Trăim vremuri pe care nici cei mai avangardiști regizori nu cred că s-ar fi gîndit vreodată că le-ar putea pune în scenă. Sau dacă le-ar fi imortalizat, într-un final, tot s-ar fi ajuns la un happy-end, altfel n-ar fi fost la fel de sigur, că în cazul unui final în coadă de pește, succesul ar fi fost la fel.
De obicei se lucrează cu ,,materialul clientului” i se oferă cam ce ar vrea el să primească, toate scenariile vrînd-nevrînd, urmează același tipic, cu un punct culminant dar, la final, atunci cînd „clientul” stinge televizorul sau părăsește sala de cinema, trebuie să rămînă cu satisfacția că, în cele din urmă, binele a învins și filmul și-a meritat banii.
Filmul de groază pe care-l trăim pe viu în aceste zile, e departe de a-i prevedea happy-end-ul, sau cum s-a exprimat recent un comentator TV mai hîtru, „luminița de la capătul izoletei” e cam înecată în ceață.
Totul în aceste zile e sumbru, în ciuda freneziei de afară. Primăvara își vede liniștită de treabă, Pămîntul se învîrte în continuare, numai că fără noi! În case e o saturație de frică, de neputință, de lehamite, pînă la urmă.
Mulți dintre noi, de o anumită vîrstă, am auzit, am citit sau chiar am cunoscut pe viu regimuri oprimante: despotice, criminale, mafiote, totalitare, comuniste.
Întotdeauna tendința unui popor (cu frică de Dumnezeu), a fost de a aspira spre societăți libere, democratice, unde Omul și drepturile lui să fie primordiale.
S-a murit pentru asta, s-a stat în închisori, s-a ales de multe ori calea martiriului, doar pentru a nu se abdica de la acele norme universale, în care fiecare individ în parte, să fie tratat cu demnitate, în onoare și libertate. S-a pledat pentru legi ferme conform modelelor legislative ale unor state avansate în democrație, legi care să apere drepturile inalienabile ale fiecăruia dintre noi, fără discriminare!
Deunăzi, urmăream pe un post TV un documentar despre Maria Tereza, împărăteasa Austro-Ungariei.
Un personaj istoric emblematic, care a condus un imperiu timp de 40 de ani. Se mai zicea că sub mănușa de fier cu care conducea, se ascundea o mînă delicată de femeie. M-a fascinat istoria ei, care, în decursul celor 40 de ani de domnie, a aplicat două reguli de fier pentru poporul ei: Lege și Clemență.
Și iar mă întorc la aceste zile nefaste, în care curg ordonanțe militare, stări de urgențe, în funcție de necesitățile momentului.
Nimeni nu poate contesta oportunitatea acestor măsuri, dacă într-un final duc la același rezultat: apărarea și protejarea cetățeanului! Asta, însă, pînă cînd din apărat, cade în cel de victimă!
Mă doare sufletul cînd văd cîte un amărît de pensionar, care, poate, niciodată în viața lui, nu a scos o foaie pt. o lucrare de control, să fie „prins” fără „foaia de circulație” completată, sau completată greșit.
Amenzile aplicate pentru această categorie de „infractori” au atîtea zerouri la coadă, cîte poate, n-au toate pensiile lor adunate pe un an. Nimeni nu-și pune problema dacă din rea credință sau din neștiință au greșit!
Știu că necunoaștere legii nu te absolvă de pedeapsă. Spuneți-le și lor de Monitorul Oficial…
Ei, aici ar trebui să intervină Clemența!
Maria Tereza a rezistat 40 de ani în fruntea imperiului. La noi, mai mult de cîteva luni (la guvern) sau 4-5 ani la președinție, n-au rezistat, mai ales ultimele guverne. Oare e așa de greu să fii empatic cu proprii cetățeni? Faceți armată cu o categorie de oameni debusolați, bătrîni, unii flămînzi chiar, bolnavi și îngrijorați, despărțiți și izolați de copii, fiecare pus în colțul lui.
Voi repeta la nesfîrșit acest cuvînt CLEMENȚĂ!
Mai lucrați și cu inima, domnilor, numiți vremelnic în funcții, care, (credeți voi) vă dă dreptul să uzați de niște instrumente pe care acum le aveți la îndemînă și de care, din păcate, unii cam fac exces de zel în aceste zile.
Vor trece și astea într-un final, se vor despărți apele, dar contează cum vom ieși cu toții din aceasta.
Societatea, asemeni acestui parșiv de virus, va suferi mutații greu de prevăzut. Să ne ajutăm unii pe alții, asemeni ca pe front, cînd îți luai camaradul căzut și, cu prețul vieții, îl cărai în spate, să-l scoți înafară și să-l salvezi. Nimeni nu-ți stătea să-ți sufle în ceafă pe cine să-l cari și pe cine nu. Viața, pentru toți e la fel de prețioasă.
Așa e și acum! Un imens front, în care trebuie să empatizăm unii cu ceilalți. Haina militară, stelele de pe umăr, nu te fac invincibil! Poți să fii jandarm, polițist local sau național. Legea are mai multe fațete, creierul fiecăruia trebuie să discearnă măsura cu care trebuie aplicată. Nu vă transformați în simpli executanți robotizați!
