Actualitate Cultură

Ițele Moirei (autor, Oana Țînțaș)

image_printPrinteaza
prof. Oana Țînțaș

Oricât am vrut să cred că ne alegem destinul, că ni-l construim conștient, viața mi-a dovedit contrariul. Undeva s-a scris în stele tot ce voi avea de pătimit și ițele încurcate ale Moirei m-au purtat sinuos către ce-mi era ursit.

M-a urmărit de-a lungul vieții fantasticul, straniul din „La țigănci”. Asta pentru că nu-mi puteam lămuri clar ce se întâmplă în poveste și mă bântuiau obsesiv niște elemente din grădina umbrită de nuci. Peste drum de mine, locuia de când mă știam o țigancă cu o familie colorată ca personalitate, și extrem de vocală. Vara, bătrâna țigancă, asemeni unui Cerber își lua locul sub nucul uriaș care-și întindea umbra până-n mijlocul străzii, și stătea nemișcată, ore în șir, cu privirea fixă. În urechi îi atârnau niște cercei enormi, ca niște polonice de aur, care-i lăbărțau dizgrațios lobii. Nu știu de ce mă gândeam la Eliade, pentru că acolo, cea care-l învită pe Gavrilescu în grădină e o țigancă tânără și îmbietoare. Asta era un coșmar hipnotic.

„Carpe noctem” am citit undeva… Cum aș fi putut să-mi schimb destinul în noaptea aceea? Când pășeam într-o maturitate oficială, deși a mea venise demult, odată cu traumele necerute ale copilăriei? Oniricul coșmaresc avea să mă bântuie întreaga viață. Împlineam 18 ani, și mi se oferise o petrecere monstruoasă la care erau invitați toți colegii de clasă și prietenii apropiați, dar la care apăruse neîmbiat jumătate de oraș. Erau acolo cei trei bărbați importanți din viața mea, tot ce mi se ursise să iubesc vreodată. Trecut. Prezent. Viitor. Dar nu realizam asta atunci. Trecutul îl vedeam clar. Prezentul îmi scăpa mereu printre degete, ca nisipul, iar viitorul căsca hidos gura spre mine, fără să știu, fără să-l bănuiesc măcar o clipă.

Asemenea lui Gavrilescu, am fost năucă, învârtindu-mă inconștient printre voaluri, mătăsuri care alunecau pe pielea mea, cuprinsă de muzica ce se auzea estompat în capul meu confuz. Alege: o țigancă, o grecoaică, o ovreică. Ghicește-le! Ghicește-le! Ghicește-le!

Zâmbetul perfid al Cerberului îmi întuneca percepțiile. Știam deja ce iubesc, dar era o otravă care-mi inunda venele, care-mi cotropea rațiunea și simțurile deopotrivă. Sufletul meu tânjea după liniște și armonie. După fericire clară și senină la lumina zilei. Uram clar-obscurul și nesiguranța. Mi-era frică să aleg. Știam că voi greși.

O voce prietenească din acea noapte halucinantă îmi picura adevărul în urechile surde. M-am scuturat îndărătnic și-am refuzat să ascult. Că durea prea tare. Și tot ce doare până-n străfundul ființei trebuie îngropat adânc. Nu-i adevărat! Și dansul obsesiv „al țigăncilor” începe. Prezent, trecut și viitor. Suntem aici. Ghicește-ne! Alege-ne! „Ți-am fi cântat, ți-am fi dănțuit și te-am fi plimbat prin toate odăile. Ar fi fost frumos.”

Am ales și m-am trezit purtată prin odăi luminoase, unele stranii, câteodată fericite, de cele mai multe ori fericite… apoi am ajuns în cele în care mi s-a făcut frică. Că m-am simțit străină și a nimănui. Abandonată în văluri negre, îngreunate de timp. În cele triste, abisuri fără sfârșit în care sufletul cade în gol.

