunericul” ca mai tarziu sa ne „lumineze” si sa ne faca cunoscut,tot ce au indurat pentru idealul lor!

  • Barcan Gheorghe Minneapolis, USA
    multumesc f. mult d-le Sergiu Ovidiu Luscalov pentru frumoasele ganduri exprimate cu privire la articol, ca intotdeauna. Ma bucur ca suntem pe aceeasi lungime de unda !
    Cu acelas repect,
    Gh. Barcan.

oferta-wise