Viața nu e numai despre legi. Este mai mult de atît și nimeni nu vă dă dreptul s-o aplicați după bunul plac.
Înțelegeți că fiecăruia dintre voi i se poate întîmpla să ajungă vîrsta de 65 de ani. Eu zic că e o binecuvîntare, mulți n-au avut șansa aceasta. Nu faceți din vulnerabilitățile unui om, motiv de a vă arăta mușchii. Efemeră demonstrație…
Să nu dam verdict în cazul celor mai puțin curajoși, care, din slăbiciune (omenească) au clacat și au abdicat în fața unui dușman perfid, incorect, care joacă la cacealma (coronavirusul).
Să nu-i „răstignim” în necunoștință de cauză, pe acei medici, care au învățat de toate (și nu puține) în facultate, mai puțin un lucru; că trebuie să moară ei întîi, înainte de a apuca să salveze vieți și care au intrat în prima linie fără a fi înarmați!
Trebuie păstrată dreapta măsură în a-i judeca și blama. Aceste slăbiciuni trebuie tratate cu CLEMENȚĂ, iar excesele de zel, care înjosesc ființa umană, tăiate din fașă.
Să stăm și să medităm în aceste zile, să ne facem fiecare mea culpa, la partea de vină cu care am contribuit personal cu voie sau fără voie la această „supărare” a Pămîntului.
Poate că Pămîntul, în cele din urmă o să-și revină și n-o să ne mai urecheze, că prea ne-am luat nasul la purtare și am ajuns prea răzgîiați!
Ileana PISUC
(Dallas – Richardson, USA)
Citesc si ma minunez de talentul cu care doamna Ileana Pisuc, in stilul dansei, da frumusețe cuvintelor scrise, ne atrage într-o incursiune printre legile si fărădelegile ordonanțelor militare, care vin una dupa alta in aceasta vreme de pandemie, de săracul om nu mai stie ce sa aleaga! In loc de salut, pe toate canalele de televiziune, oameni „alesi” ne ordona „stati acasa!” Ei nu stau, se plimba si cred ca aceasta stare de „arest fortat” ne face bine! Nu, nu ne face bine, ne tampeste, ne face sa ne simtim un „nimic”, ceva ce nu conteaza, ce poate fi amendat, deși aproape ca nu avem nicio vina, doar poate un pic de neglijență sau neștiință! Toate acestea, din partea noastra, a celor care ne facem vinovati ca am împlinit vârsta de 65 de ani, nu vin din răutate, vin mai mult din dorința „libertatii” cu care ne-am obisnuit in asa zisa democratie care ne-a cuprins de 30 de ani si acum prin „patalamale” date de mai marii zilei ne este furată sau batjocorata, neexistând clemență, in considerarea ca si bătrânii au nevoie sa respire un pic de aer ozonat nu statut de prin închisorile ce au devenit apartamentele noastre! Unii dintre noi mai asculta, alții, nu, totul depinde de educatia primita sau de spaima amenzilor date cu usurinta, neexistand clementa si nici respect, pentru varsta pe care o avem!
Lege si clemență,la noi, nu au nimic in comun, se impune prima, ca a doua nici nu exista, se vorbește numai de lege, clemența este uitată si ni se arunca-n față, starea de urgență si necesitatea „biciuirii libertatilor”, indiferent cum, psihic, privativ de libertate, pecuniar sau prin multe alte metode, ce inventeaza aceste „minti luminate” uitand ca si noi avem o viata si daca tinem la ea, stim si cum sa o protejam fara „lege” ci prin propria constiinta!
Doamna Ileana Pisuc traieste in tara libertăților, a trăit si pe-aici, unde, încă, „dictatura” este si curge printre noi, unde suntem obisnuiti ca „tatucul” sa ne spuna ce si cum sa facem, nimic sa nu mișcăm sau sa ne miscam, ca potera-i pe noi, deși suntem sau nu vinovati! Libertatea de „acolo” nu seamănă cu libertatea de „aici”, stie dansa, ca doar a trăit printre noi si a suferit din cauza „pilelor” si a uniformei ce mai ieri avea petlite albastre si inca mai trăiau în gândirea roșie! Simt ca va iubiti Tara in care v-ati născut, ca va iubiti locurile natale si le duceți dorul, ca va pasa de romani si ca ades scrieti despre noi si scrieți bine, pentru care fapt, meritati felicitări! „Omul” se cunoaste de la distanță, nu trebuie să fie aproape fizic, sufletu-i sa ramana printre noi, sa trăiască cu gândul la suferinta noastra si noi îl vom respecta, ca merita, mai ales, cand scrie asa de frumos!
Cu stima si respect, un cititor care va admira „libertatea” gandirii!
Va multumesc pentru aprecieri. Speranta cu care ma trezesc in fiecare dimineata e, ca se vor relua zborurile si voi ajunge acasa. Aici sunt conectata la toate mijl. de inf. din tara, mai putin la unul: acela de a ma face sa uit de unde am plecat si sa-mi anuleze dorul…