Când m-am trezit, trecuseră 20 de ani. Rămasă cu un puzzle incomplet, am regăsit ceva ce lăsasem demult, uitat în camera care mă îndemna „să trăiesc noaptea”. Era viitorul care-mi întindea o mână timidă. Pe care n-am știut cum s-o ating, de spaimă ca ar putea fi o altă iluzie. Fericită, m-am abandonat frenetic uitând gura hidoasă pe care o căscase demult, în noaptea aceea. Cioburile lipsă, care-mi completau neînțelesurile uriașe, continuau să apară. Încet, dar clar, voci binevoitare îmi șopteau iar adevărul în urechile surde. Dar, de data aceasta, eram și oarbă. Oarbă și surdă pentru că iluzia era neasemuit de frumoasă. Și acum nisipul nu avea să mi se mai scurgă printre degete. Era norocul fetei fără noroc. Meritat și mult așteptat. Cioburile se adunau să-mi arate iluzia răsturnată. Minciuna. Durerea camuflată în fericire. Familiaritatea care iar mă chinuia atât de dulce. Adu-ți aminte ce-ai văzut atunci! Ascultă! Trezește-te și ascultă! Vezi? Acuma vezi?

Unde a plecat Gavrilescu cu Hildegard era pentru mine un mister. Înțelegeam și nu voiam să înțeleg. Ce era trăsura condusă de-un dricar? Unde dispar?

Am chemat și eu trăsura. De atâtea ori… Să vină și să alerg de bunăvoie spre ea, să plec în locul neînțeles, care mi-a frământat adolscența. Acuma știu. Întotdeauna am știut. Dar am ales să fiu surdă. Și oarbă temporar. Cele trei năluci, prinse într-un dans hipnotic, îmi zâmbesc straniu, luându-mi mințile din nou… Ai înțeles acuma, Ilona? Ai ales?

Peste drum de casa mea glăsuiesc țigăncile. Altele acum. „Cerberul” trecuse Styxul cu luntrea lui Caron între timp. Țiganca atemporală a fost înlocuită de urmașele contemporane, guralive și stridente, dar lipsite de orice savoare. Nucul atotputernic ce umbrea jumătate de stradă e acum retezat. Senzația-i de „povestire în ramă”, alte personaje-oglindă într-un context similar. Durerea Ilonei e surdă și perpetuă. Alegerile au fost făcute cu sufletul, cu acea voce interioară care-i spunea să-și urmeze ursitul. Iubirea nu învinge tot. Bunătatea, încrederea, fidelitatea și curățenia sufletească nu mai sunt valori prețuite azi. Atâta amar și dezamăgire ar fi doborât un munte. Însă ea stă împietrită, conținând durerea nemărginită, deznădejdea, speranța îngenuncheată cu atâta brutalitate de oameni de nimic, fără Dumnezeu. Se simte învinsă și cheamă în gând trăsura… s-o ia și s-o ducă în lumea lipsită de durere. Îi vine-n minte o discuție avută cu un străin căruia-i spusese oful: „Știi… nu mai am încredere în nimeni. Ai fost vreodată atât de dezamăgit de cineva încât ești dispus să-l ierți dar în mintea și-n sufletul tău te detașezi complet? Cel mai teribil sentiment e acela de-a te fi înșelat în privința cuiva pe care ai crezut că-l cunoști și-n care ai avut încredere deplină.”

Ilona simțea că asta e ultima ei prăbușire. Ultima dată când își pusese toată încrederea, tot sufletul, toată ființa ei la picioarele cuiva care alesese din nou să o distrugă. Conștient. I se amestecau în minte frânturi de fericire, momente irepetabile, râsete necontrolate, zâmbete pline de pace, conversații prelungi, promisiuni și jurăminte și-i venea greu să-și ia rămas bun. Nu știa cum. Se simțea atât de goală și de pustiită, dezrădăcinată cu desăvârșire, plutind în derivă, vulnerabilă, cu certitudinea chinuitoare că n-a fost destul.

Cu lacrimi amare șiroindu-i pe obraz, cu inima frântă și zborul curmat, Ilona își privi mâna dreaptă, pe care-și înfierase dureros propria-i cutie a Pandorei, din care ieșiseră toate ororile pământului, dar ce păstra firav un cuvânt scrijelit pe piele, așa ca ființa ei vulnerabilă, „Speranță”…

Oana ȚÎNȚAȘ

Foto: Mara Țînțaș

Etichete
oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise